1,819 matches
-
l-a angajat să păzească moșia. Paznicul, de origine tătară, își avea coliba pe o movilă, de unde avea vizibilitate asupra moșiei. Aceasta s-a numit "Movila Tătarului", iar oamenii care au fost aduși să muncească au început să-și facă bordeie de pământ aici. În vechime, satul era străbătut de așa-numitul "drumu al sării", drum ce făcea legătura între salinele de sare din Județul Prahova și Portul Constanța. La sfârșitul secolului al XIX-lea, satul Tătaru era reședința unei comune
Tătaru, Brăila () [Corola-website/Science/300991_a_302320]
-
Dragu și Ana (Dragu al Anei), care și-au pregătit terenul pentru arat și păscutul vitelor. Aceștia, atrași de frumusețile naturii, de pârâul Burdea, de apa bună de băut, cât și de fertilitatea solului, au săpat pe acest loc primul bordei, în jurul căruia s-au săpat, mai târziu, noi așezări omenești cu de denumirea de: Dragu-Ana, de unde mai târziu: Drăgușani, și apoi: Drăcșani.
Drăcșani, Teleorman () [Corola-website/Science/301798_a_303127]
-
la satul Prundu, după cum spun bătrânii satului ei s-ar fi așezat (rudarii) în acest loc pe la 1925 venind de la lupărie, tot o zonă de pădure, aparținând unei comune vecine. La început au fost câteva familii care și-au construit bordeie, locuințe specifice rudarilor. Având în vedere faptul că nu erau statornici bordeiele au fost construite în pădure pe moosia boierului Grigorica Raioseanu. Cu timpul ei nu au mai părăsit aceste locuri datorită bunei înțelegeri cu boierul dar și datorită faptului
Prundu, Teleorman () [Corola-website/Science/301827_a_303156]
-
rudarii) în acest loc pe la 1925 venind de la lupărie, tot o zonă de pădure, aparținând unei comune vecine. La început au fost câteva familii care și-au construit bordeie, locuințe specifice rudarilor. Având în vedere faptul că nu erau statornici bordeiele au fost construite în pădure pe moosia boierului Grigorica Raioseanu. Cu timpul ei nu au mai părăsit aceste locuri datorită bunei înțelegeri cu boierul dar și datorită faptului că aici au asit lemnul necesar pentru a produce unelte de utilitate
Prundu, Teleorman () [Corola-website/Science/301827_a_303156]
-
își satisfăceau stagiul militar și au participat la cel de al II-lea război mondial, unii dintre ei cunoscând ororile lagărelor comuniste. După marea conflagrație localitatea a continuat să evolueze din punct de vedere demografic. Locuințele de bază au rămas bordeiele dar au început să apară și primele case de cărămidă ( cărămidă ) care era produsă de ei. Ocupația era aceeași pe care o moșteniseră, si anume prelucrarea lemnului. Natalitatea era destul de ridicată însă mortalitatea foarte mare făcea că sporul natural să
Prundu, Teleorman () [Corola-website/Science/301827_a_303156]
-
a devenit posibil mai ales după cel de al II-lea război mondial când a început să vină câte un învățător (sau cineva care știa să scrie și să citească, care pentru rudar tot învățător era) care, la început în bordei și apoi într-o cameră mică adună cpoii dornici să descifreze tainele scrisului, cititului și socotitului. Din 1959 prin contribuția familiilor de rudari s-a construit o școală nouă cu două Săli de clasă și o cameră pentru familia învățătorului
Prundu, Teleorman () [Corola-website/Science/301827_a_303156]
-
la poalele muntelui Meseș. După Revoluția de la 1848 în aceste locuri au fost strămutate (deportate) 15 familii, din care două erau familii de unguri. Aceștia au defrișat o parte din locul numit Pădurea Durului (Duruljo Erdö) și și-au construit bordeie în care să locuiască. În sat nu mai există unguri, prin căsătorie aceștia s-au contopit cu familiile de români. Până în 1953 Viile Jacului au format un cătun numit ” Vii” ce aparținea de satul Jac. În același an a fost
