16,589 matches
-
("Cu privire la administrarea Imperiului ") este titlul traducerii în latină al unei lucrări scrise de către împăratul bizantin Constantin al VII-ea în limba greacă. Titlul original manuscrisului este Πρὸς τὸν ἴδιον υἱὸν Ρωμανόν ("Pentru propriul său fiu, Romanos") și reprezintă un manual de politică internă și externă destinat instruirii fiului lui Constantin, viitorul împărat Romanos al II-lea. Constantin a fost un împărat erudit, care a căutat
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
împăratul le-a inventariat în deceniul al cincilea al secolului al X-lea, sunt cuprinse în capitolele 12-40. Aceste tratate conțin sursele tradiționale și legendele cu privire la ocuparea în trecut a teritoriilor din jurul imperiului de către popoarele care le locuiau în timpul editării manuscrisului (sarazini, longobarzi, veneti, sârbi, croați, maghiari, pecenegi). Capitolele 1-8 și 10-12 explică politica imperială față de pecenegi și popoarele turcice. Capitolul 13 este privire generală a politicii externe din punctul de vedere al împăratului. Capitolele 43-46 tratează politica externă față de regiunile
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
aniversări a viitorului împărat Romanus al II-lea (952). Cea mai timpurie copie care a ajuns până în zilele noastre, (P=codex Parisinus gr. 2009") a fost făcută de secretarul lui Ioan Ducas, Mihail, la sfârșitul secolului al XI-lea. Acest manuscris a fost copiat în 1509 de Antony Eparchus. Această copie (V=codex Vaticanus-Palatinus gr. 126") are adăugate o serie de note în limbile greacă și latină adăugate de cititori. O a treia copie, (F=codex Parisinus gr.2967"), este o
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
de cititori. O a treia copie, (F=codex Parisinus gr.2967"), este o copie a documentului V, care a fost începută de Eparchus și a fost termiată de Mihail Damascene. Copia V nu este datată. Există și un al patrulea manuscris, o copie incompletă ( M=codex Mutinensis gr. 179"), a manuscrisului P făcută de Andrea Darmari în 1560 - 1586. Două manuscrise (P și F) se află în custodia Biblioteca Națională a Franței din Paris, al treilea (V) se află la Biblioteca
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
2967"), este o copie a documentului V, care a fost începută de Eparchus și a fost termiată de Mihail Damascene. Copia V nu este datată. Există și un al patrulea manuscris, o copie incompletă ( M=codex Mutinensis gr. 179"), a manuscrisului P făcută de Andrea Darmari în 1560 - 1586. Două manuscrise (P și F) se află în custodia Biblioteca Națională a Franței din Paris, al treilea (V) se află la Biblioteca Apostolică Vaticană, iar ultimul t (M) este păstrat în Modena
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
începută de Eparchus și a fost termiată de Mihail Damascene. Copia V nu este datată. Există și un al patrulea manuscris, o copie incompletă ( M=codex Mutinensis gr. 179"), a manuscrisului P făcută de Andrea Darmari în 1560 - 1586. Două manuscrise (P și F) se află în custodia Biblioteca Națională a Franței din Paris, al treilea (V) se află la Biblioteca Apostolică Vaticană, iar ultimul t (M) este păstrat în Modena. Textul original în limba greacă a fost publicat integral de
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
