17,708 matches
-
pe întreaga Universitate București, ședință găzduită - simbolic parcă - de sala „Dinamo” din complexul sportiv cu același nume. Erau prezenți vreo două mii de studenți și profesori, printre aceștia din urmă Tudor Vianu, Edgar Papu, Mihai Novicov, Tamara Gane. Tudor Vianu a rostit chiar o scurtă cuvântare în care, cedând probabil unor presiuni de culise, a făcut concesia de a spune o vorbă și despre „socialism”. Laconismul referirii sale la termenul sacrosanct, sobrietatea discursului în general era edificatoare în privința adevăratelor sentimente ale Profesorului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
le va promova mai apoi în înalte funcții de conducere. Deocamdată, acumulau experiență politică, își făceau mâna, confirmând exmatriculări. Nu m-a poftit nimeni să iau loc (era, într-adevăr, târziu), am rămas deci în picioare, am încercat să-mi rostesc fraza pe care mi-o pregătisem, cineva m-a întrerupt, altcineva a intervenit (întotdeauna prin prezidii și ședințe se găsește unul mai „milos” spunând: „Lăsați-l să zică ce are de zis”, eu am zis ce aveam de zis, nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nu mă înșelam: zâmbea, aiuritor, și tocmai acest zâmbet mi-a dat fiori). „E nebună”, mi-a fulgerat ca o bănuială prin minte. Stătea lipită cu fața de gardul cimitirului și privea într-o direcție precisă. „Aici e tăticul”, a rostit de abia auzit, după un timp, ca și cum mi-ar fi dezvăluit o taină, de care acum mă considera demn. După aceea, când am mers în cimitir ziua, am putut să constat că mormântul se afla, într-adevăr, destul de aproape de gardul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pentru evidenta lui agilitate sportivă. Slujba religioasă era în plină desfășurare: cu acest prilej mi-a fost dat să aud pentru prima dată impresionantul, solemnul mod de rostire a numelui celui răposat: Tu-dor Vi-anuuu... (apoi, după ani, aveam să aud, rostit în același fel, numele lui Marin Preda, al lui Sorin Titel și al altora...). L-am văzut pe marele profesor abia când au scos sicriul din capelă: avea fața vânătă, parcă tumefiată. Dintre celebrități, mi-a sărit în ochi Mihai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
poarte și să provoace o discuție. Îmi citise câteva cărți și de câte ori eram pomenit elogios - o tempora! - la „Europa liberă” avea grijă să mă anunțe. Se atașase de noi toți. Cel mai mult îmi plăcea la el modul în care rostea, când ne intra în casă, numele mamei. Tare, solemn, răspicat: Na-dej-da! Ce mai face Na-dej-da! Nu-i iubea, firește, pe ruși, dar acest nume (deși mama nu era rusoaică) îi suna bine, îl scanda pe un ton triumfător. Cu toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
suntem bine așezați în pagină”. Aluzie la situația noastră geopolitică și deformație profesională! Într-o seară, aflându-ne câțiva prieteni într-un băruleț din Piața Amzei (transformat ulterior într-o agenție CEC), Marcel Mihalaș, cel mai milităros dintre noi, a rostit una din replicile sale memorabile: „Ce-ar fi să-i batem”, adică noi pe ei. Efectul provenea din voita confuzie între confruntarea militară și disputa sportivă; așa cum în fotbal, de pildă, ca să folosesc stilul cronicarilor noștri sportivi, buturuga mică răstoarnă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
scriu aceste rânduri) încât chiar în acea clipă am avut sentimentul limpede că mi se dă ceva foarte important. O înțelegere nouă, mai profundă... Un temei pentru o solidaritate mai strânsă, pentru o înfrățire generală... Țin minte „concluzia” acelei „întâlniri”, rostită aproape cu voce are, de surescitat ce eram: „Să nu mi se mai spună că românii sunt așa și pe dincolo, din moment ce printre noi există asemenea exemplare, asemenea valori umane.” Pot spune că în ajunul Anului Nou..., călătorind câteva stații
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
infinită. Aflându-se, într-o zi, în faimosul „acvariu”, fostul mini-bar din Piața Romană, în care plutesc nu puține amintiri din perioada tinereții mele literare (da, literare, căci despre literatură și muzică, despre moarte și Dumnezeu discutam noi acolo), a rostit, adresându-i-se lui Marcel Mihalaș, pentru care nutrea o afecțiune specială, această frază absolut genială (o reproduc, cu riscul de a supăra sensibilitățile pudibonde): „Când o să-mi pun dinți noi, o să te pup în c...”. Cu alte cuvinte, numai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
