2,450 matches
-
orientare atunci când vine momentul să transforme ce-a văzut în cunoaștere. Datorită siguranței inconștiente cu care durata vieții a ajuns să-l înzestreze, pronunță fără ezitare numele culorilor cărora le zice elementare și complementare, însă pe dată se pierde, perplex, mirat, când vrea să formeze cuvinte servind drept etichete sau distihuri explicative pentru ceva care atinge inefabilul, indicibilul, pentru culoarea care abia se naște, creată de mâini și de degete, cu asentimentul, complicitatea, și adesea surpriza propriilor ochi, și care probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
exact, matematic, regulat, o pendulă biologică, ca să spunem așa, dacă ar fi avut cea mai mică îndoială nu l-ar fi pus la curent pe Marçal, și acum ce să facă, tatăl ei așteaptă un răspuns, tatăl ei o privește mirat, nici măcar n-a zâmbit la gluma cu infirmiera bărboasă, pur și simplu nu l-a auzit, De ce-ai roșit, e imposibil să răspundă că nu e adevărat, că n-a roșit, în curând, da, va putea s-o spună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
ieși. Frunzișul compact al dudului negru reținea cu fermitate noaptea, nu-i va da drumul prea curând, prima rază a zorilor va mai întârzia cel puțin jumătate de oră. Se uită spre cușcă și își roti ochii de jur împrejur, mirat că nu vede câinele. Fluieră încet, dar Găsit nu se arătă. Olarul trecu de la surpriza perplexă la o neliniște explicită, Nu cred c-a plecat, nu cred, murmură. Ar fi putut să strige numele câinelui, dar nu voia să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
chicotită de Emilia: „Nu-i nimic, ai să faci tu o sculptură mare, dacă o să ai energia necesară”. Nu, nu aveam această energie. M-am dus să-l rog pe meșterul cioplitor de cruci să mă primească înapoi. Am rămas mirat găsind poarta încuiată; meșterul n-o încuia niciodată, ca să nu-și alunge clienții grăbiți. Am bătut până a venit o femeie în vârstă care șchiopăta foarte tare. O mai văzusem pe-acolo, dar foarte rar. Era mama lui. Mi-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Domnul Andrei m-a privit cu îngăduință. „Accident? Hm”. Și n-a mai vrut să discute despre asta. Eram din ce în ce mai intrigat. Dacă l-aș fi întrebat pe vreunul „de ce vă e teamă?”, s-ar fi uitat cu siguranță la mine mirat: „Teamă? Nu înțeleg, de ce să-mi fie teamă?” Ar fi fost în zadar să insist, să-l trag de limbă; cel mult aș fi reușit să-l determin să mă ocolească. Dar simțeam că instinctul nu mă înșela. În această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o cazemată în timpul războiului. O năpădiseră buruienile, șopârlele și păianjenii, dar mi s-a părut salvatoare. Intram în ea și spuneam tot ce-mi trecea prin cap. Mă ușuram astfel. Câteodată mă umfla râsul văzând o șopârlă care se oprea mirată înainte de a o tuli prin buruieni...” Dar Călugărul n-apucă să-și termine istoria fiindcă Dominic, supărat că fusese întrerupt ceva mai devreme, se răzbună: „Fleacuri”, hotărî el, agresiv. Într-o zi m-am decis să-l atac frontal pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nu prea plouă, ai văzut, de când ai venit n-a plouat aproape deloc, îți dai seama că au nevoie. De aceea sunt țepii atât de mari”. „Dinule, l-am întrerupt, te-am întrebat ceva”. „Dar ți-am răspuns”, spuse el, mirat că nu înțelegeam. „Ce mi-ai răspuns?” „Că nu vreau să mă înțep... Mai speri - adăugă după o pauză - că te va chema să discute cu tine despre cimitir?” „Evident”. „Eu cred că n-o să te cheme niciodată”. „Cum adică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mare, plină de pătrățele, care era o comandă specială; batista cuprindea un plan al închisorii, fiecare pătrat reprezentând o celulă. M-a dus la fereastră și a întins mâna în care ținea batista. Îi vezi? — Pe cine? am întrebat eu mirat, căci pe stradă, în afară de pietoni obișnuiți, nu era nimeni; nici un deținut evadat și nici măcar un polițist. Nu pricep, domnule director. — Ei, nu pricepi, s-a enervat el. Cum dracu nu pricepi? Nu vezi ce fac trecătorii? M-am uitat din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