Viile Jacului, Sălaj () [Corola-website/Science/301852_a_303181]
-
fost nevoiți să-și ducă traiul fiecare așa cum putea. Într-o schița monografica făcută în anul 1973 de către învățătorul Birișan Grigore aflată în arhiva școlii, se arată că prin anii ʼ60 mulți din locuitorii acestui sat încă mai trăiau în bordeie sau în case foarte mici. Aceștia erau mai ales crescători de animale, creșteau bivoli și oi, produsele obținute fiind singurele surse de venit care să le asigure traiul de zi cu zi. Potrivit recensămintelor făcute după înființarea satului, populația a
Viile Jacului, Sălaj () [Corola-website/Science/301852_a_303181]
-
Ostrov. La început, satul se compunea din câteva grupuri de oameni veniți cu turmele de oi din Transilvania. Această parțială transhumanță se poate dovedi prin gropile de forma rotundă existente pe teritoriul ostrovean, unde se crede că au fost construite bordeie. Au fost găsite cărămizi și pământ ars din vatra focului. În 1848, din cauza inundațiilor, populația a fost nevoită să se retragă, formând un “mic sat de circa 30 de familii și 106 membri”. Cu timpul numărul de locuitori s-a
Comuna Ostrov, Tulcea () [Corola-website/Science/301855_a_303184]
-
Dobrin Elena, Giușcă Petru, Chirilă Eliza. În ceea ce privește locuințele, acestea se făceau în funcție de starea materială, a fiecăruia astfel: fruntașii aveau case din pari pe două rînduri, lipite cu lut amestecat cu paie, iar acoperișul din rogoz sau paie; cei nevoiași, făceau bordeie în pământ, acoperit cu loazbe sau butuci peste care puneau, un strat gros de pământ. Pentru geamuri, nu era sticlă și se folosea, beșică de porc sau de bou. Mai apoi, a apărut hârtia de pus în geam, dar 24
Căpușneni, Vaslui () [Corola-website/Science/301871_a_303200]
-
un sat de romi eliberați de pe moșia lui Costache Conachi, romi care încă mai plăteau la acea vreme "besman"ul (taxa pentru utilizarea terenului). Populația satului Argea era de doar 60 de locuitori ce trăiau în 15 case și 5 bordeie. În 1924, localitatea Ploscuțeni se afla în fruntea comunităților catolice în ce privește natalitatea, potrivit schematismelor (recensămintelor) din Episcopia catolică de Iași. S-a aflat pentru multă vreme în administrația parohiei din Focșani. Anuarul Socec din 1925 consemnează dispariția comunei, satul Ploscuțeni
Comuna Ploscuțeni, Vrancea () [Corola-website/Science/301890_a_303219]
-
a născut prin mutarea în zonă a celor care, în urma primirii pământului (prin Reforma Agrară de la 1864), s-au stabilit aici, pentru a fi cât mai aproape de el. Așa a luat ființă satul Câmpu Părului. La început, oamenii stăteau în bordeie săpate în pământ și acoperite cu paie. În perioada interbelică, satul a cunoscut o ușoară înflorire a civilizației, unii dintre săteni construindu-și case din paiantă (se înfigeau în pământ două rânduri de țăruși din lemn, între care se băga
Câmpu Părului, Olt () [Corola-website/Science/301958_a_303287]
-
cale, poporul speriat se hotărăște să iși părăseascș locuințele din apropierea șoselei și să se refugieze in matca pârâului, in sus, inspre apus, unde erau pe atunci păduri seculare. Aici lânga izvorul pârâului, decid să se așeze. Iși fac la repezeală bordeie din pământ, le acoperă cu trunchiuri mari de copaci peste care aruncă glii de pajiște; și noile locuințe numite hrube erau gata. Astfel au putut scăpa de urgia hulilor și au întemeiat satul de astăzi." Comuna a fost întemeiată pe la mijlocul
