1,715 matches
-
limitele fatale ale libertății de care dispun oamenii. Această experiență dovedea că adeseori omul este prins, printr-un concurs de împrejurări independente de voința sa, în situațiile din care nu poate ieși decât făcând sacrificii dramatice, sacrificii care dovedesc forța fatalității și limitele posibilităților umane de a-și realiza aspirațiile. Omul apare ca fiind supus unei necesități fatale, manifestate prin împrejurări care impun alegeri tragice și sacrificii, care îi împiedică să-și realizeze toate scopurile. Pentru a desemna acest tip de
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
care surprindeau forța constrângătoare a ceea ce i se întâmplă unui om, a situațiilor în care este pus uneori de viață. Toate aceste constatări conduc la o concluzie comună: că și în natură, și în sfera existenței domnește Necesitatea. Ideea unei fatalități căreia omul îi cade în mod inevitabil pradă, va fi preluată și către monoteismul iudaic. Elementul nou pe care îl aduce monoteismul este convingerea că tot ce se află în univers și tot ceea ce se petrece este necesar și imposibil
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
fenomenelor, constatarea caracterului fatal al celor ce se întâmplă au pus gândirea antică în fața unor întrebări foarte grave: În această lume guvernată de necesitate mai poate fi vorba de libertate? Cum s-ar putea realiza libertatea umană acolo unde domnește fatalitatea? Soluția stoică presupune recunoașterea necondiționată a forței implacabile, a Necesității, a destinului asupra fenomenelor reale. În interpretarea stoicilor, evenimentele nu sunt necesare doar pentru că au un caracter predeterminat și ireversibil ci pentru că ele alcătuiesc armonia universală, cosmică, de necuprins pentru
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
dacă Cioran a fost un scriitor atăt de dezamăgit, a ajuns așa doar pentru că el însuși este sursa dezamăgirii”. Decompozitorul romăn cunoștea „pharmakon-ul scrierii”, știa că „scrierea este contrară vieții” (J.D.), dar în același timp îl frămănta absurditatea existenței și fatalitatea conștiinței... așadar: terapie de sine prin scriere (leac), suportabilitate a exteriorului - ca scriitură (J.D.) - (otravă). Scriitura personală, are aparența unei doctorii, ce se poate dovedi pe termen lung nocivă, atăt pe autor, căt și pentru cititor. Deconstructorul francez adaugă: „pentru ca
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Cosmin Oproiu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2287]
-
-i imputabile În fiecare an. Unul dintre progresele cele mai remarcabile ale medicinei moderne este cunoașterea factorilor care predispun la apariția acestei boli. Astăzi, și cancerul posedă ceea ce medicii numesc „factori de risc”. Unii factori sunt genetici și țin de fatalitate, alții sunt legați de mediu și țin de comportamente. Cunoașterea acestora din urmă este foarte importantă, pentru că astfel avem posibilitatea să influențăm destinul. Știm cu toții, consumul excesiv de tutun și de alcool constituie principalul factor de risc, În Franța și În
[Corola-publishinghouse/Science/1861_a_3186]
-
mai curând o formă de prelecțiune populară decât de disecție profesionistă, am regăsit perspective și puncte comune cu autorul, dar, evident, nu acestea fac obiectul rândurilor de față, ci chestiunile polemice. În primul rând, resping activ ideea că e o fatalitate că publicul vrea orori, vulgaritate și fapte diverse declasate, iar bieții angajați din media n-au încotro, sub apăsarea barbară a patronilor (care, evident, au băgat bani ca să câștige, și asta e singura asigurare de câștig!), și trebuie să trudească
[Corola-publishinghouse/Science/84960_a_85745]
-
pe pânză. Înțelegi? Una e să reproduci aspectul vieții, imitând-o și interpretând-o: plăcere, frumusețe, oroare, durere și chestii de-astea. E numai o chestiune de ochi bun, de tehnică și talent. Și alta e să te orientezi după fatalitatea retinei. Să pictezi oroarea cu linii reci - continua să stea la fereastră, goală pușcă sub cămașa bărbătească, privind umbreluța de fum negru care acoperea orașul, și din când În când ridica pe jumătate aparatul, ca și cum ar fi făcut o fotografie
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
timpul, pictorul ar fi Început să se teamă de fiorul absurdului și de pustiul pe care el Însuși Îl evoca. În fața unei pânze din 1958, care reproducea mănușa roșie pictată cu patruzeci și patru de ani În urmă, În Enigma fatalității (deși timpul era suspect la un artist care falsifica uneori data propriilor opere), contemplând gânditoare pictura, Olvido murmurase În italiană acel taci și odihnește-te: aici se sfârșește cântul. Al vieții tale. Al vechiului bocet. Apoi Îl privise pe Faulques
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
