16,332 matches
-
spre 25 mai, erau conduși de reprezentanți ai Tineretului Comunist Revoluționar (troțkist), precum și de lideri ai ligilor studențești. Însă retorica marxistă aferentă disimulează un spirit profund anarhist al cărui obiectiv imediat era răsturnarea și batjocorirea autorității. În acest sens (cum insista cu dispreț, dar pe bună dreptate, conducerea Partidului Comunist Francez), mai 1968 era o petrecere, nu o revoluție. Avea toate simbolurile unei revolte franceze tradiționale - demonstrații armate, străzi baricadate, ocuparea de clădiri și intersecții strategice, revendicări și contrarevendicări politice -, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ci și o bătălie autentică pentru sufletul „revoluției mondiale”. Din acest punct de vedere, competiția cu Beijingul Îi plasa pe liderii moscoviți poststaliniști Într-o poziție contradictorie. Ca patrie a revoluției anticapitaliste, ei Își afirmau mai departe ambițiile incendiare și insistau asupra autorității nezdruncinate a Partidului, În URSS și statele-satelit. Pe de altă parte, Kremlinul a continuat să favorizeze coexistența cu puterile occidentale - și cu propriii săi cetățeni. Perioada Hrușciov a adus ameliorări reale. Din 1959, Cursul scurt al lui Stalin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la București, Sofia, Varșovia și Budapesta, dar prima Încălcare reală a regulii s-a produs abia În 1967, când, la sugestia lui Brandt, regimul de la Bonn a stabilit relații diplomatice cu România și, un an mai târziu, cu Iugoslavia. Adenauer insistase mereu că În Europa Centrală nu putea fi vorba despre destindere sau dezarmare câtă vreme nu exista o soluție pentru divizarea Germaniei și disputele teritoriale de la frontiera estică. Refuzând să se opună construcției Zidului Berlinului În 1961, Statele Unite demonstraseră Însă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unice de bunuri și forță de muncă (piață care va deveni funcțională În 1992) și să adopte un sistem de „vot majoritar limitat” În procesul de decizie al Uniunii - „limitat” fiindcă membrii mai puternici (În special Marea Britanie și Franța) au insistat să aibă drept de veto Împotriva propunerilor pe care le-ar fi considerat contrare interesului lor național. Schimbările erau reale și au fost aprobate deoarece toată lumea, de la Margaret Thatcher la ecologiști, susținea, În principiu, o piață comună - deși din motive
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu care se obișnuiseră occidentalii nu era viabilă. Al doilea, frecvent În Marea Britanie (unde economia națională se târâse din criză În criză În toată perioada postbelică), era că, viabil sau nu, statul intervenționist era un impediment pentru creșterea economică. Statul, insistau acești critici, trebuie să stea cât mai departe de piața bunurilor și a locurilor de muncă. Nu trebuie să dețină mijloace de producție, să aloce resurse, să exercite sau să Încurajeze monopoluri și nici să fixeze prețuri sau venituri. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părea să amenințe Însăși unitatea și integritatea teritorială a Franței. Contemporanii mai fricoși credeau că țara se destramă pe măsură ce se modernizează. Dar statul nu a fost afectat. În Marea Britanie, sinonimia dintre un stat atotputernic și o economie ineficientă asupra căreia insista Margaret Thatcher era pentru mulți de la sine Înțeleasă. Dar În Franța statul părea să dețină secretul revirimentului economic al țării. Conducătorii statului reprezentau elita intelectuală a nației, iar planificatorii se Înfățișau drept o clasă de tehnocrați dezinteresați, mai presus de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comun, deși bine intenționată, era nu doar economic ineficientă, ci reprezenta și un prim pas spre servitute părea să contrazică Însuși mersul secolului XX. Chiar critici ai dictaturii comuniste precum Arthur Koestler, Raymond Aron, Albert Camus sau Isaiah Berlin, care insistau asupra distincției Între reformele social-democrate pentru binele comun și dictaturile de partid clădite pe un mit colectivist, erau suspectați de oponenții lor „progresiști” că reflectă și, prin urmare, că servesc politica partizană a Războiului Rece. Prin urmare, ei au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
niciodată de natură politică. De-a lungul anilor ’70 și ’80, fiind hărțuit, arestat și În cele din urmă condamnat la Închisoare pentru activitățile sale, el a devenit o figură eminamente politică. Însă „mesajul” său a rămas consecvent apolitic. Ideea, insista el, nu era să polemizezi cu cei aflați la putere. Nici măcar nu consta În primul rând În a spune adevărul, deși acest lucru era important Într-un regim bazat pe minciună. Singurul lucru care avea sens În condițiile vremii, scria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cel mai bun caz, erau considerați niște inocenți naivi, instrumente oarbe ale manipulării sovietice 9. Václav Havel, de exemplu, considera mișcarea pacifistă În expansiune de la Începutul anilor ’80 drept modalitatea perfectă de angajare, deturnare și neutralizare a intelighenției occidentale: „pacea”, insista el, nu este posibilă În țări unde statul se află Într-un război permanent cu societatea. În condițiile date, pacea și dezarmarea Însemnau o Europă Occidentală liberă și independentă și o Europă de Est sub control sovietic. Era o greșeală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
