2,135 matches
-
pesimiști o fixaseră de exemplu la șase luni și epuizaseră dinainte toată amărăciunea acestor luni care urmau să vină și când își înălțaseră cu grijă curajul la nivelul acestei încercări și își încordaseră ultimele puteri ca să rămână, fără a se clinti, la înălțimea acestei suferințe prelungite peste un atât de lung șir de zile, atunci, uneori, un prieten întâlnit întâmplător, o părere emisă de un ziar, o bănuială trecătoare sau o bruscă perspicacitate le dădea ideea că la urma urmei nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
Rieux se instalau pe banca din spate a mașinii doctorului. Tarrou conducea. \ Nu se mai găsește benzină, a spus acesta demarând. Mâine mergem pe jos. Doctore, spune Rambert, nu plec și vreau să rămân cu dumneavoastră!. Tarrou nu s-a clintit. Continua să conducă. Rieux părea incapabil să se smulgă din oboseala lui. Și ea ? spune el cu o voce înăbușită. Rambert spune că s-a mai gândit, că el continua să creadă ceea ce credea, dar dacă ar pleca, i-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
mocnit, oricînd putea să izbucnească o dispută deschisă, violentă, fuseseră destule. Ani de zile se tot Încercase desființarea iadului; Copenhaga ar fi Însemnat să ajungă pe urmă un paradis, așa s-ar fi putut zice. Dar Christiania se dovedea de neclintit și, dacă tot nu se schimba nimic, merele stricate măcar se aflau Într-o singură căciulă: autoritățile cam așa priveau lucrurile. Oricum, cine putea să afle tot ceea ce se petrecea În Christiania? Nici măcar serviciile secrete nu ar fi izbutit, pentru că
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
Însă nu, ea o ținea una și bună: să vină foc! Se țicnise; Thomas o iubea și mai mult, văzînd-o așa, trebuia să mai existe și cîte un cîine de pază, morala celestă avea, măcar la un colț, un păzitor neclintit În bunicuță; etica pămînteană ajunsese, tot mai mult, pe mîna unor Thomași ce erau fățărnicia Însăși, nu o păcălea nimeni pe Antonia; Thomas al ei le vorbea studenților lui tocmai despre valorile morale, asezonate cu alese principii filozofice, un ghiveci
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
Ești fiul meu!, cum rostise, ar fi putut, la o adică, să fie doar ceva metaforic; cei de o anume vîrstă obișnuiau, uneori, să Îi spună unui tinerel, fie și necunoscut, fiule. Trecătorii Îi ocoleau bombănind, cei doi nu se clinteau; se priveau drept În ochii; doi străini care, brusc, deveneau tată și fiu; o stare nouă pentru fiecare dintre ei; era, poate, o confuzie. Nu era. „Așa este, Bert... Pot să te Însoțesc cîțiva pași?“ Au intrat, pînă la urmă
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
Arnold, deschid larg ușa, o trântesc în urma mea și mă ghemuiesc sub peretele de sticlă. Vocile se aud tot mai aproape. David Elldridge și Keith Thompson și cineva pe care nu-l cunosc. Trec pe lângă ușă și nu mi se clintește nici un mușchi. Apoi dispar. Slavă Cerului. Respir adânc, mă ridic încet în picioare și mă uit prin peretele de sticlă. Nu văd pe nimeni. Sunt în siguranță. Abia atunci mă răsucesc pe călcâie și mă uit în jur. Biroul e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
a cămășii de noapte i se răsucise până la brâu, albeața pântecelui abia se putea distinge în penumbră, dispărând complet în zona întunecată a pubisului. Marçal lăsă să cadă cuverturile și înțelese că momentul mângâierilor încă nu plecase, rămăsese în cameră, neclintit toată noaptea și era tot acolo, așteptând. Probabil atinsă de aerul rece care se mișcase odată cu cearșafurile, Marta suspină și își schimbă poziția. Ca o pasăre pipăind delicat locul primului ei cuib, mâna stângă a lui Marçal, ușoară, îi atinse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
câteva ore între viitorii părinți aproape c-a fost încălcat atunci, Martei îi stătea pe limbă să spună Tată, am impresia că sunt gravidă, dar și-a luat seama și a reușit să-și înghită cuvintele. Marçal n-a observat, neclintit în angajamentul luat, nici Cipriano, neatins de nici o bănuială. De altfel, o astfel de revelație ar fi putut s-o aibă numai cineva care nu numai că știe să citească pe buze, abilitate relativ obișnuită, dar e și în stare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
