2,951 matches
-
nemărginită, viziune a extazului. Iar asta după ce m-am întâlnit cu perceptorul, după ce-am făcut coadă la poliție pentru buletinul de identitate, după ce am fost la o infirmieră pentru o injecție și altele asemeni. Mister al chimiei noastre interioare, metamorfoză ce l-ar zăpăci pe un demon și l-ar pulveriza pe un înger” (I, 52). Extaz fără motiv, de data aceasta, așa cum altădată el se datorează contactului cu pământul: „Duminică. Pe un câmp de lângă Auvers-Saint-Georges (nu departe de Chamarande
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în reversul ei, tot așa cum singurătatea implica aproximarea abisului. Notează Cioran într-un loc: „Duminică. Șase ore de mers între Dourdan și Étampes. Plimbare cum nu se poate mai exaltantă peste câmpuri, pe cărări noroioase.” (147). Imediat urmează însă inexplicabila metamorfoză: „Seara, anxietate cumplită” (idem). Așadar, singurătate, uitare de sine, extaz, pace originară. Cioran ajunge la aceste stări și prin contemplație. Prilejul ei, natura. Notează Cioran: „Ziua de ieri (6 noiembrie), singur, de-a lungul Oisei, între Beaumont și Boran. Nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îmblânzesc. Iată: „Găsit într-un colț o coajă de brânză, aruncată acolo mai de mult. În jurul ei, o armată de insecte negre. Aceleași instincte ți le imaginezi devorând ultimele rămășițe ale unui creier. Să te gândești la propriul cadavru, la metamorfozele oribile ce-l așteaptă, are ceva liniștitor: te apără de mâhniri și de spaime; o frică ce distruge alte mii de frici” (I, 20). Viziunile sumbre rămân, însă, ceea ce sunt: prilejuri de tortură. Macabru aproape, cinicul Cioran notează: „Nu izbutesc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care doare, toate, dincolo de neputința pe care o relevă, constituie până la urmă o șansă: „Trebuie spus lucrurilor pe nume: toate gândurile mele depind de neajunsurile mele. Dacă am înțeles câte ceva, meritul revine exclusiv carențelor sănătății mele”. Travestirea aceasta e o metamorfoză care amână la infinit gestul fatal al sinuciderii. Până la urmă, bolile sunt pentru Cioran chiar o șansă, aceea de a putea fi el însuși. Nu întâmplător vorbește despre buna lor folosință. Avantajele bolii constituie un reper în gândirea cioraniană. În
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ca și cum, uitându-se în oglindă, ar face eforturi disperate să vadă pe altcineva. Iar când, după flagelări perseverente în scris, reușește acest lucru, nu-și poate șterge din memorie chipul real, sau chipul imaginat ca fiind real. Căci, în urma succesivelor metamorfoze, chipul real nu-i altceva, el însuși, decât o mască. Așa se face că lui Cioran eșecul i se pare finalmente o împlinire. Cel puțin, el caută o astfel de împlinire, pe care alții ar fi reușit-o. Iată-l
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
specifică (din păcate, nu întotdeauna) oamenilor "de condei", stăpânind proprietatea termenilor și veghind la acuratețea redactării. Nu se poate, însă, sesiza utilizarea stilului publicistic în această lucrare, cu aspect științific incontestabil. După expunerea pe larg a eșafodajului teoretic despre I Metamorfozele socio-culturale ale imagii și imaginarului (arhitectura imaginii, spațiu imaginar), II Epistema lingvistică a spațiului imaginar (limbajul poetic, semnul poetic, discursul poetic, paradigma poeticității) apoi III Categorii poetice ale imaginarului colectiv (discursul mitic, categorii cronomorfe, categorii topomorfe) autoarea trece la analiza
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