biserică” și în care, înduioșată, eroina filmului îi răspunde că nu, aceasta e strada Varlam Aravidze (dovadă, am zice, că răzbunarea a fost doar interioară, sufletească și mentală) și că ea nu duce la biserică - prilej pentru necunoscută de a rosti aceste uluitoare, revelatoare cuvinte pe care foarte puțini mari poeți cred că le-ar fi putut spune: „Atunci la ce folosește el? La ce e bun un drum care nu duce la o biserică?” Căința e un film care te
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mă lași să dorm n-o să fiu în stare”, i-ar fi spus el. Povestindu-ne, părea cu mintea rătăcită: pot trage deci nădejdea că aceste cuvinte nu sunt decât rodul imaginației sale, că în realitate ele nu au fost rostite. * Cu propria ei mână, Moartea unui om apropiat scoate, ca dintr-o cutie cu vechi fotografii, o amintire anume, a ta despre acel om, și te obligă să te gândești numai la ea, un timp. De ce anume acea amintire, și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
hotar. Umilă, smerită, parcă datoare, Când unul, altul o mai lovea, Aștri blânzi, licăreau prin ninsoare Ochii ei de cățea. I. Olteanu La Berlin, în 1922, recitând această poezie la rugămintea lui Maxim Gorki (care va fixa memorialistic momentul), Esenin rostise ultimele două versuri ale ei cu ochii în lacrimi. Berdiaev mărturisea că nu va merge în rai decât cu pisica lui în brațe. Nu ne putem închipui raiul lui Serghei Esenin decât ca un pătul strălucitor, de aur, în care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cenușiul apăsător, pe care le va păstra și în celelalte filme, panglici ale unei embleme personale. Apoi arhetipurile: călăul și victima, întrupare necontenit în exemplarele a două serii paralele. În fața casei apar doi oameni și din puținele replici care se rostesc, înțelegem că deținutului i se spune că e liber, că poate să plece. Și el pleacă, într-adevăr, fără un cuvânt, cu pași hotărâți, dar pe măsură ce se îndepărtează și se pierde în pusta imensă, fără repere, din care nu pare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Eroul izbutește să rupă vraja puterii monstruoase. Și astfel acest film aproape kafkian, în care personajele se adulmecă și se mișcă necontenit într-un savant dans de coșmar, se încheie cu o secvență luminoasă: omul strivit ridică iarăși capul și rostește prima sa replică. * Dacă filmul Andrei Rubliov s-ar fi limitat la problema artistului într-o epocă nefastă creației, nu ar fi dobândit acea profunzime copleșitoare a meditației ce constituie principala lui calitate. Problema pe care, de fapt, o pune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
De acum înainte, frângându-și penelul ca pe un simplu vreasc, el se va închide într-o tăcere absolută. „Nu mai am despre ce vorbi cu oamenii” - sunt ultimele cuvinte, poate cele mai teribile din întregul film, pe care le rostește eroul înainte de a întrerupe pentru ani îndelungați comunicarea cu semenii săi. Dubii grele cad asupra omului, imaginea sa se întunecă în acest crâncen veac al evului de mijloc. De la chipul cneazului trădător, copleșit, în cele din urmă, de infama lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
precum șovinism, naționalism, rasism, a îndrăznit să declame Eminescu. O mai făcuse și altădată. Acum a ales un cunoscut pasaj din „Împărat și proletar”, oprindu-se și incluzând stihul ce se termină cu „căci morți sunt cei muriți”. Ultimul cuvânt rostit de recitatorul improvizat a fost acoperit de „Aplauze puternice, prelungite” (citez din România liberă din 24 iunie 1988, p. 3). Poate, altădată, și de urale. Căci această scenă greu de imaginat s-a petrecut nu o singură dată. Vreau să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
al celor care nu s-au dat pe brazdă (Ion Vinea) și al celor convinși (Paul Georgescu). Ambele atitudini, repet: ambele sunt preferabile duplicității perfecte în care Petru Dumitriu s-a complăcut. Duplicitate care atinge apogeul în episodul rugăciunilor mentale „rostite” în „altarul” oricărei ședințe - prezidiul: Fiindcă vorbeam despre rugăciune... am ajuns să mă rog șezând în prezidiu la ședințe, nu de partid - că eu n-am fost membru de partid - dar în ședințe de muncă cu muncitorii de la Canal ș.
