2,125 matches
-
masă de aproximativ 126 GeV, compatibilă cu acest „boson Higgs”; identificarea a fost confirmată la 14 martie 2013, completând baza experimentală a modelului standard. Proprietățile materiei pot fi înțelese pe baza a patru forțe fundamentale: interacțiunile tare, electromagnetică, slabă și gravitațională. Intensitățile acestora sunt caracterizate prin constante de cuplaj adimensionale, care în realitate depind de transferul de energie-impuls în procesul în care ele sunt măsurate. Informația experimentală acumulată în ultimele decenii al secolului al XX-lea a condus la formularea unor
Fizica particulelor elementare () [Corola-website/Science/299803_a_301132]
-
împins drept către un alt punct x', y', z'. Dacă merge altundeva, atunci, conform mecanicii newtoniene, trebuie să ne îndoim de propriile noastre măsurători a poziției originale a obiectului, direcția exactă a obiectului care se deplasează pe vectorul V, câmpuri gravitaționale sau de alt tip care au fost ignorate neintenționat, etc. Experimentele repetate și îmbunătățiri în precizie vor întotdeauna vor apropia observațiile noastre de rezultatele prognozate prin teorie. Când avem de-a face cu situații la scara umană obișnuită, fizica newtoniană
Determinism () [Corola-website/Science/299827_a_301156]
-
celelalte trei fiind: Forța nucleară tare este și cea mai puternică din aceste interacțiuni, fiind de 100 de ori mai puternică decât forța electromagnetică, de 10 ori mai puternică decât forța slabă și de 10 ori mai mare că forța gravitațională. Forța nucleară tare face ca protonii și neutronii să rămână integri și stabili. Are o distanță de acțiune foarte scurtă, de circa 10 metri. În acest context, ea este o forță nucleară. În fizică nucleară forță nucleară tare ține quarkurile
Interacțiunea tare () [Corola-website/Science/299436_a_300765]
-
stea de pe cerul nocturn. Asemenea lui Betelgeuse, în interiorul nucleului lui Rigel au reacții de fuziune nucleară, elemente grele fiind pe cale să se nască. Steaua va trece la stadiul de supergigantă în curând (pe scara de timp astronomică) sau va colapsa gravitațional în cazul unei supernove, transformându-se într-un final într-o pitică albă. Ea este cunoscută ca și „piciorul lui Orion”. Bellatrix a fost desemnată "„Gamma Orionis”" de către Johann Bayer. Colocvial, este cunoscută ca și „Steaua Amazoană”. De-asemenea, este
Orion (constelație) () [Corola-website/Science/298756_a_300085]
-
idee, aceea că la capătul opus al dimensiunii 11 se află un alt "univers-membrană", care pulsează. Cea care a deschis calea către această idee nouă a fost Lisa Randall de la Universitatea Harvard din Cambridge, Massachusetts, SUA, plecând de la gravitație: „Forța gravitațională este foarte slabă în comparație cu celelalte forțe. Dacă te uiți în jur, spui că gravitația nu pare atât de slabă, dar dacă stai să te gândești întregul Pământ trage de tine și totuși poți să ridici lucruri de pe sol.” Lisa Randall
Teoria M () [Corola-website/Science/298801_a_300130]
-
și celelalte forțe (de exemplu: deși gravitația acționează asupra unui simplu ac, ajunge să acționăm și noi asupra acului cu un magnet mic (de acela care se lipește pe frigider pentru a fixa bilețele); atunci forța magnetică va învinge forța gravitațională), doar că ea se scurge în aceste dimensiuni pe care nu le putem observa. Ecuația însă nu funcționează din această perspectivă. La auzul ideii că s-ar putea să existe altă membrană în dimensiunea 11, Randall a schimbat perspectiva asupra
Teoria M () [Corola-website/Science/298801_a_300130]
-
doar cele care caracterizează configurația geometrică a corpurilor din sistem" se numește "energie potențială". Energia potențială depinde numai de poziția relativă a corpurilor din sistem și față de sistemele din exterior. Energia potențială poate fi sub diferite forme: de deformare, elastică, gravitațională, electrică etc. Partea din energia totală a unui sistem fizic care depinde "exclusiv de mărimile de stare interne" se numește "energie internă". În fizica clasică se presupune că energia internă a sistemelor fizice este susceptibilă de variație continuă. Formal, energia
Energie () [Corola-website/Science/298843_a_300172]
-
este de aproximativ 30 de ori mai mare decât orbita Pământului. Simbolul astronomic al lui Neptun este ♆, o variantă modificată a tridentului zeului Neptun. Neptun a fost prima planetă găsită prin calcule matematice. Planeta Neptun a fost descoperită din cauza perturbărilor gravitaționale din orbita lui Uranus care l-au condus pe Alexis Bouvard să presupună existența unei a opta planete. Neptun a fost ulterior observat pe 23 septembrie 1846 de Johann Galle, la o distanță de mai puțin de un grad de
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
stelele fixe. În 1821, Alexis Bouvard a publicat tabele referitoare la orbita lui Uranus, planeta învecinată. Observațiile ulterioare au pus în evidență devieri considerabile față de tabele, făcându-l pe Bouvard să presupună că un corp necunoscut perturba orbita prin interacțiune gravitațională. În 1843, John Couch Adams a început să lucreze asupra orbitei lui Uranus folosind datele pe care le avea. Prin intermediul lui James Challis, directorul Observatorului din Cambridge, el a solicitat date suplimentare de la Sir George Airy, astronomul regal, care le-