aprofundarea analizei. Dar ținuta științifică a lucrării, originalitatea sa, contribuția personală în realizarea acestei sinteze, ne îndreptățesc să o recomandăm, cu căldură, atât specialiștilor, cât și unei mai largi sfere de cititori interesați de cultura română. Lucia Cireș CAPITOLUL I METAMORFOZELE SOCIO-CULTURALE ALE IMAGINII ȘI IMAGINARULUI I.1. ARHITECTURA IMAGINII I.1.1. IMAGINE. IMAGINAR. IMAGINAȚIE PROLEGOMENE Etimologic, termenii de "imagine", "imaginar", "imaginație" conțin particula "im" din limba latină ( imago, -inis, imaginare, imitari, imitatio, aemulus, aemulare), reprezentând ideea de "a imita
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
realizează printr-un complex de limbaje complementare (text, muzică, dans) care transformă starea existențială primordială ritul în procesualitate semantică ritualul , generând nucleul artisticității ceremonialul. Universaliile ontologice apa, pământul, focul, aerul ca entități structurante ale mitului, se află într-o continuă metamorfoză, de la elementul primar, static, prins în mrejele rostirii și rostuirii, prin rit, al lumii dintru început, la funcționalitatea arhetipală a procesiunii ritualice, până la dimensiunea simbolică a creației artistice. Reprezentarea grafică a mitului ca discurs polifonic este următoarea: LEGENDA: * mitul, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
pământul să fie întunecat."148 Pământul este părtaș la evenimentele esențiale ale omului: nașterea pe pământ, uniunea nupțială pe pământ, moartea pe pământ, fiind și "martor la unele jurăminte și hotărnicii"149. 3. FOCUL Considerat "principiu de creație și de metamorfoză, centru de iradiere a vieții spirituale" 150, focul l-a condus pe om la porțile divinității. Simbolizând Moarte și Înviere, Focul poate fi asociat cu principiul antagonic, Apa: "Astfel, purificarea prin foc este complementară purificării prin apă pe plan microcosmic
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
dinamică, fiind "o realitate primordială" 180, cunoaște, în devenirea sa, manifestări multiple: astfel, "semnul aerian", bazat pe "o dinamică a dematerializării" 181, unește infernalul cu celestul, noaptea cu ziua, lumea de sus cu lumea pământescului 182, viața cu moartea, ca metamorfoză a imaginilor cer, vânt, vis, pasăre, arbore. Focul, în viziunea lui Bachelard, ia naștere tocmai din această interacțiune a contrariilor, binele și răul: "El strălucește în Paradis. El arde în Infern. El este plăcere și tortură. El este bucătărie și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
în preformal, reintegrarea în modul nediferențiat al preexistenței." 196 Cele trei "praguri" existențiale nașterea, nunta, înmormântarea construiesc o matrice semantică a apei a cărei procesualitate este realizată de interferența simbolismelor: distrugerea maleficiilor, denominația, consacrarea socială, trecerea și pe-trecerea lumii. Metamorfoza apei deschide porțile dintre lumi, lumea "de aici" și lumea "de dincolo", convertind "trecerea" și "petrecerea" la etern: de exemplu, în Africa de Nord, se aruncă apă peste pașii celui care va pleca 197, iar în Gabon nou-născutul era expus privirii tuturor
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ușa, așa să umble și feciorii după ele; la urmă, spală icoanele "după cum se închină oamenii la icoane, așa să se închine și feciorii la ele."383 Fie că este antropomorfică sau cadru al inițierii, apa se supune, ritualic, unor metamorfoze continue, devenind, uneori, "divinitate" a lumii arhaice căreia i se aduc ofrande pentru a putea fi îmblânzită. Astfel de rituri închinate apei sunt Paparuda și Caloianul, ambele fiind rituri de invocare a ploii. Paparuda, "Muma ploii", este o datină care