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la închisoare pe însuși Slavici, părintele prozei ardelene, una din temeliile literaturii române moderne? - Da, domnule, pe Slavici... A meritat-o!...” Montându-se, Marin Preda se supăra din ce în ce mai tare pe Slavici, justificând nemiloasa sentință. Dar nici Raicu nu se lăsa, rostindu-și, la intervale bine măsurate, de efect, implacabila replică, devenită celebră: „ - Pe Slavici, domnu’ Preda?!!” Au ținut-o așa, mi s-a povestit, multă vreme, fiecare apărându-și, cu egală îndârjire, dar în moduri atât de diferite, propria poziție... Acum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
astăzi să-și ia un „angajament” fără a încheia cu „Așa să-mi (sau să ne) ajute Dumnezeu”? Dar Dumnezeu nu-i ajută pe ipocriți. Parlamentul a luat în discuție problema dacă ședințele lui să înceapă sau nu cu „Tatăl nostru”, rostit în cor. Cu alte cuvinte, dacă păruiala să fie sau nu precedată de rugăciunea împărătească! Alte voci cer introducerea în școli a religiei ca obiect de studiu obligatoriu etc. În definitiv, dacă avem corupți care luptă împotriva corupției, amorali care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nici o comisie și nici o ediție ca lumea nu se dăduse încă, erau deja de câțiva ani apărute cele cinci volume ale lui G. Călinescu, prin care fusese revelată toată amplitudinea continentului eminescian. Totuși, încă în 1903, Iorga, omul intuițiilor extraordinare, rostise acest strigăt superb : „Un nou Eminescu apăru ! ”, vestire profetică, fiindcă, de fapt, acel nou Eminescu nu apăruse încă. Mulțumită lui G. Călinescu s-a putut vedea că, în pofida părerii lui Ibrăileanu, chiar și acolo unde „nu a pus toată arta
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
câteva mii de pagini” fusese depusă de autor în timpul războiului în Biblioteca Vaticanului. Pomenirea acestei întâmplări se acompania de regulă cu o nuanță de ironie și cu insinuări malițioase privind cumpătul mintal al autorului. „Manuscrisul de la Vatican” : aceste cuvinte se rosteau mai mult sau mai puțin în derâdere. Puțini au perceput, sau poate nimeni, gravitatea gestului lui Camil Petrescu în contextul istoric de atunci. Alții însă au perceput-o sub specia învecinată a ridiculului discreditant. Discreditul acesta s-a dovedit durabil
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
lăsat să ia în sac pepeni, dar a vrut să-l sperie ca să nu-i mai strice pepenii și altă dată, pentru că băiatul nu-i alegea pe cei copți, ci lua ceea ce vedea la lumina lunii, astfel a început să rostească câteva cuvinte în limba germană ca să bage frica în nepot. Zicea moș Dumitru: „Com, Com, Com ia, Com ia”. Băiatul a înțeles că cel ce vorbește este moșul lui și după ce și-a unplut sacul cu pepeni, a pleca cu
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
temeau de el. Uneori câinele se așeza pe prag și copiii nu mai puteau să iasă din casă, sau să intre, de frica lui. Părinții însă și frații mai mari, când câinele se așeza pe prag, îl alungau cu porunci rostite cu glas aspru, și el pleca. Câinele era deprins cu anumite expresii pe care , dacă le auzea, pleca de pe prag. Într-o zi când acasă nu erau decât Florica și Costică, s-a așezat câinele pe prag, atunci Florica, de
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
verde, dulce și gustos, i-a dus la gară. La prima ocazie de întâlnire cu frații ei, le-a istorisit dialogul, dar pentru a face haz de „cumnatul Cristache” a înlocuit cuvântul „iepușoarele „ cu cel de „iepuțele” și astfel propoziția rostită de tata suna așa : „Păi, da o să-mi pun eu acum la ham epuțele mele pentru tine”. Istețimea lui tanti Florica de a schimonosi expresiile altora, era bine cunoscută în familia noastră. Cu astfel de jocuri de cuvinte tanti Florica
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
fiul repauzatei era preot, deși repauzata era medaliată cu decorația de mamă eroină, și o creștină cu multă evlavie și cu multe fapte care meritau a fi menționate, apreciate și date ca exemplu, preotul n-a găsit de cuviință să rostească decât „Dumnezeu s-o ierte”. M-a supărat tare acest dispreț, această nepăsare arătată mamei și m-am gândit să fac o reclamă scrisă la episcopul eparhiot, dar în vis mama m-a rugat să-l iert, să nu-i
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
entuziasm. . . Am mărșăluit din Buzău spre Ploiești pentru a ne întâlni cu cei ce veneau de la Mizil. A fost o ședință sublimă, un foc de tabără în noapte, feerie, foc haiducesc, rugăciuni cântate de sute de piepturi tinere, cuvântări înflăcărate rostite de proaspeții ieșiți din închnisori. La întoarcere nu s-a mai cântat dar s-a mers tot timpul în cadență, sub o ploaie măruntă și liniștită de toamnă. La ora 4,30 am fost în curtea seminarului. N-a fost
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]