Națională a Franței din Paris, al treilea (V) se află la Biblioteca Apostolică Vaticană, iar ultimul t (M) este păstrat în Modena. Textul original în limba greacă a fost publicat integral de șapte ori. Ediția princeps, care se baza pe manuscrisul V, a fost publicată în 1611 de către Johannes Meursius, el fiind cel care i-a dat titlul în latină sub care este cunoscută lucrarea în zilele noastre. Această ediție a fost republicată șase ani mai târziu fără nicio modificare. Următoarea
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
latină sub care este cunoscută lucrarea în zilele noastre. Această ediție a fost republicată șase ani mai târziu fără nicio modificare. Următoarea ediție a fost publicată de Anselmo Banduri (1711) și este o copie comparată a primei ediții și a manuscrisului P. Ediția lui Banduri a fost retipărită de două ori în 1729 și 1864 (ultima cu o serie de corecții). Constantin nu a dat manuscrisului niciun titlu, preferând în schimb să folosească pentru început textul adresării standard: „" ΚΩΝΣΤΑΝΤΙΝΟΥ ΕΝ ΧΡΙΣΤΩΙ
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
publicată de Anselmo Banduri (1711) și este o copie comparată a primei ediții și a manuscrisului P. Ediția lui Banduri a fost retipărită de două ori în 1729 și 1864 (ultima cu o serie de corecții). Constantin nu a dat manuscrisului niciun titlu, preferând în schimb să folosească pentru început textul adresării standard: „" ΚΩΝΣΤΑΝΤΙΝΟΥ ΕΝ ΧΡΙΣΤΩΙ ΒΑΣΙΛΕΙ ΑΙΩΝΙΩΙ ΒΑΣΙΛΕΩΣ ΡΩΜΑΙΩΝ ΠΡΟΣ ΤΟΝ Ι∆ΙΟΝ ΥΙΟΝ ΡΩΜΑΝΟΝ ΤΟΝ ΘΕΟΣΤΕΦΗ ΚΑΙ ΠΟΡΦΥΡΟΓΕΝΝΗΤΟΝ ΒΑΣΙΛΕΑ (Constantin, întru Cristos Domnul Veșnic, împărat al romanilor, către propriul
De Administrando Imperio () [Corola-website/Science/328661_a_329990]
-
se petrece în primul secol, în vestul Britaniei, care pe atunci era parte a Imperiului Roman. Bradley a descris cucerirea triburilor celtice și despre implicațiile pe care ocupația romană le-a avut asupra vieții politice și religioase. În timp ce lucra la manuscris, Bradley a suferit un accident vascular cerebral, care i-a afectat capacitea de concentrare. La sugestia soțului ei, a apelat la ajutorul cumnatei sale, Diana L. Paxson, care era familiarizată cu opera sa, cu înclinațiile ei spirituale și cu istoria
Sanctuarul (roman) () [Corola-website/Science/328680_a_330009]
-
Paxson a continuat de una singură și, deoarece cunoștea bine istoria veche a Britaniei, dar nu știa mare lucru despre Atlantida, a apelat la fiul lui Marion, David Bradley, care o ajutase pe mama sa în anii '80 la revizuirea manuscriselor originale care au format "The Fall of Atlantis". În anul 2.500 î.e.n., Tiriki - preoteasă a Luminii și a Zeiție-pământului Ni-Terat - și soțul ei, Micail - principe al statului atlant Atharrath - încearcă să scape cu viață din cataclismul care distruge Atlantida
Străbunii Avalonului () [Corola-website/Science/328730_a_330059]
-
din țară. În anul 1978 a fost publicat al treilea volum de poezie „Aerul tare de dragoste” care a evidențiat latura lirică a poetului. Tot în acel an s-a căsătorit cu scriitoarea și arhitecta Francisca Stoenescu, și-a adunat manuscrisele și picturile de prin subsoluri și mansarde și s-a mutat pe strada Haga nr.4 unde a avut la dispoziție un atelier luminos și un living mare, cu ferestre enorme. Ca urmare, a adoptat o linie mai fermă în
Valeriu Pantazi () [Corola-website/Science/328707_a_330036]
-
Ea a intrat în haremul sultanului Murad al II-lea al Imperiului Otoman. Coasta situată între Salonic și peninsula Kassandra a fost numită "„Kalamarija”" după ea -- "„Maria cea Bună”." Mara și rudele ei sunt menționați în „"Dell' Imperadori Constantinopolitani"”, un manuscris păstrat în Biblioteca Vaticanului. Documentul este cunoscut și sub numele de „manuscrisul Massarelli”, pentru că a fost găsit în documentele lui Angelo Massarelli (1510-1566). Masarelli este bine cunoscut prin funcția să de secretar general al Conciliului de la Trento, care a înregistrat