să mă Înfățișez Înaintea ilustrului Khayyam, aducând-i soția nedemnă! Dar am ajuns prea târziu. Toți oamenii din palat fuseseră masacrați de soldați. Omar a Înaintat spre ofițer, l-a apucat cu toată puterea, fără a reuși, totuși, să-l clintească. — Și ai venit să-mi aduci asta la cunoștință! Celălalt Își ține În continuare mâna pe garda săbiei. Nu și-a scos-o din teacă. Vorbește cu glas liniștit. — Am venit pentru cu totul altceva. Ofițerii din Nizamiya au hotărât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
Rochefort se ridică, se lipi cu spatele de perete, Își Încrucișă brațele, o postură care-i plăcea. — Djamaledin era În viață, Însă bolnav și mai ales scandalizat că atâția vizitatori, care-l ascultau, totuși, cu entuziasm, asistaseră fără să se clintească la umilirea lui publică. Trase concluzii ciudate: el, care-și petrecuse viața criticând obscurantismul anumitor clerici, el, care frecventase lojile masonice din Egipt, din Franța și din Turcia, luă hotărârea de a folosi cea din urmă armă care-i mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
acolo, m-am Îndreptat spre el; nu-și pierduse nimic din jovialitate. — Mai Întâi femeile și copiii, spuse el, făcând haz de formulă. O prinsei pe Șirin de mână, vrând s-o trag spre ambarcațiuni, dar ea refuză să se clintească. Manuscrisul! implora ea. — Am risca să-l pierdem În Înghesuială! E mai bine protejat În seif! — N-am să plec fără el! — Nu e vorba de plecare, interveni stewardul, Îi Îndepărtăm pe pasageri doar pentru un ceas sau două. Dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
lumină orbitoare. Luându-și rămas-bun, ziaristul mă lăudă pentru calitatea mărturiei mele și Îmi ceru adresa, ca să mă contacteze mai târziu. M-am uitat apoi de jur-Împrejur, am strigat cu glas din ce În ce mai puternic. Șirin dispăruse. Am hotărât să nu mă clintesc din locul unde mă lăsase, ca să mă poată regăsi. Și am așteptat. Un ceas. Două ceasuri. Încetul cu Încetul, cheiul se goli. Unde s-o caut? În primul rând, m-am dus la biroul companiei White Star, societatea căreia Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
Îmi dreg glasul. Ăă... nu neapărat. Nimic important. — Așa am crezut și eu, zice Luke. Deci domnișoara de onoare care a țipat „Dumnezeule, există!“ când am intrat... probabil că e... — Genul care vorbește ca să nu tacă, zic, fără să mă clintesc. — Aha. Încuviințează cu un gest scurt din cap. Am înțeles. Îmi ia mâna și nu opun rezistență. Rămânem o clipă în tăcere. O pasăre dă roată deasupra noastră și în depărtare aud formația cântând „Lady in Red“. — Becky, îmi pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
buzele uscate. Sincer, e oribil. Luke se uită mai bine la mine și îmi vede expresia de pe chip. — Haide, Becky, spune. Nu poate să fie chiar atât de rău. Hai, arătă‑mi. Ce zice? Întinde mâna, dar eu nu mă clintesc. — E... pur și simplu oribil. Și e o poză mare... — Ce, îți stătea rău părul? zice Luke amuzat și își ia jacheta. Becky, nu există publicitate perfectă, sută la sută. Întotdeauna găsești ceva de comentat, fie că e vorba de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
întâmplă cu adevărat. În urmă cu doar câteva ore toastam în cinstea noastră cu Bellini. Eu purtam rochia mea Vera Wang și dansam pe muzica lui Cole Porter, amețită de fericire. Și acum... Telefonul începe să sune, dar nu mă clintesc. Abia la al optulea țârâit mă mișc și îl ridic. — Alo? — Alo? zice o voce vioaie. Sunteți Becky Bloomwood? — Da, spun precaută. — Becky, sunt Fiona Taggart de la Daily Herald. Îmi pare atât de bine că am dat de tine! Becky
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
știu că e doar vina mea, continuu. Știu asta. Dar chiar și așa... Vocea începe să‑mi tremure, trădându‑mă, și trag aer adânc în piept. Nici mie nu‑mi merge extraordinar. Ridic privirea, dar Luke nici nu s‑a clintit. Ai putea... ai putea măcar să‑mi arăți puțină înțelegere. — Să‑ți arăt puțină înțelegere, mă îngână Luke pe un ton alb. Știu că mi‑am făcut‑o cu mâna mea... Da! Așa e! Vocea lui Luke explodează, revărsându‑i frustrarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
exemplu. Se consola cât de cât știind că nu putea fi mai rău. Capriciile climatului local alcătuiau esențialul discuțiilor lor, ― Nu putem merge nicăieri, observă Kane. În nici un caz în bezna asta. Ash își ridică ochii de pe consolă. Nu se clintise, părând satisfăcut atât fizic cât și mental. Kane nu-și putea explica atitudinea placidă a ofițerului științific. Dacă el, Kane. n-ar fi putut să-și părăsească pupitrul din când în când pentru a face câțiva pași, ar fi înnebunit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