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
de 1,0243 x 10 kg, Neptun este un corp ceresc intermediar între Pământ și giganții gazoși mai mari: masa sa fiind de șaptesprezece ori mai mare decât a Pământului, însă doar a nouăsprezecea parte din masa lui Jupiter. Accelerația gravitațională de la suprafața planetei este depășită doar de cea a lui Jupiter. Raza ecuatorială a lui Neptun fiind de 24764 km, este de aproximativ patru ori mai mare decât cea a pământului. Planetelor Neptun și Uranus li se aplică deseori termenul
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
750 K. Planeta este prea departe de Soare pentru ca această căldură să fie generată de radiațiile ultraviolete. Este posibil ca temperatura să fie ridicată din cauza interacțiunii atmosferice a ionilor din câmpul magnetic al planetei. O altă teorie presupune că undele gravitaționale care provin din interior se disipează în atmosferă, încălzind-o. Pe lângă acestea, termosfera conține urme de dioxid de carbon și apă provenite probabil din surse externe precum praful și meteoriții. Magnetosfera lui Neptun este similară cu cea a lui Uranus
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
în emersiune. Imaginile realizate de "Voyager 2" în 1989 au arătat existența mai multor inele subțiri cu o structură masivă, cauza acestei structuri fiind încă neînțeleasă, dar există teorii în care se precizează că fenomenul s-ar putea datora interacțiunii gravitaționale a sateliților mici care orbitează în apropiere. Inelul cel mai exterior, Adams, conține cinci arce numite "Courage", "Liberté", "Egalité 1", "Egalité 2" și "Fraternité" (Curaj, Libertate, Egalitate și Fraternitate). Existența acestora a fost greu de explicat deoarece legile de mișcare
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
Fraternitate). Existența acestora a fost greu de explicat deoarece legile de mișcare prezic că arcele ar trebui să se împrăștie într-un inel uniform în durate scurte de timp. Astronomii consideră că arcele sunt menținute în forma actuală datorită efectelor gravitaționale create de satelitul Galateea, un satelit din interiorul inelului. Observațiile de pe Pământ ale lui Neptun din 2005 au evidențiat faptul că inelele sunt mult mai instabile. Imaginile făcute la Observatorul W. M. Keck din 2002 și 2003 indică o descompunere
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
în Sistemul Solar. Au fost sugerate câteva teorii, printre care se numără și încălzirea radiogenică a nucleului, conversia la presiuni înalte a metanului în hidrogen, diamant și hidrocarburi mai lungi (hidrogenul se ridică și diamantul se scufundă, eliberând energie potențială gravitațională) și o convecție în stratul de jos al atmosferei care ar cauza unde gravitaționale ce se sparg deasupra tropopauzei. Distanța medie dintre Neptun și Soare este de (aproximativ 30,1 UA), iar revoluția sa completă în jurul Soarelui durează 164,79
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
radiogenică a nucleului, conversia la presiuni înalte a metanului în hidrogen, diamant și hidrocarburi mai lungi (hidrogenul se ridică și diamantul se scufundă, eliberând energie potențială gravitațională) și o convecție în stratul de jos al atmosferei care ar cauza unde gravitaționale ce se sparg deasupra tropopauzei. Distanța medie dintre Neptun și Soare este de (aproximativ 30,1 UA), iar revoluția sa completă în jurul Soarelui durează 164,79 ani (± 0,1 ani) tereștri. La data de 11 iulie 2011, Neptun și-a
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
garantează că cele două obiecte nu se pot ciocni. În raporturile de rezonanță 3:4, 3:5, 4:7 și 2:5 se întâlnesc puține obiecte. Neptun are un număr de troieni care ocupă punctul Lagrange Soare-Neptun — o regiune stabilă gravitațional care îl precede pe orbita sa. Troienii lui Neptun pot fi considerați ca fiind într-o rezonanță de 1:1 cu Neptun. Unii troieni ai lui Neptun sunt deosebit de stabili în orbitele lor și este mult mai probabil ca aceștia
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]
-
domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost "De Motu" ("Despre mișcare") publicată în 1590 la Pisa și "Le Meccaniche" ("Mecanicile") publicat la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu greutățile lor specifice. Lucrarea subscria dinamicii impulsului Hipparchan-Philoponană în care impulsul se disipă singur
Galileo Galilei () [Corola-website/Science/297696_a_299025]
-
se deplasează de o manieră neuniformă, unii față de ceilalți. Relativitatea generală este o teorie geometrică, care postulează că prezența de masă și energie conduce la "curbura" spațiului, și că această curbură influențează traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, în urma forțelor gravitaționale. Această teorie poate fi utilizată pentru construirea unor modele matematice ale originii și evoluției Universului și reprezintă deci unul din instrumentele cosmologiei fizice.
