2,199 matches
-
reflectă razele soarelui? El Îl iubesc pe Petre pentru că e frumos. Caracterul lui e o nulitate, Îmbrăcată Într-o formă multicoloră. Eu privesc numai această formă și uit că În interiorul ei e un vid imens, un vid care m-ar Înspăimânta, dacă aș alunga acea formă. Dar eu văd numai deasupra și iubesc cu pasiune pe acest om! 24 octombrie 1961 (marți) Groaznic... dezgustător... josnic... Petre a fost văzut astă-seară În fața lui Dinamo cu două femei foarte frumoase, care se lipeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
trăiască doar atunci când ele sunt frumoase, ca fulgii prin aer. Ce fantastică e bucuria lor! Oare or fi Întrezărind că ea le va fi atât de scurtă? Zuluf Jurnalul lui M. Zidul ce se interpune Între mine și real mă Înspăimântă; nu pot să fiu sigur de nimic din ceea ce mă Înconjoară, obiecte și ființe mă amenință cu altă identitate, decât aceea pe care le-o conferisem cu o clipă mai Înainte. Dar este destul să treacă o singură secundă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
literatură de aventuri, aceasta era viață. Și viața e mai puternică. (azi) Nu mi-a spus că așteaptă un copil decât după ce a fost la doctor; mama sa a dus-o forțat acolo și, gata, l-a dat afară. Era Înspăimântată pentru libertatea sa; un egoism feroce: să nu fie angajată cu nimic, să rămână mereu disponibilă pentru orice; incapabilă de cel mai mic sacrificiu, să nu fie obligată să aibă grijă de cineva, să nu i se fure „gheața“ sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
pe cont propriu, fără altă intermediere transcendentală; În felul acesta, omul Socrate proclamă libertatea absolută a individului de a dispune autonom de sine. Orgoliul lui Socrate este acela de a spune: eu sunt măsura tuturor lucrurilor, de aceea nu mă Înspăimântă nimic din ceea ce mi se poate Întâmpla. Este curios că nimeni nu a observat (sau o fi observat și nu am eu cunoștință) că motivarea crimei colective Împotriva lui Socrate convine tuturor timpurilor și tuturor dictaturilor; el a instituit puterea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
se umfla, contemplam În mod mecanic piciorul său ce se sprijinea pe nisip și privirea mea rămânea fixată Îndelung pe urmele lăsate de pașii săi. În această acțiune de luare În stăpânire a corpului secret al femeii mature, ce-l Înspăimântă prin misterioasa alcătuire, el revine accentuând, nuanțând, amplificând detaliile obsedante ce l-au făcut să simtă o stare interioară nemaiprobată până acum: Eram imobilizat de stupefacție, ca și cum Venus ar fi coborât de pe piedestalul ei și s-ar fi apucat să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
3 martie 1965 (miercuri) Lui Martin. De ce nu pleci odată... așa, ca să nu te mai văd deloc... 4 martie 1965 (joi) Lui Eugen. Bietule om mărunt... E-atâta dragoste În tot ceea ce faci pentru mine... e-atâta duioșie care mă Înspăimântă... Oare crezi cu adevărat că ai găsit femeia aceea bună care să țină la tine, după atâția ani de prigoană prin răutățile semenilor? Nimeni nu te-a iubit. Părinții te-au bătut de mic pentru că nu-ți plăcea cartea, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
mă Înhăța; fiind pe Întuneric, odată, m-am speriat extrem de tare, Întrucât am avut impresia că eu cel din oglindă (adică dublul meu) vrea să iasă și să ia locul celui real. Am strigat alergând la mama și arătându-i Înspăimântat către oglindă, fără să mai articulez nici un cuvânt. Rămăsesem mut de frică. Mama m-a luat de mână și m-a dus după oglindă, unde am descoperit-o ascunsă pe sora mea. Nu m-am mai jucat cu ea o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
mușchi adevărați, fețe dure și să mă înarmez, sub veston și sub ochelarii bunelor maniere, cu o forță invizibilă și sigură. Din două mișcări să pun pe cineva la pământ, un coleg, pe asistentul acela cu o statură care te înspăimântă doar când îl privești. Vise de om laș, de copil moale. Aș putea să-ți spun asta. Și ar fi adevărat, așa era. Existau toate sentimentele acelea ușor neplăcute și ușor patetice, dar mai exista ceva. Exista, nemărturisită, dorința de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
asistenta s-a oferit să mă ajute, am dat din cap și am rugat-o să mă lase singur. Nu s-a împotrivit. Nimeni, am observat, nu încercase în spitalul acela să mi se împotrivească. Durerea pe care o încercam înspăimânta și respingea pe oricine. Ce picioare iuți are moartea, Angela, cu câtă sârguință se apropie de ceea ce i se cuvine! Italia era nemișcată și rece, ca patul, ca masa, ca orice lucru neînsuflețit. N-a fost ușor s-o îmbrac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
