2,510 matches
-
voce subțire striga după ajutor. Călăuzindu-se după ea, bărbatul Începu să alerge către un punct al poienii unde pădurea se rărea brusc și printre trunchiurile uriașe se zărea lumină. Dintr-acolo văzu venind din dreapta un cal ce galopa furios. Călărețul părea un băie tan foarte tânăr, trăsăturile Încremenite de spaimă i se distingeau din ce În ce mai clar. Brațele lui delicate Încercau zadarnic să strunească animalul speriat care sforăia, scuturându-și violent coama albă. Dincolo de poiană se vedea un alt luminiș și apoi
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
o coastă, În smocurile rare de iarbă care creșteau printre pietre; Îl trase după el și pe bărbat. După câteva clipe acesta deschise ochii ca să se Încredințeze că nu visa, că mai era În viață. În cădere, calul Își aruncase călărețul din șa și acum acesta se ridicase șchiopătând și-și pipăia cu grijă mădularele. Era palid, dar se străduia să zâmbească, scuturându-și capul de pe care alunecase o bonețică de catifea albastră. — Am căzut chiar unde trebuia. Câțiva pași mai
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
rai, spuse el, dându și aere de om curajos. Simeon privi mirat și-și trase piciorul de sub cal. Slavă Domnului, nu era rupt și putea să pășească. Doar brațele Îl dureau. și le scutură privindu-l cu luare-aminte pe tânărul călăreț. De sub boneta de catifea un păr bogat, auriu, se revărsase pe umerii subțiri. Era o făptură delicată, frumoasă, cu ochi albaștri ca cerul. Pielea feței era neîn chipuit de fină și o rumeneală de piersică gonea treptat pa loarea spaimei
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
subțiri. Era o făptură delicată, frumoasă, cu ochi albaștri ca cerul. Pielea feței era neîn chipuit de fină și o rumeneală de piersică gonea treptat pa loarea spaimei. În aceeași clipă se auzi iarăși tropot de cal și un nou călăreț apăru din marginea poienii. Sări de pe cal, abia ținându-se pe picioare și se apropie dând să Îngenuncheze. Dar un gest poruncitor Îl țintui locului: — Nu s-a Întâmplat nimic, după cum se vede. și nu vreau să aud nimic! Cioplitorul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Îl țintui locului: — Nu s-a Întâmplat nimic, după cum se vede. și nu vreau să aud nimic! Cioplitorul În piatră Își plimbă cu mirare ochii de la căpșorul blond la cel cu plete Întunecate. Se vedea cât colo că cei doi călăreți erau femei. Două fete tinere, Îm bră cate În haine de paj. Dar Își stăpâni și uimirea, și vor bele care dădeau să-i alunece de pe limbă. Văzuse prea multe În viața lui ca să știe că nu trebuie să fie
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Mâna lui se plimba agale pe trupul asudat al anima lu lui, care scâncea ca un copil speriat și nu Îndrăznea să se ridice. Îl mângâie cu blândețe pe coamă, apoi Îi cercetă ure chea ciulită. Când se Întoarse către călărețul blond, În mâna lui fumega mocnit o bucățică de iască. — Iată pricina sperieturii. Cineva a vrut să vă ucidă, mărită domniță, spuse el și-și puse cu respect genunchiul În pământ. Obrajii fetei păliră. Abia putu să murmure speriată: — Cine
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
o bucată de iască aprinsă. Iasca arde mocnit, pe Îndelete, așa că animalul simte arsura numai după un timp. Atunci, ne bun de durere și arsură, face Întocmai ce a făcut calul Dom niei Tale și, de cele mai multe ori, Își trântește călărețul așa ca să nu se mai scoale. Ușor și curat, fără bănuială. Un dobitoc nărăvaș și atâta tot. Acum ai să mă Întrebi de unde știu cine ești. Că ești femeie se vede, domniță. Orice om cu ochii În cap vede... Simeon
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Înainte. Atunci roagă-te pentru Adelheid! Fata zâmbi Încă o dată, Încălecă și dispăru ca o nălucă, urmată de tovarășa ei, care asistase mută la ce se Întâm plase. Simeon rămase locului, cu un genunchi În pământ, pri vind lung În urma călărețului. Buzele lui simțeau Încă dulceața parfumată a mâinii mici, pe care avusese Îngăduința s-o atingă. — Ce copilă Încântătoare, Își spuse. Cine o fi vrând s-o omoare? și de ce? Vreo răzbunare din dragoste neîmpărtășită? Vreo pricină politică? Ce secrete
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