Teoria relativității () [Corola-website/Science/297761_a_299090]
-
continuată în expirație pentru ca apoi să scadă la începutul inspirației. In aceste procese mai participă și conexiunile dintre centrii respiratori și cei cardiovasomotori ca și influențele chemo și presoreceptoare. Distribuția fluxului sanguin pulmonar nu este uniformă nu numai din cauze gravitaționale generate de poziția vaselor față de inimă, ci și din cauza interacțiunii dintre presiunea hidrostatică și mișcările respiratorii. S-a demonstrat că atât fluxul sanguin cât și ventilația cresc de la vârfuri spre bazele plămânilor (ventilația de 3 ori iar perfuzia de 10
Diabetul zaharat gestațional - ghid clinic [Corola-website/Science/91975_a_92470]
-
inel de insulițe aceste veste erau echipate cu un mic furtun pentru umflare orală Țărănimea ruteană a rămas însă preponderent ortodoxă ceea ce a dus la apariția unor tensiuni religioase și sociale observarea pulsarilor binari furnizează dovezi indirecte pentru existența undelor gravitaționale această responsabilitate trebuie văzută sub forma unei implicări active în toate aspectele vieții copilului apariția proprietății private și a claselor sociale fac ca educația antichității să se deosebească de cea specifică comunei primitive evaluarea posibilității ca aceste condiții de mediu
colectie de fraze din wikipedia in limba romana [Corola-website/Science/92305_a_92800]
-
acolo pentru mult timp (datorită atracției atmosferice și magnetice). Sonda Galileo a găsit dovezi clare ce arată că inelele sunt alimentate încontinuu de praful format de impacturile micrometeoriților cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte energice datorită mărimii câmpului gravitațional al lui Jupiter. Inelul interior e lărgit de interacțiunea cu câmpul magnetic al lui Jupiter. Începând cu anul 1973, mai multe nave spațiale robotizate au vizitat Jupiter, cea mai cunoscută fiind sonda spațială Pioneer 10, prima navă spațială care s-
Jupiter () [Corola-website/Science/297912_a_299241]
-
Luna este cauza mareelor. În afară de asta, ea a infuențat continuu viteza mișcării de rotație a Terrei. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Terra, forța de atracție numindu-se gravitație, iar accelerația cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitațional se numește accelerație gravitațională (notată cu "g" = 9,81 m/s). Se crede că motivul apariției oceanelor a fost o "ploaie" de comete din perioada timpurie a Pământului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat și ele mediul înconjurător într-o
Pământ () [Corola-website/Science/296522_a_297851]
-
În afară de asta, ea a infuențat continuu viteza mișcării de rotație a Terrei. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Terra, forța de atracție numindu-se gravitație, iar accelerația cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitațional se numește accelerație gravitațională (notată cu "g" = 9,81 m/s). Se crede că motivul apariției oceanelor a fost o "ploaie" de comete din perioada timpurie a Pământului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat și ele mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de
Pământ () [Corola-website/Science/296522_a_297851]
-
Soare. Schimbarea Lunii în multitudinea de faze și de forme semicirculare a adus mari influențe, încă din cele mai vechi timpuri, în dezvoltarea limbilor, calendarelor, artei și a mitologiei. Luna are o foarte mare importanță în viața de pe Terra; influențele gravitaționale ale acesteia produc fluxul și refluxul mărilor și oceanelor și „alungirea” timpului (Luna provoacă un decalaj de 2 ms la fiecare 100 de ani). Distanța orbitală curentă a Lunii, ce reprezintă în jur de treizeci de ori diametrul Pământului, cauzează
Luna () [Corola-website/Science/296517_a_297846]
-
miliarde de ani în urmă, adică cu 30-50 de milioane după formarea Sistemului solar. S-ar părea că Luna s-a format prin fisiunea crustei Pământului sub acțiunea forțelor centrifuge, (ce necesita o rotire inițial prea mare a Terrei), captarea gravitațională a unui corp ceresc în stadiul de formare (ar fi necesitat o atmosferă a Pământului incredibil de extinsă pentru a disipa energia Lunii în trecere) și co-formarea Pământului și a Lunii în discul primordial de acumulare (care nu explică epuizarea
Luna () [Corola-website/Science/296517_a_297846]