2,256 matches
-
fac nici eu". Sau: "Păstorul lui Cârlova le știe și el pe toate, cînd le cîntă, natura toată tace încremenită, cu excepția cîinelui și a lui Eho, care dau replica". Nu absentează nici verdictele negative, care pot fi tăioase atunci cînd exegetul crede că se cuvine să ne despărțim de o materie caducă: "Nuvela (Petru Rareș a lui Asachi) e scrisă, din păcate, în aceeași limbă arbitrar nemaniabilă și absurdă. E cert că, nu așa de fantezist în închipuirile sale istorice cum
Nicolae Manolescu față cu poeții romantici (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9100_a_10425]
-
interogație și cînt, de mirare și tăcere. Dan Laurențiu a "riscat" această întoarcere, a privit în urmă - "privirea lui Orfeu" - poate tocmai pentru a ne vesti - ceea ce trebuia "știut" - că poezia nu are trecut, că ea dezmărginește timpul". Parafrazîndu-l pe exeget, sîntem în măsură a constata că există și o critică orfică, ce "dezmărginește" aidoma poeziei, diferită de cea care mărginește prin observație clasificatoare, pedestră. Virgil Ierunca oficiază, de cîte ori e nevoie, o asemenea critică orfică. Nu se va putea
Glose la Virgil Ierunca (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16838_a_18163]
-
era defel ușor, ba chiar, frecvent, cu neputință să scrii altfel decît foarte elogios despre un Sadoveanu sau Arghezi, despre un G. Călinescu sau Marin Preda, ba chiar despre Nichita Stănescu). În jurul scriitorilor tabuizați s-a constituit o speță de exegeți iconoduli. E vorba de un reflex "de sus în jos" al autorității sacrosancte totalitare asupra ierarhiilor scriitoricești, reflex, incontestabil, fertil pentru beneficiarii săi, veniți în valuri succesive. Exponent al spiritului critic în autenticitatea sa, așadar neîmpiedicat de convențiile oneroase, Virgil
Glose la Virgil Ierunca (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16838_a_18163]
-
se desfășoară însă în spații mediteraneene. Castelul din Carpați este cartea în care "prezența chipurilor, a obiceiurilor și peisajelor românești în creația verniană culminează", motiv pentru care Hobana îi acordă în lucrarea sa cele mai multe pagini de analiză. Ca și alți exegeți ai lui Jules Verne, consideră totodată că este una din cărțile lui cele mai frumoase și stranii. Ceva o și deosebește de restul scrierilor verniene, și anume faptul că ne face să urmărim, odată cu întâmplările extraordinare petrecute în misteriosul castel
Jules Verne și românii by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/11714_a_13039]
-
în profunzimea unei minți care gîndește în scheme abstracte. Tocmai de aceea Eliade nu are aerul învățatului steril care face galimatie ca scop în sine. Volumul Imagini și simboluri, publicat la Gallimard, în 1952, e un exemplu de cum poate un exeget cu fler să se descurce într-o stufoșenie de teme extravagante, a căror raritate descurajează orice clasificare. Deși scrise ca studii monografice de sine stătătoare, părțile cărții au fost strînse în 1952 sub convenția unei teme comune: „mituri și simboluri
Scara și cochilia by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/3112_a_4437]
-
în poetica sa. Din acest punct de vedere, selecția este impecabilă, reunind, alături de poeme celebre ca Așteptând-i pe barbari, Voluptății, În fața statuii lui Endymion, Eu am adus în Artă sau Zile din 1903 și creații mai puțin frecventate de exegeți, ca Ferestrele, Voci sau Într-o cetate din Osroëne. Antologia oglindește, pe rând, un Kavafis „clasic”, demult fixat pe retina cititorului, și un altul „baroc”, neliniștit, înfiorat de adierea tragicului, fruct al unei lecturi mai proaspete. Editorii nu se lasă
Kavafis plurilingv by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4120_a_5445]
-