Mara Branković () [Corola-website/Science/328758_a_330087]
-
Otoman. Coasta situată între Salonic și peninsula Kassandra a fost numită "„Kalamarija”" după ea -- "„Maria cea Bună”." Mara și rudele ei sunt menționați în „"Dell' Imperadori Constantinopolitani"”, un manuscris păstrat în Biblioteca Vaticanului. Documentul este cunoscut și sub numele de „manuscrisul Massarelli”, pentru că a fost găsit în documentele lui Angelo Massarelli (1510-1566). Masarelli este bine cunoscut prin funcția să de secretar general al Conciliului de la Trento, care a înregistrat evenimentele și discuțiile zilnice de la conciliu. Manuscrisul Massarelli o numește fiica lui
Mara Branković () [Corola-website/Science/328758_a_330087]
-
cunoscut și sub numele de „manuscrisul Massarelli”, pentru că a fost găsit în documentele lui Angelo Massarelli (1510-1566). Masarelli este bine cunoscut prin funcția să de secretar general al Conciliului de la Trento, care a înregistrat evenimentele și discuțiile zilnice de la conciliu. Manuscrisul Massarelli o numește fiica lui Đurađ Branković și a Eirenei Kantakouzene. „The Byzantine Lady: Ten Portraits 1250-1500” (1994) de D. M. Nicol pune în discuție ascendentă ei, sugerând că Đurađ a avut un mariaj anterior cu o fiică a lui
Mara Branković () [Corola-website/Science/328758_a_330087]
-
Ar fi fost astfel puțin probabil să fie deja bunic prin 1410. La 11 septembrie 1429, Durad a făcut o donație către Mănăstirea Esfigmenu de la Muntele Athos. Carta de donația se referă la soția sa Eirene și cei cinci copii. Manuscrisul Masarelli îi numește pe aceiași cinci copii ai lui Đurađ și ai Eirenei. Alte genealogii menționează un al șaselea copil, Todor Branković. El ar fi putut fi un copil care a murit de tânăr și, astfel, nu a mai fost
Mara Branković () [Corola-website/Science/328758_a_330087]
-
Stammtafeln: Stammtafeln zur Geschichte der Europäischen Staaten”" (1978) de Detlev Schwennicke, Grgur s-a retras la o mănăstire sub numele monahal „Gherman”. Potrivit lui Fine, Grgur a reapărut în 1458, pretinzând succesiunea tronului vacant de la Rașka pentru el sau fiul său. Manuscrisul Massarelli menționează că Grgur era necăsătorit. Mai tarziu, genealogii au numit-o pe soția sa „Jelisaveta”. Vuk Grgurević, un fiu al lui Grgur, a fost mai tarziu despot sârb (1471-1485). Este posibil ca el să fi fost fiu nelegitim. Mara
Mara Branković () [Corola-website/Science/328758_a_330087]
-
tarziu, genealogii au numit-o pe soția sa „Jelisaveta”. Vuk Grgurević, un fiu al lui Grgur, a fost mai tarziu despot sârb (1471-1485). Este posibil ca el să fi fost fiu nelegitim. Mara este menționată că al doilea copil în manuscris. Apoi sunt enumerați Ștefan Branković și „Cantacuzina”, o soră ce purta varianta latinizata a numelui mamei lor. Genealogii de mai tarziu i-au dat numele de Katarina. Ea s-a căsătorit cu Ulrich al II-lea de Celje. Ultimul pe
Mara Branković () [Corola-website/Science/328758_a_330087]
-
cu 20,8 milioane, Statele Unite, cu 17,7 milioane, Indonezia, cu 8,4 milioane și Japonia, cu 6,8 milioane. Boala este considerată o epidemie mondială de către Organizația Mondială a Sănătății. Diabetul este una dintre primele boli descrise într-un manuscris egiptean care datează din cca 1500 înaintea erei comune și în care se menționează „urinările foarte dese”. Se crede că primele cazuri descrise se referă la diabetul de tip 1. Cam în aceeași perioadă, medicii indieni au identificat boala și