și liniștea... Auzi deodată zgomote, tropote, hămăit de câini. Dădu să se ascundă În umbra pădurii, dar fu Înconjurat Într-o clipă. Era o ceată de slujitori călări și de hăitași, care-și stăpâneau cu greu câinii Întărâtați. Unul dintre călăreți, se vedea după Îmbrăcăminte că era un slujitor mai răsărit, le strigă hăitașilor să dea drumul câinilor pentru a-l sfâșia pe străin. — Lasă-l, spuse altul, un om mai În vârstă. Simeon privi cu recunoștință fața slabă, ochii mobili
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
sângerie a zorilor se lățea din ce În ce mai mult. Pe fondul ei strălucitor, Începea să se contureze tocmai dincolo de o vâlcea silueta impunătoare a mânăstirii. Dintr-odată, Ambrosius fu În mijlocul lor. Nimeni nu-l auzise. Era Îndemânatic și agil, ticălosul. — Vine un călăreț. Singur, șopti el. și pun rămășag pe mântuirea sufletului meu că e omul nostru. Se ține bine În șa, mi-e teamă că treaba noastră n-o să fie tocmai ușoară. — Cu atât mai bine, murmură bătrânul. Mi-ar fi părut
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cio canul. Se aplecă și reteză frânghia care-i ținea legate picioarele sub burta calului, precum și cureaua care-l ținea pe acesta proțăpit de brad. Se săltă apoi pe o creangă groasă. Cei patru așteptau Încordați. În clipa În care călărețul apăru la cotitură, Simeon rupse o crenguță uscată pe care-o ochise din timp și se aplecă lovind crupa calului, care necheză ascuțit și porni Într-un galop vijelios. Asasinii Întoarseră capul. — Fugi după el, blestematul de străin. Fugi după
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Doamne, iartă-mă! Acum n-am timp de pocăință.“ Smulse din mâinile mortului sabia și se năpusti spre locul Încăierării. Ceilalți trei ucigași nu avură timp să vadă ce se petrecuse sub brad. Cu săbiile lucind, se năpus tiră asupra călărețului. Acesta se opri surprins și abia avu timp să scoată la rândul său din teacă sabia lui ușoară și Înco voiată, după moda arabă, atât de ageră Încât putea tăia un fulg În două, când fu Înconjurat de atacatori. Bodo
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
doi tâlhari rămași Își văzură țelul aproape atins. Tânărul se mai apără cât putu, hotărât să și vândă scump pielea, dar moartea cu aripa sa de gheață se apropia din ce În ce. Deodată, ca prin minune, apăru alături alt călăreț, care-i strigă răgușit să se țină cât putea și, spate În spate, Încercară să facă față atacurilor bandiților. Câteva clipe luptară În tăcere. În afară de rana adâncă de la umăr Bodo mai avea alte câteva răni deschise care Îl umpluseră de
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
În cale un cleric dolofan, călărind pe un asin la fel de bine Împlinit. Cu o voce armonioasă intona un psalm, adâncit În rugăciunea lui, Încât părea a nu vedea nimic În jur. După un prim moment de spaimă, Adelheid se liniști. Călărețul părea pașnic. Când ajunse la numai câțiva pași de domniță și de Însoțitoarea ei, se opri din cântat și, după o clipă de tăcere, sări din șa cu o sprinteneală neașteptată pentru rotunjimea lui. Apoi se Înclină adânc În fața lor
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
jos În vale. E mare meșter și vindecător. Necazul s-a Întâmplat așa: sta rețul m-a trimis cu niște sfinte veșminte să le duc fra ților de la mânăstirea din Säckingen. Pe drumul de Întoar cere am dat de un călăreț căzut de pe cal. Când m-am apropiat, mi-a spus că nu-și mai putea mișca piciorul stâng și că aștepta să treacă careva pe acolo ca să-l ajute. și iată, Sfântul Trudpert m-a trimis tocmai pe mine. — Bodo
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
am apropiat, mi-a spus că nu-și mai putea mișca piciorul stâng și că aștepta să treacă careva pe acolo ca să-l ajute. și iată, Sfântul Trudpert m-a trimis tocmai pe mine. — Bodo? Să cadă de pe cal? Un călăreț ca el? Întrebă Adelheid neîncrezătoare. — Domnul cavaler mi-a spus că un șarpe i-a speriat calul. — Așa, vasăzică un șarpe... — Da, dar la părintele Constantius e bine Îngrijit. Puteți fi liniștită. L-am urcat pe asinul meu, bineînțeles cu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
mă urmați, ca să vă duc la el. Adelheid se Înroși la față de furie: — Ești un mincinos și un trădător! Cum cutezi să-mi spui că pe Bodo l-ar putea trânti un cal? Nu știi că este cel mai bun călăreț pe care l-a purtat vreodată un cal În spinare? șarpe, ai? Bidiviul lui nobil a crescut În pustiile Arabiei, unde se găsesc destui șerpi! Dar n-ai de unde s-o știi fiindcă nu l-ai Întâlnit niciodată, pitic mincinos