Feiurdeni, Cluj () [Corola-website/Science/300327_a_301656]
-
km. de reședința județului Covasna, Sfântu Gheorghe. Prima atestare documentară datează din anul 1448. Săpăturile arheologice făcute la capătul sudic al localității, au descoperit o așezare din epoca bronzului, suprapusă cu una din secolul al VII-lea ce conținea un bordei cu vatră piertar și fragmente de vase din ceramică, ornamentate cu linii în val. În timpul lucrărilor la șoseaua ce traversează satul, în partea sudică a acestuia, s-au găsit mai multe locuințe și un cuptor de ars vase aparținând "culturii
Coșeni, Covasna () [Corola-website/Science/300375_a_301704]
-
continuă și după unirea celor două albii. Locuințele iobagilor sunt reprezentate prin simple pătrațele negre, ce "împrejmuiesc" castelul grofului (Haller de Hallerko, Kornis de Goncz-Ruszko și Karacsay de Valje - Szaka) dinspre sud, respectiv est și vest, fiind mai degrabă niște bordeie, de mărimea unor colibe ("coliben"). În zona centrală,partea de vest a satului (unde este actuala moară) apare gospodăria familiei Bogaty Imre (în românește Bogătean Indrei), o familie bogată, care a deținut moșia în tarlaua "Șes" (ultimele 50 hectare din
Aruncuta, Cluj () [Corola-website/Science/300316_a_301645]
-
Urzica-Mare poartă hramul Sfântul Gheorghe. Biblioteca comunală deține peste 13000 de volume și cca 500 cititori. Târgul săptămânal funcționează în ziua de miercuri. Primele dovezi ale prezentei oamenilor sunt atestate de câteva monezi romane descoperite într-un mormânt. Primele locuințe (bordeie) au luat ființă în satul Urzica-Mare, pe proprietatea Sfintei Episcopii a Râmnicului. În harta căpitanului Friederich Schwartz în anul 1718 apare titulatura Urzicuța Verde. După ciuma din anul 1785, o parte din supraviețuitori au întemeiat o așezare lângă pârâul Baboia
Comuna Urzicuța, Dolj () [Corola-website/Science/300421_a_301750]
-
Schwartz în anul 1718 apare titulatura Urzicuța Verde. După ciuma din anul 1785, o parte din supraviețuitori au întemeiat o așezare lângă pârâul Baboia la marginea vestitei păduri a Brobintarilor (acum desfințată), un locuitor pe nume Ionel a construit câteva bordeie la sud de pădurea de stejari a satului Bârca în local numit “Crângul cu ulmi”. Ultimul sat component al așezării actuale este înființat in anul 1924 de un băjenar pe nume Orman, în zona de vest a localității, zona denumita
Comuna Urzicuța, Dolj () [Corola-website/Science/300421_a_301750]
-
nu este cunoscută apartenența confesională. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Oltenița a județului Ilfov și era formată numai din satul de reședință, cu 1653 de locuitori ce trăiau în 273 de case și 5 bordeie. În comună funcționau o biserică și o școală mixtă cu 43 de elevi (dintre care 7 fete). Anuarul Socec din 1925 o consemenază în aceeași plasă, având 2353 de locuitori în satele Greaca, Puțu Greci și Zboiu. În 1950, comuna
Comuna Greaca, Giurgiu () [Corola-website/Science/300435_a_301764]
-
apartenența confesională. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Oltenița a județului Ilfov și era formată din satele Prundu și Flămânda, având în total 942 de locuitori ce trăiau în 198 de case și 24 de bordeie. În comună existau două biserici și o școală mixtă, iar principalul proprietar de pământ era B. Belu. La acea vreme, pe teritoriul actual al comunei mai funcționa în plasa Marginea a județului Vlașca și comuna Pueni, formată din satele Pueni