-l, izolându-l, răul poate dispărea. Măcar pentru un timp. Măcar atâta vreme cât Întoarcem filele unei cărți. Ale unui jurnal intim. Artă a portretului și depozit al senzațiilor, jurnalul intim invocă un timp și evocă un spațiu. Crucificat Între aceste două fatalități ale existenței sub-lunare, el Își va dezvolta, pe lângă o evidentă expresivitate, și o subtilă tehnică a autoapărării. O platoșă paradoxală, În care cuvintele se ascund Îndărătul altor cuvinte, iar imaginile se cheamă, peste obstacolul atât de fragil al timpului, al
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
contrarii, ale jurnalului intim: autodezvăluirea și auto-camuflarea23. Nimeni și nimic exterior nu-l Împinge pe scriitor să-și dezvăluie intențiile sinucigașe. După cum nici o forță nu poate reprima Înfricoșătoarele mecanisme ale mărturisirii. Scriitorul sinucigaș suferă Întotdeauna de sindromul Dostoievski și de fatalitatea mărturisirii, de o perversitate continuă a voinței. Paradigma Werther și paradigma Freud Dar nu relativizează mărturisirea ireparabilul presimțit În orice act sinucigaș? Nu risipește notația jurnalieră (seacă, parțială și, de cele mai multe ori, criptică) tensiunea presupusă de actul atât de radical
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
prezumtivul pacient de o Întreagă genealogie a demonismului. Pentru eroul romantic, sinuciderea Înseamnă ieșirea firească din scenă, deznodământul căruia nu numai că nu i se Împotrivește, dar În direcția căruia lucrează cu tot dinadinsul. Eroul modern pare să se opună fatalității, cu atât mai mult cu cât el o percepe cu o minte rece, cu o luciditate adeseori Înspăimântătoare. Este tocmai barajul care separă două lumi: pe de o parte, a-moralismul transparent, evoluând pe o muzică mozartiană, pe de alta
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sinucigașul: Într-o percepție nemediată, pe tot parcursul hotărârii de a-și lua viața, sinucigașul e un stăpân al morții. El domină moartea prin simplul gest al invocării ei. Prins În tensiunea iscată de evocarea obsesivă a gestului funest și fatalitatea anulării acesteia prin Însuși actul sancționării practice, scriitorul se opune tocmai suferinței de a-și fi descoperit o putere pe care și-o ignora: de a decide singur asupra propriei soarte. Odată rezolvată această tensiune, survine un alt element care
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
o ia de la Început, n-ar modifica nimic În proiectul tulburatei sale biografii. Cu alte cuvinte, ar fi și antisemit, și la fel de fascinat de Germania. Așadar, nimic de făcut: predeterminarea culturală e mai puternică decât orice rațiune. Există, atunci, o fatalitate a sinucigașului? Există un scenariu misterios care-i călăuzește acțiunile? E greu de spus, din moment ce Drieu mărturisește cu nonșalanță că nu-l interesează decât „pictura, casele și grădinile Parisului, politica mondială, corpul femeilor, religia primitivă”. Adică mondenitatea, fie ea și
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și dintr-o rea cunoaștere a spiritului germanic. Nu vorbește nici limba germană, iar elecțiunile afective ale spiritului său l-ar fi Îndreptat mai degrabă spre englezi și spre americani, decât spre acești barbari nordici. Dar aici e vorba de fatalitate, de atracția forței brute și conștiente: „Crezând În decadență, nu puteam crede În altceva decât În fascism, care este dovada decadenței, fiind rezistența conștientă la decadență, cu mijloacele determinate de către decadența Însăși”. Între atâtea amănunte aflate În mișcare, ca o
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și conchide: nu avea de ales. Ca mic-burghez, ca intelectual, ca artist, ca ființă pasională sfârtecată Între visele de viking rătăcit printre efeminații Sudului, știe că n-a avut nici o șansă de a se sustrage fascismului. Dar tocmai În numele acestei fatalități, e pregătit să suporte consecințele ultime ale unei opțiuni dramatice: Pe plan filozofic, moartea mă Încântă și sunt copt pentru ea. N-aș fi demn de numele de om, dacă la cincizeci de ani nu aș fi pregătit s-o
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
real de grad secund. Adică proiecția unei proiecții. În nu puține cazuri, intimitatea se leagă de o percepere alterată a realității. Jurnalul va cuprinde, prin urmare, și un produs suplimentar, o suprarealitate provenită din tensiunea scrisului. Intimitatea este, așadar, o fatalitate, o componentă filozofică a oricărei Încercări de a ține un jurnal. Firește, sensul minor, colateral aproape, al termenului conotează spațiul limitat al existenței private: familia, prietenii, cercul cunoștințelor. Însă o astfel de definiție e departe de a motiva pompos-imprecisa titulatură
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Țesătura-capcană Firește, autoportretul rămâne o convenție. Doar lectura (sau relectura) clar direcționată Îl poate trezi la viață. În același timp, În orice autoportret scris putem reconstitui fragmentele unui jurnal intim in nuce. Metaforic vorbind, autoportretul se relevă a fi o fatalitate a jurnalului intim, ținta inconștientă a celui care scrie. Rămas Între prejudecățile fondatoare, jurnalul intim este și astăzi istoria secretă a unui eu care se descrie pe sine. El exclude, așadar, teoretic și de circumstanță, prezența cititorului, chiar dacă acesta e