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și de boli. Lumânarea de la aer, care a fost aprinsă la Înviere, e foarte bine ca să se stingă și să se aprindă când e ploaie grozavă cu piatră, fulgere și trăsnete, pentru că are darul de a alunga pe Dracul."443 Metamorfoză a aerului, copacul, ca axis mundi, măsoară timpul tradițional, simbolizând, astfel, un întreg universal, desăvârșirea temporală reprezentată de eterna reîntoarcere a anotimpurilor. În cimiliturile românilor, anul este reprezentat sub forma unui copac care adăpostește anotimpurile, lunile, săptămânile și zilele omului
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Jean Cohen prezintă două accepțiuni ale metaforei, ca figură și ca "abatere paradigmatică";49 metafora prinde viață printr-un proces de interiorizare a obiectualului. În concepția lui Jean Cohen, metafora nu mai este o simplă schimbare de sens, ci o metamorfoză.50 "Metafora vie", despre care vorbește Paul Ricoeur, este "concluzia unei confruntări dintre predicație și devenire"51, "un proces semantic (...) și un fenomen genetic"52, "acea strategie de discurs aflată în slujba funcției poetice prin care limbajul se despoaie de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
sub forma entității constante "imagème" , ca devenire "meta-imaginea" , și ca structură procesuală relațională "metafora". Astfel, "cosmosul antropomorf" poate fi decodat, la nivelul celor trei tipuri de imagine, în felul următor: I. APA Cunoașterea primordială a pus în mișcare universul prin metamorfoză, fața lumii luând chip uman și suflare de viață. Povestea vieții a fost, la început, o îmblânzire a forțelor universului, printr-o adresare directă, ritualică, prin cuvântul rostit în ritmul cosmosului, ca descântec. Descântecul se supune unor reguli prestabilite: nu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Doi luceferi / În umerile obrazului / Și luna în barbă. / Și tu-i fi cea mai de treabă / Mai frumoasă, / Mai sănătoasă și mai voioasă."63 Element purificator și psihopomp, apa cunoaște multiple ipostaze care structurează spațiul poetic ca spațiu al metamorfozelor: "Acolo-n vale la pârâu, / Spală mândra dorul meu; / Tot îl spală și-l albește / Și-n izvor se limpezește, / Tot pe mine mă iubește."64 Apa descântată capătă valențe magice prin intermediul dialogului imaginar, construit pe baza paralelismului analogic: " Bună
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și care "soarbe apa, căci dacă n-ar sorbi-o, apa, înmulțindu-se, ar năpădi pe fața pământului și ar îneca-o."67 II. FOCUL În descântecele "de dragoste", cel mai des utilizat este "focul" sacru sau focul cosmic, ca metamorfoză a soarelui: "Foc, focușorule, / Tu te-ai învăli, / Eu te-oi dezvăli, / Te-i face șarpe balaur / Cu solzii de aur, / Te-i duce la ursitorul meu..."68 sau "Răsai, soare, / Frățioare, / Nu peste cârduri de oi, / Nici peste cârduri
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
zi focul care îi povestește din vatră se va stinge, pentru totdeauna, căci nu va mai avea cine să-l ațâțe."95 Transpunerea permanentă a forțelor creației originare în plan uman transformă universalul în spațiu al transfigurărilor ontologice. III. PĂMÂNTUL Metamorfoză a sufletului înlănțuit de povara trăirilor, pământul, ca personaj liric, creează și cadrul confesiunilor directe, construit pe baza unor structuri antinomice: Nu știu bade, nu știu bine / Ce fel de pământ te ține, / De nu vii sara la mine? / Mă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Și l-am cântărit cu lut, / Dorul meu a tras mai mult; / Și l-am cântărit cu său, / Dorul meu a tras mai greu."150 De cele mai multe ori, planul cosmic se confundă cu planul uman care, reprezentat metonimic, conturează spațiul metamorfozelor: "Bate vântul lin și dulce, / Doru-mi nu vrea să se culce; Bate vântu-ncetinel, / Sufletu-mi plânge cu el. Bate-ai, vântule, cu foc, / Să-mi arzi dușmanii pe loc. / O vorbă dacă ți-o spun: / Dorule-dor, / Tu o dai