exemplară! — Tocmai dumneavoastră, don Fermín, dumneavoastră, anarhistul? — Și ce-are a face? Nu așa se procedează. Nu poți înșela pe cineva în halul ăsta! — Pe celălalt nu l-a înșelat - zise cu răceală Augusto și, după ce spuse vorbele acestea, se înspăimântă de răceala lor. — Dar îl va înșela..., îl va înșela..., nu-ncape nicio îndoială! Augusto simți o plăcere diabolică la gândul că Eugenia avea să-l înșele până la urmă pe Mauricio. „Dar nu cu mine, gata“, își spuse cu glas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
cele întâmplate, și mai ales pentru nepoata dumneavoastră, dar sunt nevoit să mă retrag. — Înțelegi doar, don Augusto, că noi... - începu doña Ermelinda. — Evident! Evident! Dar... Situația nu se mai putea prelungi. Augusto, după ce mai spuse câteva vorbe, plecă. Era înspăimântat de sine însuși și de ceea ce i se întâmpla sau, și mai bine zis, de ceea ce nu i se întâmpla. Răceala, cel puțin aparentă, cu care primise lovitura înșelătoriei supreme, calmul acela îl făcea să se îndoiască până și de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
studenților olandezi. Nu i-am spus niciodată că acesta a fost motivul, deși adusesem vorba despre angajament, dar, într-un fel sau altul, pe măsură ce devenea mai intrigată cu privire la audierile din cazul McCarthy, a ajuns să mă creadă. Curajul meu o înspăimânta, vitejia mea nesăbuită o îngrijora și gândul la ele au convins-o că o piesă despre Amsterdamul sub ocupație o să fie cam incomodă pentru mine. Se înșelase. Recunosc că am fost supărat când am văzut cartea prima dată, dar asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
să mă mai gândesc la ea de îndată ce Madeleine înceta să mai vorbească despre piesă. —Așa, i-am spus lui Abigail, ce mai e nou în clasa doamnei Gleckler? Îmi întinse o mână ca să i-o inspectez. Fragilitatea ei încă mă înspăimânta. Avea un bandaj la cot. — Cred că nu vrei să auzi, spuse Madeleine. —Ascult, i-am zis. Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe Abigail. M-a împins Laurie. La final am plâns, spuse Madeleine. Toată sala plângea. — Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
întrebă Susannah. —Explică-i, Peter. Nu a trebuit să îi explic lui Susannah. Știa la ce făceam aluzie eu și sora ei. La superstiții, practici primitive și chipuri cioplite. Cuvintele pluteau în aer, gata să fie smulse de acolo. O înspăimântau pe Susannah. O intrigau pe Madeleine. Faptul că le invocasem o înfiorase. De asta nu a obiectat când i-am adus florile. Noaptea trecută ieșise din dormitor și dăduse peste un soț al cărui univers se micșorase la dimensiunile unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
în trupul meu robust și perfect sănătos. Nici unul dintre cititori nu mi-ar fi descoperit isprava și mai puțin Omul cu ciocul de aramă, mereu preocupat cu strânsul și număratul caielelor. Dar era munca inerentă unei asemenea încercări. M-a înspăimântat întotdeauna munca sistematică, pe care o disprețuiesc și o întâmpin cu dezgust de câte ori nu o pot ocoli. Cred că din pricina asta nu voi putea deveni niciodată bolșevic, deși mă înnebunesc după marșul Internaționalei. Mai pe scurt, meritul meu se rezumă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
rață. Pe pânza albă și curată de pe masa simplă și pătrată din mijlocul camerei, erau puse patru cești de porțelan, cu urechile și marginile aurite, înghirlandate cu viorele, ca și farfurioarele. Ceștile erau pline cu lapte cald încă. Oamenii casei, înspăimântați de contopire, fugiseră cu puțin mai înainte de sosirea noastră. Sprâncenatul nostru brigadier măsură cu privirea, ușa grea și bine zăvorită a camerei vecine. Apăsă pe mâner, o zgâlțâi, se dădu un pas înapoi și repezind cu sete patul carabinei, sfărâmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
Komma fünf, anunță radios locotenentul, care cu o zi înainte executase sonatinele la pian. Curentul și detunătura infernală ne trântiră la pământ. Obuzul căzuse la vreo zece pași în dreapta noastră. Un bulgăre de țărână izbise în piept pe căpitanul rezervist, înspăimântându-l în așa măsură, încât omul începu să plângă în hohote, implorându-ne să intervenim la Statul Major pentru demobilizarea lui. Susținea că-i este dor de casă, de copii și de tovarășa lui dragă, de care nu s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