Comuna Prundu, Giurgiu () [Corola-website/Science/300442_a_301771]
-
mixtă cu 12 elevi. La acea vreme, pe teritoriul actual al comunei mai funcționa în aceeași plasă și comuna Balașoieni, cu satele Balașoieni, Bolovani și Hobaia, având în total 1249 de locuitori ce trăiau în 242 de case și 4 bordeie. În comuna aceasta erau o moară cu aburi, două biserici (la Balașoieni și Hobaia) și o școală mixtă, iar principalii proprietari de pământ erau statul, V. Steriu, N. Delide, G. Mântulescu și Dem. Tănăsescu. Anuarul Socec din 1925 consemnează desființarea
Comuna Ogrezeni, Giurgiu () [Corola-website/Science/300441_a_301770]
-
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de "Herăști-Buciumeni", făcea parte din plasa Negoești a județului Ilfov și era formată din satele Buciumeni, Gruiu și Herăști, având 2389 de locuitori ce trăiau în 616 case și 22 de bordeie. În comună existau trei biserici (una în fiecare sat) și două școli mixte (la Herăști și la Buciumeni), iar principalii proprietari de pământ erau C.D. Maratea și A. Stolojan. Anuarul Socec din 1925 consemnează schimbarea numelui comunei în "Herăști", comună
Comuna Herăști, Giurgiu () [Corola-website/Science/300436_a_301765]
-
biserici (una în fiecare sat). La acea vreme, pe teritoriul actual al comunei mai funcționa în aceeași plasă și comuna Dobreni-Câmpurelu, formată din satele Dobreni și Câmpurelu, cu 1597 de locuitori ce trăiau în 260 de case și 49 de bordeie. Existau și aici o moară de apă, o școală mixtă și două biserici, iar principalul proprietar de pământuri era familia lui D. Gr. Ghica. <br> Anuarul Socec din 1925 consemnează cele două comune în plasă Vidra a aceluiași județ, comuna
Comuna Vărăști, Giurgiu () [Corola-website/Science/300449_a_301778]
-
nu acceptă însă decât cu dificultate că antecesorii lor ar fi putut trăi cândva în condiții precare. De exemplu, neagă cu vehemență faptul că majoritatea străbunilor, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, nu locuiau în vile și conace, ci în bordeie - deși faptul este dovedit. Chiar și prima biserică a dobridorenilor era o încăpere subterană cu altar improvizat și mai multe camere. Dobridorenii nu au început să-și ridice case trainice decât pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea - și nu toți
Dobridor, Dolj () [Corola-website/Science/300397_a_301726]
-
subterană cu altar improvizat și mai multe camere. Dobridorenii nu au început să-și ridice case trainice decât pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea - și nu toți, căci la începutul secolului al XX-lea unii „venetici” mai trăiau încă în bordeie. Această mentalitate nu putea să nu atragă reacții negative. Țăranii din satele învecinate - mai ales cei de la Moțăței și Risipiți - îi ironizează adesea: „La Dobridor toți se cred boieri dar mulți n-au nici după ce să bea apă!” Dobridorenii se
Dobridor, Dolj () [Corola-website/Science/300397_a_301726]
-
Petre Dumitrescu și Iacob Filimon, dar și profesori universitari, învățători și preoți formați în matca localității. In continuarea tradiției, în locul cunoscut ca «Fântâna Icoanelor», a avut loc Hora satului.” Oltenia¨, "Publicațiile Mitropoliei Olteniei", nr. 5-8/2005: ¨Dobridoru, jud. Dolj: biserica bordei apoi biserica «Sfântul Nicolae», înainte de 1845, refăcută de zid 1899-1904¨. ¨Groapa bisericii se mai cunoaște puțin și acum pe valea Coțobâțului (1927 n.n.) - informație de la preot I. Bercea-Dobridor" - C.S. Nicolaescu-Plopșor, în revista "Oltenia" nr.1/1940, 13. Pantelie Negreț care
Dobridor, Dolj () [Corola-website/Science/300397_a_301726]