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
interiorul este comparativul Înlăuntrului”, notează Cecile Wajsbrot 10. Incapabil să iasă din această dilemă, jurnalul Își va construi, ca pe un blestem, propriul destin. El se va scrie, zi după zi, Într-o progresie lentă și monotonă, segmentată doar de fatalitatea numărului de ordine al zilei, lunii și anului. O formă Încă mai complexă a raporturilor dintre ficțiune și realitate o descoperim În cazul În care jurnalul e studiat din perspectiva ideilor conținute. Jocul timp/persoană e dublat, așadar, de jocul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
al lui Gérard Genette) produsă În momentul În care un autor Începe să țină un jurnal este o operație doar În aparență aflată sub control. În realitate, ea tinde să fie o construcție impersonală, un obiect cu existență independentă. Marea fatalitate a jurnalelor intime ale scriitorilor provine din faptul că ele sfârșesc prin a fi cărți publicate. În felul acesta, unul dintre termenii binomului este anulat. Intimitatea dispare la cel dintâi contact cu publicul. În varianta sa extremă, jurnalul intim se
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
pătrunde Într-o lume prohibită, baricadată În propriile-i cuvinte. O lume interzisă. O lume a prezenței și a absenței, pe care o preia Întocmai: fără interpretare, fără modulații ale unghiului de receptare. Din perspectiva cititorului, jurnalul intim este o fatalitate. Nici o șansă de răstălmăcire, nici un centimetru sacrificat orgoliului hermeneutic. Cuvintele jurnalului intim - neverificabile - ajung sub ochii indiscreți ai cititorului ca o sentință. O sentință irevocabilă. A spune, a inventa Servituțile jurnalului pornesc de la neajunsul practic - verificat În cazul oricărei forme
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
repetată, nu e timpul unei abstracțiuni: e Însuși timpul realității, apăsător, vorace, timpul care nu se poate răscumpăra decât sacrificând o existență umană. O existență răscumpărată, la rândul ei, prin supunerea oarbă la presiunea acestuia, prin asumarea deliberată a unei fatalități. Discontinuitatea jurnalului intim provine și din obsesia sau absența obsesiei elaborării. Între listele de comisioane ale lui Baudelaire, inscripțiile de pe parapetele insulei Saint-Louis, ale lui Restif de la Bretonne și, poate, casetele Înregistrate ale viitorului și pagina savant compusă a unui
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
El se leagă de toate celelalte enunțuri, trecute și viitoare, pentru că legea de funcționare a jurnalului intim este paradigmatică 85. Discurs parcelat, Închis Între parantezele unei date, el abolește distanța dintre subiectul enunțării și subiectul enunțului, restabilind-o, totodată, prin fatalitatea repetiției: zilele, Întocmai senzațiilor, Întâmplărilor sau gândurilor, se succed, redeschizând ceea ce părea definitiv Închis. Adevărata calitate a jurnalului intim - aceea de numitor comun al contrariilor unei vieți - se relevă În spațiul dintre astfel de segmente. Unite pe dedesubt, ochiuri ale
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Miorița se caracterizează prin lirism și concentrare metaforică, poemul Meșterul Manole (1968) pare mai apropiat de specia dramatică, prin existența unor forțe antagonice care susțin acțiunea (D. Micu). Aparență dramatică și miez tragic, căci, în esență, conflictul purcede dintr-o fatalitate ontologică: omul este disputat concomitent de „cer” și de „pământ”, de Biserică și de Femeie, de dragostea spirituală și de dragostea trupească. Alegerea, absolut necesară unei iubiri-creații autentice, aparține omului și ea determină destinul tragic: voința de creație coincide cu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285344_a_286673]
-
este inserat, proiectat în semnificative peisaje (vizuale și sonore), realizate cu forță și amploare. Atmosfera tensionată, tonalitatea sumbră, clarobscurul în care apar personajele, neindividualizate - siluete ceva mai distincte pe fondul mulțimii -, conotația cvasimagică a gesturilor și vorbelor, existența supusă unei fatalități nelămurite și neliniștitoare, indeterminarea temporală creează senzația unei lumi fantastice, halucinante, coborâte din negurile legendei și ale istoriei. Admonestat pentru „inactualitatea” și „misticismul” scrierilor sale, C. face o mea culpa publică (1948) și trece grabnic la producerea unei literaturi angajate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286051_a_287380]
-
poate fi considerat, interpretat, înțeles, și din perspectiva diametral opusă, nu mai puțin ca un act de libertate. Doar cu sensul schimbat, de rezistență, de contestare etc. a bazelor regimului existent. Perversitatea, poate și subtilitatea, într-un fel, ca și fatalitatea unei astfel de situații, vin din faptul că ambele teze pot fi susținute în egală măsură în legătură cu unul și același act cultural. Sistemul nu putea proceda decât în acest mod. Numai că exact, în același mod, gestul său putea fi
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]