rezemată pe zăbrelele coastelor mele. Până atunci, cugetai întunecat, vom crăpa ca ploșnițele, înăbușiți de gaze, contaminați de ciumă. În orașele cu hecatombe de cadavre, moartea obosită, dominând din înălțimea stârvurilor împuțite, va rânji, trecând prin coasă caravanele de șobolani înspăimântați de uraganul bombelor aruncate din înalt, ca să rămână mărturiile de asasinat ale omului în patru labe. Omul vertical se va naște după mine și va trăi mii de ani, chiar dacă va fi ucis de pietrele nebunilor. - Cer cuvântul! interveni atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
de curând, la capul podului de lângă Catedrală. Regele meu venea călare pe un cal alb, ca din basme. Purta coif de argint, tunică albastră, pantaloni albi și cizme de lac cu pinteni de argint. Muzica militară izbucnise chiar în spatele meu, înspăimântându-mă cumplit, tocmai când regele meu mă zări. Și iată că-și strânge dârlogul calului jucăuș și oprindu-se chiar în fața mea, îmi strigă jovial, cu chipul strălucitor ca soarele: - Să vii la dejun! Abia i-am putut prinde cuvintele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
atrasă de o foaie veștedă de salată - pe care începu s-o ronțăie cu mare viteză. - Zitta! Începui eu rupându-mi vorbele cu greutate. Iar mi te uiți ca un cioclu! Pe chipul tău stă ferecată o liniște care mă înspăimântă. - Astâmpără-te, interveni piticul. Cauți ceartă cu lumânarea. Zitta puse, liniștit, ghergheful la o parte, se ridică de pe fotoliu și apropiindu-se de mine cu pași vătuiți îmi puse pe frunte o mână mică, rece și albă. - Ai întârziat cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
colțul inimii, de astă dată mai îndelung ca în alte rânduri și durerea ascuțită a splendidei mele izolări reveni după declupare. - Latră! Am răcnit către femeia cu carnea dulce tolănită pe covor, în timp ce-mi prindeam bretelele de pantaloni. Înspăimântată de punctele de plumb scăpărător din ochii mei deschiși peste măsură, dânsa făcu: „Ham! Ham!” ocolind în patru labe, încăperea. Becul sângeriu se stinse de la sine și lumina vânătă și spălăcită a zorilor năvăli în odaie. Un liliac enorm cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
soluții de ultimă oră. Dar omul cu manivela mă izbește de două ori cu fierul peste genunchii țapeni. Nu simt nimic când de astă dată, împins de la tălpi, picioarele cedează îndoindu-se din încheieturi. O spun asta pentru toți oamenii înspăimântați de moarte, ca o consolare pentru ei și pentru mine. Șoferul vine să dea o mână de ajutor și prin ușile larg căscate, plec din casa mea, ca un mădular smuls din trupul Zittei, care țipă în sufragerie, parcă ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
decesul meu cu câțiva ani în urmă? Nimic n-am mai găsit de atunci și până azi, în acest scurt timp al întârzierii mele printre oameni. Ciomagul de vișin pe care mi-am sprijinit prea de timpuriu ciolanele obosite, a înspăimântat vrăbiile și câinii, iar femeile bune pentru un ceas, acele care au fost născute cu adevărat pentru mine, m-au uitat chiar din primele momente de după fiecare despărțire. În cenușiul București, lipit cu tălpile de el ca sticletele sălbatic prins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
de orbita însângerată a unui ochi împuns, neagră și adâncă. „Mai stai dragă”, se roagă muierea frumoasă și curvă. Însă ochii ei sunt goi și gura îi pute a mort, când mai vrea să mă sărute. E clipa când mă înspăimânt de mine însumi, și când sunt cuprins de apriga dorință de a sorbi ca un cal însetat, un hârdău de creolină, pentru ca să mă dezinfectez pe dinăuntru. „Vreau acasă”, izbucnesc mecanic, evadat din camera infernală, în curtea cu miros de amoniac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
pământie a chipului ei ca de moartă. Cu toate că urma conservatorul regulat, Nora nu se producea în sufrageria comună, unde se improvizau de obicei spectacole variate și de multe ori interesante. Ida Wüst, pe atunci actriță de periferie, fără angajament, își înspăimânta copilul, un băiețaș de șapte ani, cu țipătul patetic din „Elga” lui Gerhard Hauptmann. Răcnea cu chipul descompus, cu ochii bulbucați, gata parcă-i să-i scape din orbite. Copilul nu se putea împăca ușor cu asemenea spectacole. Vladimir Beral
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]