și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Să vă găsim înfloriți, / Ca merii, ca perii, / În timpul primăverii / Și ca toamna cea bogată / Și de toate-ndestulată."165 Aceeași contopire ființială dintre om și cosmos o întâlnim și în ceremonialul de trecere. Aici, cosmicul devine o metaforă a umanului, metamorfoza fiind posibilă în urma facerii și desfacerii legăturilor ritualice: "A nostru tânăr împărat / Fiind foarte însetat / La un izvor s-a aplecat / Și setea și-a `stâmpărat.../ Dar când s-a sculat în picioare / A zărit lângă o floare / O urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
negru-i urâtul, / De pământ te poți spăla, / De urât nu poți scăpa, / Că urâtul n-are leac, / Numai pânză și toiag / Și-o cruciuliță la cap!"214 Reprezentarea metaforică a norocului, ca întrupare a naturii, conturează spațiul antinomic al metamorfozelor sortirii. Prezentarea gradată a "făuririi" destinului, de la cadrul descriptiv, portretistic, la tonul invectivei care evocă norocul personificat, întruchipează stările existențiale,universale, ipostaziate, ipostaziate de alternanțele semantice afirmativ / negativ: "Frunzuliță ca bobul, / Mândră floare-i norocul, / Dar nu crește-n tot
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
fost ras, / Jumătate cu necaz."216 Interiorizarea liricului construiește un spațiu poetic al împlinirilor, ca paliativ al zbuciumului vieții. "Cântul", ca modalitate de structurare a discursului poetic, are atribuțiile unui personaj liric care transformă actul poetic în procesualitate semantică, determinând metamorfoza sensurilor și realizat de paralelismul sinonimic: " Cine fluieră și cântă / Nu i-ar fi lumea urâtă / Și fața posomorâtă; Cu amar de-l bate vântul, / El mai uită cu cuvântu; / Jalea drumu de i-l trece, / El o fluieră și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
-mi pun doru pe hârtie; / Nu pot scrie, nici citi, / Știu din gură-a povesti. De-ar ști mâna mea a scrie, / Multe ți-aș mai spune ție; / De mi-ar sta ochiu-a citi, / Multe ți-ar mai povesti."222 Metamorfozele sociale ale omului construiesc nucleul semantic care reface drumul vieții ca întoarcere la sortirea inițială. Alternanța nuanțelor stilistice de la stilul confesiv se trece la stilul gnomic, pentru ca, în final, să se adopte stilul imprecativ prezintă, de fapt, linia vieții, implacabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ale vieții tradiționale, mitul, în calitate de categorie poetică, reprezintă o structură operațională de imagini. Ca structură relațională, mitul redimensionează percepția asupra spațiului și a timpului, transformându-le în categorii poetice predicaționale. Sub pecetea prezentului etern, recuperat prin rit, ritual și ceremonial, metamorfozele spațio-temporale soarele, luna, pasărea și șarpele capătă valențele unor categorii poetice relaționale. Astfel, procesul semantic, care învestește mitul ca discurs polifonic, poate fi reprezentat în felul următor: Interdependența categorială formează nucleul semantic al discursului mitic polifonic: III.1. DISCURSUL MITIC
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
poziție de echilibru la echinocțiul de toamnă, este înghițit apoi de forțele întunericului și nopții, îmbătrânește și moare, dar renaște la solstițiul de iarnă.85 b. Imaginea spațiu-timp Prin rit, semnificația arhetipală este valorificată din perspectiva coordonatelor spațio-temporale, consacrând socialul. Metamorfozele soarelui consacră riturile de trecere, împlinind destinul social ca destin cosmic. Recuperarea anuală a timpului mitic, primordial, și abolirea timpului profan este posibilă printr-un complex ritualic ce presupune o moarte și o înviere, ipostaziate simbolic de astrul solar. Cultul
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]