ce îi este necesar pentru lucrul pe text. Studiul introductiv semnat de Liviu Franga, de pildă, este alcătuit din două părți. Prima, intitulată Kavafis: istoria și „umbrele iubirii”, este dedicată universului poetic atât de particular al poetului alexandrin, pe care exegetul îl proiectează între obsesiile fundamentale ale discursului său poetic: timpul, iubirea și creația. Teme care fac, de fapt, un adevărat arc peste timp, reunind Antichitatea și modernitatea, într-o alchimie al cărei secret reprezintă, în fond, esența artei lui Konstantinos
Kavafis plurilingv by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4120_a_5445]
-
pentru unii scriitori sau artiști care au creat în ultimii 20 de ani; apoi, încetul cu încetul, a ajuns pînă la începutul secolului, apoi și mai în urmă și marșul continuă...“. E într-adevăr un concept „manipulabil“, „ambiguu“, cum adaugă exegetul nostru, chiar dacă nu totdeauna din pricinile indicate de d-sa: „dacă la început desemna un anume curent artistic contemporan, el tinde treptat să desemneze o anume tipologie creatoare (ca romantismul, clasicismul, manierismul) ce se manifestă și în cadrul modernismului, ba chiar
Postmodernism? by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6713_a_8038]
-
participativi, angajați într-o față de o realitate socială și umană extrem de acută, de «prezent㻓. Cu toate că feței lor „calde“, „participative“ li s-ar putea alipi cu ușurință una „rece“, măcar la fel de probantă, ale cărei trăsături aparțin icoanei postmodernismului, așa cum o acceptă exegetul: „rescriere ironică a celor mai diverse «texte» preexistente, parodia, preluarea a tot soiul de coduri culturale și limbaje funcționale și alăturarea lor, indiferența, dacă nu scepticismul vizavi de o reală comunicare, plăcerea spectacolului - literar - în sine etc.“. Cine răspunde în
Postmodernism? by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6713_a_8038]
-
cum ar fi obiectivismul american de după 1950, poezia „zgomotoasă“ din spațiul sovietic, cea a contestației din R.F.G. ș.a. Un eșantion al lirismului ce va să vie ar fi așijderea producția optzeciștilor noștri. În consonanță cu emulul d-sale Gh. Crăciun, exegetul pune accentul pe exploatarea somaticului ființei umane, ca o cale inevitabilă spre etajele sale superioare, spre a se obține „redimensionarea spiritualității corpului, cu toate ale sale“, precum la grecii antici, „redescoperirea valorii ființei ca integralitate, a coerenței și indivizibilității animalului
Postmodernism? by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6713_a_8038]
-
mediator al contactului cu un corpus de texte inaccesibil și greoi - iar nu ca rezultat ultim - cartea Anei Selejan își dovedește eficacitatea. Nefiind o recitire, o reinterpretare sau o revizuire a scrierilor publicistice din anii '50, ea ține, pentru tinerii exegeți speculativi, locul celei dintâi lecturi. Fără de care adevărata înțelegere și adevărata critică literară nu sunt imaginabile. Însă cu care, singură, nu prea putem opera.
Impresionismul socialist by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/8929_a_10254]
-
din poemele omagiale, pe cele chiar meritorii. În inventar intră Alecsandri, scriind la coroană precum Dosoftei la stemă și, fugitiv, Eminescu. După obicei, Perpessicius nu insistă mult, sărind degrabă la poeții Văcărești, pe care-i apără de prea pretențioșii lor exegeți, de stirpea lui Haneș, sau la simetriile migălite dintre o temă de Eminescu și o temă de Coșbuc, sclipiri de hazard care plac unui critic, spuneam, înzestrat mai curînd cu bucuria descoperirii, decît cu vanitatea dărîmării. Istoria retragerii lui Constantin
Bucuria descoperirii by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/7464_a_8789]
-
mai recentă. E chiar un gest polemic destul de categoric. Dar criticul își rezervă plăcerea unui bilanț al receptării într-o secvență finală, din volumul anunțat, Triumful unui marginal, axat, din câte putem bănui, tocmai pe o confruntare cu istoria receptării. Exegetului nostru îi displac filosofările exagerate în jurul textului poetic, exploatările psihanalitice și toate speculațiile duse prea departe, până la uitarea punctului de pornire. O mare parte din actualul volum o ocupă descrierea tematică propriu-zisă a operei, principala miză a cărții (p. 10-255