înfășurată în interior, ca o moluscă în cochilia ei. ― Oh, Dumnezeule! ― Nu pune mâna! Dallas se uită la colegul lui. Nu văzu nimic semnificativ. Făcu o încercare, trecând mâna repede deasupra creaturii lipită de fața lui Kane. Ea nu se clinti. Încordat ca un arc, gata să sară de cealaltă parte a sălii la cea mai mică alertă, își apropia mâna milimetru cu milimetru. Atinse baza, apoi urcă spre ochiul bulbucat situat pe spatele creaturii. Aceasta nu-l băgă în seamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
Kane? Era iar Ripley. Dallas era prea obosit să remarce o intonație bizară în vocea care-i chestiona. Îl urcă pe Kane care începuse să alunece, mai sus, pe umăr, fără să-i pese de creatură. Aceasta nu se mai clintise pe tot drumul până la Nostromo; n-avea de ce să se miște tocmai acum. Un fel de organism, zise, aruncând o privire către Kane. Nu știu ce s-a întâmplat și de unde a venit vietatea asta. S-a lipit de el. N-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
de care mă privezi! ― Da! Îmi asum răspunderea. Acestea fiind zise, luă o pereche de mănuși de plastic. O rapidă verificare indică faptul că "autodocul" nu era legat de corpul bolnav. Dallas acționă ieșirea platformei din habitaclu. Creatura nu se clintise și nici nu slăbise priza pe țeasta lui Kane. ― Mașina de tăiat? Asth indică micul laser pe care-l utilizase Dallas pentru străpungerea căștii ofițerului executant. ― Nu. Voi încerca să procedez cât mai lent cu putință. Vezi dacă găsești vreo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
bestiei, care o simți ca pe o înțepătură de țânțar. Parker ar fi putut sparge un zid... Încercă să eschiveze contraatacul, rată mișcarea. Apendicele tăie aerul, îi zdrobi ceafa omorându-l pe loc. Aceea reveni la Lambert care nu se clintise. Ripley nu se mișcase în acest timp. Din intercom străbăteau strigăte slabe. Lambert. Pieriră în depărtare. Reveni liniștea. ― Parker... Lambert! Așteptă răspuns, fără speranță. Tăcerea și vidul se instalară în jurul ei. Era singură. Pe navă mai erau trei ființe vii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
în anii de dificultăți materiale, după accidentul cu bicicleta lui Tolea, când Mircea trebuise să se angajeze ca desenator, în timpul liber, la un arhitect, pentru că familia nu-i mai putea plăti taxele și cheltuielile școlare. Da, da, acest Claudiu, de neclintit, și în dimineața când soția arhitectului, prietena Didei, năvălise, supramachiată peste petele adânci, vineții, de sub ochii de tigroaică. Tiranul!... bolborosea, sughițând de plâns, neconsolată. Eminentul politehnician, dragul Mircea Claudiu, pe care îl adorase, auzi, adorase, nu mai vrea să o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
de la casetofon. Tolea s-ar fi putut roti, nu era nici o primejdie, n-ar fi avut de ce să-i fie frică de Vasile. Dar încremenise, țintuit, nu se putea mișca... nici când a auzit pași apropiindu-se. Nu s-a clintit și ce pași solemni avea, dintr-odată, schizofrenicul ăla șiret și slugarnic! Pas pedeapsă, de procuror. Ca un părinte pedepsitor și țeapăn, așa se apropia nebunul. Vasile ajunsese în spatele lui Tolea. Se oprise, lipit de spinarea încovoiată a profesorului Anatol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Alături, pe aceeași măsuță, cafeaua pentru tov Titi, cum făcea zilnic. Apoi, la duduia Gina, la recepție. Apoi la dom’ profesor, pe taburetul din fața fotoliului. Nici măcar nu ridicase scăfârlia din ziarele alea nemțești franțuzești, ce-or fi fost, nici măcar nu clintise picioarele alea lungi, rășchirate, dom’ profesor. Așa că aranjase totul ușurel, ca totdeauna. Dom’ profesor nu ridicase capul din revista aia colorată, dar băgase frumușel mâna în buzunarul pantalonilor, scoase bancnota, se întinsese puțin, strecurase cei 10 lei bacșiș în buzunarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
însă, și nici nu avea de gând să se ridice, de fapt, să aducă prânzul, cum anunțase. Când îi reveni glasul, fu doar o șoaptă. O șoaptă reluată sfios, iarăși și iarăși. Profesorul nu înțelegea ce spune, dar nu se clinti. Doamna Venera făcu un ultim efort, amplifică vocea. — Să-ți arăt opera lui. M-am decis. Să ți-o arăt... Se sprijini de scrinul unde rămăsese tava cu ceștile de cafea. Comise câțiva pași legănați, nesiguri. Se legăna, parcă, amețită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]