orice caz, statele comuniste nu-și puteau adapta economiile la nivelurile prețurilor de pe piața mondială fără a risca revolta consumatorilor interni (așa cum s-a Întâmplat În 1976 În Polonia). Defectul ce paraliza economiile comuniste era ineficiența generalizată indusă de ideologie. Insistând până la absurd asupra producției industriale brute pentru „construcția socialismului”, blocul sovietic a ratat trecerea de la producția extensivă la cea intensivă și rentabilă care a transformat economiile occidentale În decursul anilor ’60 și ’70. El a continuat să se bazeze pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ai muncitorilor, În timp ce Kuroñ, Adam Michnik și alții de la vârful KOR erau reținuți pentru interogatorii. Dar la Gdañsk au sosit alți intelectuali - istoricul Bronis³aw Geremek, avocatul catolic Tadeusz Mazowiecki - pentru a-i ajuta pe muncitori să negocieze, iar greviștii Înșiși insistau să fie reprezentați de purtătorii lor de cuvânt, În special de Wa³êsa, care devenea tot mai important. Regimul a fost nevoit să cedeze. Pe 1 septembrie, poliția a eliberat toate persoanele reținute; două săptămâni mai târziu, Consiliul de Stat polonez
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea opțiuni avantajoase. Nu putea Împiedica unificarea Germaniei decât răstălmăcind declarațiile publice Împăciuitoare din ultimii ani și periclitându-și grav credibilitatea. Inițial, el s-a opus includerii Germaniei unite În NATO și, chiar după ce a consimțit În principiu 7, a insistat ca trupele NATO să nu se apropie la mai puțin de 300 de kilometri de granița poloneză - lucru pe care secretarul de stat american James Baker i l-a promis, de fapt, omologului său rus În februarie 1990. Dar mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
procedee: autoritățile de la Bonn renunțau la marca germană pentru o monedă europeană unică - euro -, iar statul german mărit opera În limitele unei Uniuni Europene legate printr-un păienjeniș tot mai Încâlcit de legi, reguli și acorduri. Bonnul, În schimb, a insistat ca noua monedă să fie o copie fidelă a vechii Deutschmark, reglementată - ca și moneda germană - de un consiliu autonom al băncilor centrale și urmând principiile fiscale ale Băncii Naționale Germane: inflație redusă, credite cu dobânzi mari și deficite minime
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asupra capitalelor țărilor candidate și le-a copleșit cu experți, recomandări, exemple, programe și instrucțiuni, În Încercarea de a le ridica instituțiile, legile, regulamentele, practicile și administrația civilă la un nivel minim compatibil cu UE. Candidații, la rândul lor, au insistat (pe cât și-au permis) să li se dea asigurări că vor avea acces liber la consumatorii UE, Încercând simultan să Își protejeze piața internă de un potop al bunurilor și serviciilor superioare din Occident. Lupta era, evident, inegală. Dacă UE
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exagerate despre un posibil flux migratoriu (raportul Comisiei Europene din 2000 prezicea un exod anual de 335.000 de oameni dacă frontierele celor zece state candidate din Est ar fi fost deschise fără restricții), majoritatea statelor membre din Vest au insistat să impună o limită pentru numărul de est-europeni care se puteau stabili În Occident - Încălcând astfel flagrant spiritul și chiar litera tratatelor și proclamațiilor elaborate timp de un deceniu. Germania, Austria și Finlanda au impus limite stricte pentru primii doi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
accente occidentale), distanțându-se de patria-mamă și de trecutul recent. Dar pentru alte regiuni din țările membre, mai ales Germania și Polonia, Marea Baltică nu Înseamnă mare lucru. Dimpotrivă: În anii din urmă, perspectiva câștigurilor din turism a mânat Cracovia să insiste asupra orientării ei sudice, promovând imaginea de fostă capitală a Galiției habsburgice. Münchenul și Viena, deși rivalizează peste graniță În atragerea investițiilor industriale, și-au redescoperit o moștenire „alpină” comună, facilitată de dispariția frontierei care separa sudul Bavariei de Salzburg
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oficială a devenit categoric defensivă: fără Îndoială fiindcă declinul limbii franceze coincidea neplăcut cu diminuarea rolului internațional al țării - fenomen care a ocolit Marea Britanie, fiindcă americanii vorbesc engleza. Prima reacție a francezilor la această tendință lingvistică defavorabilă a fost să insiste ca alții să folosească În continuare limba lor: cum spusese președintele Georges Pompidou la Începutul anilor ’70, „dacă franceza nu ar mai fi prima limbă a Europei, Europa Însăși nu ar mai fi pe de-a-ntregul europeană”. Dar s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