Un expert în Bacovia by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12027_a_13352]
-
un târg de provincie cum e Bacăul. Numărul poeților crește simțitor în Regat în intervalul 1899-1916, adică de la debutul lui Bacovia în revistă până la debutul în volum, depășind 300, după cum ne încredințează istoricul literar (p. 15), bazat pe explorări proprii. Exegetul urmărește auto-reprezentarea sau proiecția de sine a lui Bacovia în operă ca poet (pe de o parte) sau ca personaj (pe de alta). Rezultatul e prins într-un paradox sclipitor despre derutanta fugă de sine a poetului Bacovia: "Pe de
Un expert în Bacovia by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12027_a_13352]
-
la Bacovia. Constantin Călin are un răspuns doct: în poezie, Iancu Văcărescu și Gh. Asachi, iar în proză, Negruzzi (care: Costache sau Iacob? - bănuim că primul). Bacovia se află, pentru Constantin Călin, la capătul unei evoluții fructuoase a literaturii române. Exegetul nu-i analizează opera în sine, fără relații, contexte și deveniri. Face întotdeauna conexiuni neașteptate, întinde adevărate arcuri peste timp. E un expert în Bacovia privit în contextul mai larg al literaturii române. A restaura înțelesul originar al operei e
Un expert în Bacovia by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12027_a_13352]
-
se destramă-n amiază”. O sacrificare a ambiției de-a fi, suprimată de candoarea fastuosului peisaj marin, a cărei nostalgie stăruie însă, imperisabilă: „Simt cum, încet-încet,/ marea mă desființează,/ cum mă șterge de pe albastrul ei/ o răcoroasă mînă” (Senzație). Important exeget al poeziei, Ion Pop e totodată una din vocile emoționante ale poeziei noastre actuale. Ion Pop, În fața mării, Ed. Limes, 2011, 90 pag.
Poet pur și simplu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/4438_a_5763]
-
anumite cercuri (pretins) elitiste ori doar intens politizate. Prin studiile cuprinse în volumul Clanul Caragiale, profesorul clujean Ion Vartic încearcă să arunce o privire lucidă, netributară ideilor de-a gata și prejudecăților istorice asupra operei celui mai nedreptățit (de unii exegeți sau doar formatori de opinie) dintre marii noștri clasici. Mai mult decît atît, spiritul său justițiar îl transformă adesea într-un avocat al lui Caragiale împotriva detractorilor săi mai vechi sau mai noi. Scrise în mare parte în anii ’80
Nenea Iancu and sons by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/13637_a_14962]
-
studii (majoritatea scrise în anii ’80) aduc foarte multe lucruri noi la nivelul informației. Înclin să cred mai degrabă că nu. De altfel majoritatea informațiilor care stau la baza analizelor profesorului clujean provin din cărți memorialistice și studii ale altor exegeți sau din articole de presă, nu din eventuala studiere a arhivelor. Meritul cărții Clanul Caragiale stă în altă parte. Cu inteligența și acribia care îl caracterizează, profesorul Ion Vartic oferă o perspectivă coerentă și verosimilă asupra operei și vieții (de
Nenea Iancu and sons by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/13637_a_14962]
-
au încheiat nici acum, nu puține semne de întrebare, insuficient lămurite, păstrându-și actualitatea și așteptându-și decriptarea din partea specialiștilor. în acest sens, despre Schulz nu se poate spune că s-a scris prea mult sau prea puțin, atâta vreme cât opiniile exegeților îl așază pe poziții ireconciliabile, fiecare pledând cu argumente aparent convingătoare că dreptatea se află de partea lui. Dacă unii critici, întemeiați pe singularitatea operei fără antecesori și fără urmași imediați, rămân la mai puțin operante formule mai generale: T.