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
prea aspru. Ei citesc În inima mea și știu că intențiile mele sunt cele mai curate. Nu sunt un trădător, nobilă prințesă! Sunt un novice prost și nepriceput, dar nu un ticălos și un viclean. Ai dreptate, cum putea un călăreț fără pereche ca domnul Bodo să cadă ca un sac de grâu? Dar am vrut să te cruț de spaimă, domniță. Acum Îmi dau seama că minciuna are picioare scurte, cum spune prostimea. Adelheid Își Întorsese calul și se pregătea
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
fru mos pe sub pădure, nu știu Încotro. Ne-am Încrucișat pe drum, eu mergeam spre Säckingen, cum am spus, unde starețul mă trimisese cu niște veșminte. Domnul Bodo m-a salutat cu bunăvoință, am fost mișcat până la lacrimi că un călăreț atât de falnic m-a băgat În seamă pe mine, umilul Gregor. I-am răspuns cu respect și am călărit mai departe, văzându-mi de drum, când, după cotitură, am auzit În urma mea chiote, răcnete, zăngănit de arme. Mi-a
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
barba albă și lungă, la fel ca pletele neîngrijite fluturând În boarea ușoară a muntelui, se ținea drept În șaua scorojită de vremuri, murmurând ceva de neînțeles. În fața lui, sutanele cafenii se dădeau grăbit deoparte, alcătuind o adevărată uliță vie. Călărețul se Îndreptă spre scara cea mare, unde părintele stareț se grăbi să-l Întâmpine cu onoruri, ca și cum ar fi fost cel puțin episcop. Starețul se Întreba cum de-a putut bătrânul să găsească drumul printre mulțimea de clădiri, foișoare și
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
că ești un podar de nă dejde și un supus credincios. Rămâi aici și păstrează-ți slujba, atâta cât vrei. Cum podul nu era prea mare, trecerea oamenilor se făcu În trei etape, cu repeziciune și fără multă vorbă. Apoi călăreții porniră fără să piardă timpul și dispărură În Întunericul nopții. Călăriră preț de un ceas și deodată Arnold se Întoarse spre stăpânul lui și-i șopti: — Doamne, acolo În dreapta, În pădure, sclipește ceva. Pare a fi un foc care tocmai
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
ca să-i Îngroa pe creștinește. Iar noi ceilalți vom călări mai departe. Poate că Întâlnim pe cineva care să ne povestească ce s-a Întâmplat. Ca și cum providența ar fi vrut să-i răspundă, se auziră tropote din pădure și un călăreț trecu ca fulgerul printre cavalerii care așteptau Încordați, cu mâna pe spadă. Se opri scurt În fața tânărului prinț, descălecă și Îngenunche. Era Johannes, dar nu cocoșatul pe care-l știau toți, ci un bărbat zvelt, cu Înfățișare de războinic, așa cum
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
nevastă nebună e mai bună decât nici una, Își spuse...“ Apoi, plin de nerăbdare, se urcă În turn să vadă dacă vine preotul. Într-adevăr, nu dură mult până când straja dădu de veste că se vedeau de departe apropiindu-se doi călăreți. „În sfârșit“, Își spuse. „Martin s-a ținut de treabă. Am să-l răsplătesc cu o pungă plină de bani de argint! O merită!“ Dar nu era Martin, Înaintea porții stătea Eglord cu nedespărțitul lui Hugo. — Deschideți, strigă Eglord către
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
vezi cât sunt de aproape! Urcară Împreună În turn și Adalbrecht văzu cu ochii lui că Eglord nu mințise. Ceea ce avea Înaintea ochilor depășea cele mai rele așteptări ale sale. Departe, spre orizont, se vedeau norișori de praf ridicați de călăreți care Înaintau cu repeziciune. și dinspre mânăstirea Sfântul Trudpert și din spre Sulzburg, dinspre apus și dinspre răsărit, din toate păr țile se apropia puzderie de țărani, cu coasele sclipind amenințător În soare. — Câinii blestemați, nici măcar nu se mai ascund
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
vest, străbătând o regiune slab populată. La lumina farurilor, iepurii forfotesc În toate părțile. Unul din ei fuge alături de noi până când, epuizat cade jos. Noaptea rămânem În Sottsbluff, iar a doua zi prin Henney intrăm În minunatul stat Wyoming. Un călăreț original. Un student traversează țara cu autostopul (9.000 km). Cody, orașul lui Buffalo Bill Înaintăm de aici printre dealuri, apoi prin Munții Stâncoși. Vom străbate mult timp o regiune de un pitoresc deosebit. Șoseaua pe care circulăm e departe
30.000 km prin SUA (1935-1936) by Nicolae Cornăţeanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/820_a_1717]