propriul trecut altfel decât prin ironia involuntară a tăgăduirii sau prin intermediul unei „moșteniri” sterilizate, abstracte. Tăgăduirea e ilustrată grăitor de nesiguranța unor vechi instituții de Învățământ precum Oxford și Cambridge, obligate, În atmosfera de oportunism egalitar a regimului Blair, să insiste că sunt „antielitiste”, sau de Înjosirea grotescă a unor instituții culturale precum Victoria and Albert Museum din Londra, care În anii ’90 a ajuns să se promoveze „haios” În formule de genul „o cafenea beton, dotată cu un muzeu bunicel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În general. Patruzeci de ani mai târziu, exista pe tot continentul (și nu În ultimul rând printre britanici, Înfuriați de identificarea entuziastă a premierului cu aliații americani) o impresie generală că America a luat-o pe calea greșită - sau, cum insistau unii, că fusese dintotdeauna pe o cale greșită. Mai mult: calitățile presupus „neamericane” ale Europei s-au transformat peste noapte În cel mai mic numitor comun al bătrânului continent.Valorile europene erau exaltate În contrast cu cele americane. Europa era - sau trebuia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
progresist și un „european” plauzibil. Concomitent, prin admirația hipermediatizată pentru sectorul privat și pentru reformele care favorizau un mediu economic propice afacerilor, el se plasa cu fermitate În tabăra „americană”. Vorbea cu căldură despre aducerea Marii Britanii În sânul Europei, dar insista ca țara să fie scutită de vărsămintele sociale impuse prin legislația europeană și de armonizarea fiscală implicită pe „piața unică” a Uniunii Europene. A treia cale a fost propusă atât ca soluție pragmatică la dilemele economice și sociale, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unei companii furnizoare de gaz Zyklon-B pentru SS, pe considerentul că nu existau „suficiente dovezi” că gazul fusese folosit la uciderea deportaților. Dar germanii nu puteau nega faptele comise Împotriva evreilor - situație unică În Europa. Puteau să evite subiectul, să insiste asupra propriei lor suferințe, să arunce Întreaga vină asupra „câtorva” naziști. Însă nu puteau ocoli responsabilitatea atribuindu-le pur și simplu altora genocidul. Chiar Adenauer, care În public se limitase la manifestări de simpatie pentru „victimele” evreiești fără a-i
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
demonstrat „ciocnirea dintre istorici” din anii ’80. Unii savanți conservatori, printre care venerabilul (până atunci) istoric Ernst Nolte, au contestat faptul că Hitler, mișcarea și crimele lui trebuie tratate drept fenomene unice și sui generis. Pentru a putea Înțelege nazismul, insistau ei, trebuie să Îl plasăm În contextul său temporal și spațial. Conform lui Nolte, ascensiunea național-socialismului și manifestările lui cele mai grotești erau În primul rând o replică la bolșevism: ele urmau și, Într-o anumită măsură, imitau exemplul și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Vary, pe motiv că includea secvențe „inacceptabile” cu cehi demonstrând În sprijinul regimului nazist. Odată cu această reașezare a memoriei În Europa de Est postcomunistă, tabuul comparației dintre comunism și nazism a Început să se năruie. Politicienii și savanții au Început chiar să insiste asupra unor astfel de paralele. În Occident, juxtapunerea a rămas controversată. Problema nu o constituia comparația directă dintre Hitler și Stalin: natura monstruoasă a celor doi dictatori nu mai era contestată acum de nimeni. Dar sugestia că Însuși comunismul - Înainte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Facultatea de Limba și Literatura Română, secția română-engleză. Frecventează cenaclul universitar de proză Junimea. Funcționează ca interpret de limba engleză într-o întreprindere de comerț exterior, apoi devine redactor la „Flacăra” și „Magazin”. Asupra mediului formativ al facultății, scriitorul a insistat în chip deosebit: „Cel mai tulburător mediu care mi-a influențat personalitatea a fost Facultatea de Limba și Literatura Română din București. Aici am deprins gustul de a scrie literatură, de a avea un pronunțat caracter critic față de ceea ce scriu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286610_a_287939]
-
corecte a corpului, a capului, a brațelor, a mâinilor, a caietului în timpul scrierii; - obținerea cursivității și esteticii scrisului prin corecta mânuire a stiloului, prin coordonarea mișcărilor mâinii, prin eliminarea mișcărilor inutile și diminuarea efortului. Evidențiind mereu defectele de poziție și insistând asupra poziției corecte a corpului, a antebrațelor și a umerilor, a degetelor care țin stiloul, a mișcărilor degetelor în timpul scrierii, învățătorul îi îndeamnă pe elevi săși sesizeze greșelile proprii, formându-le deprinderi de scriere corectă, întemeiate la rândul lor pe
Caleidoscop by Iuliana Olaru () [Corola-publishinghouse/Science/91786_a_93240]