Bruno Schulz, precursorul by Stan Velea () [Corola-journal/Journalistic/11528_a_12853]
-
că doar n-a lucrat atâta amar de vreme la "Scânteia"! -, dl Stănescu nu spune de-a dreptul ceea ce crede, ci pune "acuzațiile" (vai, vai, cât de nedrepte!, mă căinează autorul) pe seama "detractorilor". Care detractori, domnule Stănescu? Or fi niscaiva exegeți ai lui Cervantes, de la care ați aflat că "iubirea lui Sancho Panza e binișor nutrită de gândul la recompensă, la Ťinsulať pe care Cavalerul Tristei Figuri i-o tot promite scutierului său"? O fi patronul gazetei în care publicați mai
Lauda calomnioasă by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/10066_a_11391]
-
alegrețe stilistică, un surplus de vivacitate. Părelnicii ghimpi țin foarte adesea de un protocol al unei amabilități ghidușe. Apropiindu-se uneori de un Șerban Foarță ori chiar de un Luca Pițu, prin nesocotirea convenției profesionale sobre, încheiate la toți nasturii, exegetul nostru emite caracterizări dintre cele mai slobode și mai picante: "Viorel Mureșan e ultimul eremit al optzecismului. În vreme ce confrații lui zburdă prin Europa, mai cu treabă ori mai fără rost, iar cei mai norocoși și-au scos chiar abonament transatlantic
Legenda ironiei by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14354_a_15679]
-
cunoscut destui poeți. - Într-o anchetă din revista "Cuvîntul" (septembrie 1998), la întrebarea "Ce autori ați propune pentru o ăIstorie universală a literaturii românea", criticul nouăzecist Dan-Silviu Boerescu răspunde: "... aș propune trei autori contemporani, cu care să-și spargă capetele exegeții, hermeneutii și tălmăcitorii mai ceva decît cu Priveghiul lui Finnegan: Luca Pitu, Șerban Foartă și Gheorghe Iova.". Ce părere aveți? Acești trei autori ar avea un efect imediat la un potențial cititor universal de azi? De ce? - Cum "imediat", cînd tălmăcirea
SERBAN FOARTA - "Poetul e captivul propriului său stil" by Remus Valeriu Giorgioni si Constantin Buiciuc () [Corola-journal/Journalistic/17731_a_19056]
-
grâi angelic sau adamic, unul, adică, prebabelic, - dar care scrie, totuși, în engleză, multiplicându-si, astfel, sorții de acces la un public tot mai anglofon. (Cu corectivul că engleză joyciană nu e "le petit nègre" yankeu al epocii actuale!) - Că exeget al lui Ion Barbu, ce părere aveți despre textele legionare ale poetului, reapărute în presă după 1990? Avem în vedere, spre exemplu, poezia "1940", apărută în "Falanga" la 25 decembrie 1940. Ce loc ocupă în biografia poetului această exaltare a
SERBAN FOARTA - "Poetul e captivul propriului său stil" by Remus Valeriu Giorgioni si Constantin Buiciuc () [Corola-journal/Journalistic/17731_a_19056]
-
într-atâta de grotesca, încât fu luată-n zeflemea. E drept că și Baudelaire ceruse, pe ulițele insurecției quarante-huitarde-e pariziene, executarea tatălui său vitreg, solemnul general Aupick. Numai că Vianu era unui din confidenții lui Ion Barbu, ba chiar și exegetul sau, iar nu un tată abuziv (în mintea, baremi, a lui Charles. - Trimis al Franței la Sublima Poartă, generalul le-a fost foarte favorabil, în zile negre, pașoptiștilor valahi... În rest, în cimitirul Montparnasse, fiu putativ și tata vitreg își dorm
SERBAN FOARTA - "Poetul e captivul propriului său stil" by Remus Valeriu Giorgioni si Constantin Buiciuc () [Corola-journal/Journalistic/17731_a_19056]
-
aceea, în 1932, în ale sale vestite Mărturisiri și a repudiat ferm creația sa dintîi, cea parnasiano-simbolistă. Dar în 1944, cînd și-a adunat, în ediție definitivă, lirica, a recuperat-o, publicînd-o și pe cea de început. Mărturisesc că, deși exeget, din perspectivă critică, a curentelor noastre de idei tradiționalist - autohtoniste, îmi place mult poezia chtonică a lui Pillat. Aceasta nu înseamnă că trebuie ignorată opera sa din prima și a treia sa vîrstă lirică. De altfel, recent, un foarte dotat
La reluarea ediției Ion Pillat by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/16355_a_17680]