unui doctor înghesuit de pacienți cu figuri amenințătoare, la spital. Și, din nou, fata care servea în restaurantul murdar de lângă gară, mergând printre mese și strângând paharele cu mișcări mecanice. M-am acoperit mai bine cu pătura ca să mă încălzesc, mirat că individul cu mers de pisică lipsea din cameră și că se făcuse atât de frig; dar cum n-am reușit să scap de senzația neplăcută că dormeam pe un cearceaf rece, m-am sculat, am fiert puțin ceai pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
uitase Moașa că venise să mi se arunce în brațe? Sau tocmai de aceea...? Era geloasă?... O îndoială m-a săgetat prin inimă. Era geloasă pe mine sau pe Laura? Când i-am relatat incidentul, Dinu n-a părut deloc mirat. — E chiar firesc, zise el. Afrodita e o zeiță subversivă. Tot de la Dinu am aflat un amănunt curios; că nici bătrânii nu priveau cu ochi buni apropierea mea de Laura. — E adevărat că Laura e cam înțepată cu ei. Presupun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mea, la capătul unui coridor în care nu ajunsesem niciodată până atunci, am zărit pe o ușă masivă, mâncată de carii, un carton: „Intrarea interzisă”. Diavolul rni-a șoptit să nu țin seama de interdicție. Când am încercat ușa, am constatat, mirat, că nu era încuiată. A scârțâit prelung și s-a deschis. M-am pomenit într-un alt coridor, cufundat în semiobscuritate. La un cot al acestui coridor, m-am izbit de o ușă metalică pe care cineva scrisese cu var
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nimeni. Locuia tot singur într-o cămăruță în care încăpea doar un pat. Ideea mi-a venit pe loc. „Domnule Vecu, i-am zis, n-ai vrea să scrii un epitaf pentru această piatră funerară?” Vecu m-a privit încurcat, mirat și speriat parcă de întrebare. „Bine”, bolborosi el în cele din urmă și se îndepărtă cu capul vârât între umeri, încrucișându-se cu Aristide. Acesta, stropit de noroi și ținând o pușcă de vânătoare pe umăr, mi-a strigat de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
că sunt uneori incurabile”, râse ea arătând spre căruciorul în care stătea înțepenită. Își potrivi pe genunchi pătura galbenă și, remarcând perplexitatea mea, râse din nou. „Așa e pe lumea asta, tot ce e frumos e provizoriu. De ce mă privești mirat, domnule sculptor?” „Vă înșelați, doamnă”, m-am apărat. Dar fără s-o conving. „Ba da, te miră că nu scrâșnesc din dinți sau că nu-mi pun capăt zilelor. Ei nu, domnule, prefer să râd”. Ideea ei era că pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
bine? Tare ar fi avut Tomoe poftă să-i ardă un șut. — Gaston. — Da. — Îmi înțelegi japoneza? — Da. Da. — Atunci hai să ieșim de aici! Unde-ți sunt bagajele? Gaston arătă spre sacoșa din pânză. — Asta-i tot? întrebă Takamori mirat. — Da, zise Gaston dând din cap. În cală, care nu avea mai mult de cincizeci de rogojini, pe lângă mirosul de ulei și vopsea, mai era ceva, mult mai neplăcut. Tomoe și-a dus batista la nas și s-a întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
pachețele înfășurate în ziare franțuzești. I-a dat un pachet lui Takamori și unul lui Tomoe. — Poftim, Takamori-san. Poftim, Tomoe-san. I-a rugat apoi să dea celelalte două pachețele mamei, care se culcase deja, și lui Mă-chan. — Gaston, a strigat mirată Tomoe, doar n-ai de gând să ne părăsești astă-seară. — Ba da, în seara asta... acum. Nu le venea să creadă. — Gas, imposibil! În primul rând, n-ai unde să-ți petreci noaptea, nu? Nu vă-ngrijorați. Nu vă-ngrijorați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
țânțarii celui din urmă prieten ce-i rămase. Treceau în goană toamne cu căderi de stele. Odată zeul își cioplea un fluier din nuia de soc. Piticul dobitoc i se plimba pe mână. Și'n scăpărări de putregai Pan descoperi mirat că prietenul avea pe spate-o cruce. Bătrânul zeu încremeni fără de grai în noaptea cu căderi de stele, și tresări îndurerat, păianjenul s-a-ncreștinat. A treia zi și-a-nchis coșciugul ochilor de foc. Era acoperit cu promoroacă și-amurgul cobora