Diabet zaharat de tipul 2 () [Corola-website/Science/328746_a_330075]
-
ei, inclusiv colonelul Marcus și profesorul Yan, devin obsedați de aceeași întrebare: de ce s-a sinucis marinarul din carte? Milena este sfătuită de prietenii ei, printre care actorul Edgar (Dragoș Stemate), să traducă romanul în limba franceză și să scoată manuscrisul din țară pentru a fi publicat la Paris cu ajutorul lui Augustin, conducătorul românilor exilați. Între timp, tovarășul Stan (Valentin Teodosiu), șeful șantierului Sălii Congreselor din vecinătatea școlii, îi face avansuri scriitoarei, spunându-i că are putere mare și o poate
Dincolo de America () [Corola-website/Science/328786_a_330115]
-
Dinulescu), fosta lui iubită. Ea se duce la Yan și acceptă să plece din țară alături de el. Profesorul îi mărturisește că lucrează ca ofițer sub acoperire și că urmează a fi trimis la Paris pentru a-l lichida pe Augustin. Manuscrisul Milenei ajunge prin Manu în posesia actorului Edgar, care colabora în secret cu Securitatea. Planul de a pleca la Paris cade astfel, cei doi fug într-o localitate de pe malul mării, unde Yan vorbește cu căpitanul unui vas turcesc pentru
Dincolo de America () [Corola-website/Science/328786_a_330115]
-
insula, Daniel alege soluția sinuciderii. Scenariul filmului a fost scris de Mircea Veroiu și Bujor Nedelcovici, fiind inspirat din romanul "Al doilea mesager" de Bujor Nedelcovici. Romanul a fost scris în 1982, dar editurile românești au refuzat să-l publice; manuscrisul a fost scos clandestin din țară și a fost publicat de editura „Albin Michel” din Paris în 1985. Cartea a obținut Premiul Libertății oferit de PEN-Club Français și a beneficiat de critici foarte elogioase în presa franceză, care l-a
Somnul insulei () [Corola-website/Science/328796_a_330125]
-
Unele dintre manuscrisele la care a lucrat Jules Verne au rămas multă vreme necunoscute publicului cititor. Printre ele se numără opere rămase neterminate, o parte dintre acestea fiind modificate de fiul său, Michel, și publicate în continuare la editura lui Hetzel sub numele
Opere inedite ale lui Jules Verne () [Corola-website/Science/328846_a_330175]
-
lucrat Jules Verne au rămas multă vreme necunoscute publicului cititor. Printre ele se numără opere rămase neterminate, o parte dintre acestea fiind modificate de fiul său, Michel, și publicate în continuare la editura lui Hetzel sub numele tatălui său. Alte manuscrise au fost abandonate de autor la solicitarea lui Hetzel-tatăl și rescrise sub o nouă formă, devenind romane din seria Călătoriilor extraordinare. Manuscrisele originale au fost descoperite un secol mai târziu și publicate în forma în care se aflau. Lor li
Opere inedite ale lui Jules Verne () [Corola-website/Science/328846_a_330175]
-
modificate de fiul său, Michel, și publicate în continuare la editura lui Hetzel sub numele tatălui său. Alte manuscrise au fost abandonate de autor la solicitarea lui Hetzel-tatăl și rescrise sub o nouă formă, devenind romane din seria Călătoriilor extraordinare. Manuscrisele originale au fost descoperite un secol mai târziu și publicate în forma în care se aflau. Lor li se adaugă câteva opere finalizate, dar rămase ascunse până la descoperirea lor, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acest roman
Opere inedite ale lui Jules Verne () [Corola-website/Science/328846_a_330175]