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
ta, în larg, se stinge tot ce-i viu, doar pajiștea cu oseminte învie. Aștept aici cu-nspăimîntată bucurie, tăcerea lungă să se rupă între noi, cumplit, amarnic sfâșiată ca o iie într-un iatac, pe întuneric între doi. Și văd mirat cum ghiarele din când în când îți ies și se retrag în pungi de catifea, ca la pisici, în gând și-n prag la pândă stând. Vorbești ? - Te doare și pe tine întrebarea ? C-un freamăt te mai stingherește-o
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
Probabil v-ați mișcat foarte repede. — Le spunem tuturor că a fost conceput În luna de miere, dar, de fapt, eram Însărcinată cînd ne-am căsătorit, așa că presupun că n-a durat mult. — O nuntă sub amenințarea armei? Întreabă Charlie, mirat. — A, nu, rîd eu. Plănuiam să ne căsătorim cu mult timp Înainte să descopăr că eram Însărcinată. — Deci, care de pe aici e soțul? — Dan. Mă Întorc și observ că Dan stă lîngă Kate, discutînd cu ea plin de Însuflețire. Aha
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
de "posibil" din ceea ce ne înconjoară, oricât aș fi de bătrân. Iarba e înmiresmată și caldă, grădinile se încarcă de fiori și ― vezi? ― măslinii se înălbesc spre seară. Nu cunosc nimic mai frumos decât felul cum lumina spală chiparoșii aceștia mirați. Emoția pe care o simt în fața lor nu mă constrânge la nimic. ― Ea nu e de ajuns, totuși, pentru fericire, Galilei. ― Mie îmi ajunge. Acum, cel puțin. Parcă tot praful pe care l-am răscolit cu sandalele mele e plin
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
toată lumea se ferea, iar eu nu înțelegeam de ce. Cineva a ieșit de acolo cu un maldăr de lemne pe care mi le-a pus în brațe, spunîndu-mi să le duc într-o piață din apropiere. M-am îndreptat într-acolo, mirat că trecătorii se fereau de mine. Și, când am ajuns, am văzut în mijlocul pieței o statuie la picioarele căreia am depus maldărul de lemne ca pe un buchet de flori. Buzele de piatră au rânjit atunci și un șarpe care
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
-l învăț doar latina. În timp ce ne-ntorceam, mi-a spus: - E un secret, dar ne-am jurat unul altuia. Dacă vrei, te duc acolo unde merg bărbații necăsătoriți sau văduvi care nu au roabe tinere. M-am uitat la el mirat. - Aici? - Nu departe de-aici. Vrei? Fapt e că aveam într-adevăr nevoie, așa că am lăsat la o parte rușinea și prudența și am fost de acord. Am luat caii și am mers preț de două mile spre apus. - Trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
care îi numea martiri și mă poftea să mă răzvrătesc împotriva Domniei Tale, să încalc legile. M-am apropiat de Rotari și i-am șoptit la ureche: - Întreabă-l de ce neam i se pare a fi. Rotari m-a privit mirat, apoi a întrebat: - Porcarule, din ce stirpe crezi că e preotul acesta? Bărbatul și-a trecut două degete groase și bătătorite între piele și cercul de fier pe care-l purta la gât și s-a uitat la mine încurcat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
care moțăia un soldat sprijinit în lance. M-am dus până acolo și, după cel puțin douăzeci de pași, am reușit să zăresc două gratii deasupra solului. Glasul veteranului m-a făcut să-ncremenesc: - Unde te duci? M-am prefăcut mirat și am bolborosit: - Ah, da, pe-acolo trebuia s-o iau. În cantină erau trei soldați. Am socotit într-o clipă. Doi la turnuri, unul sub peron, patru aici și cu alți doi care probabil că dormeau, deoarece asiguraseră garda
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
secret ce-l mânase să vină cu noi la Cividale, și la început n-am priceput ce vrea să spună; glasul îi era răgușit, adânc tulburat. - Sunt aproape zilele de sânge, de lacrimi și desfrâu. M-am uitat la el mirat, drept care a stăruit: - Prevestirea, visul ce l-am avut înainte de a pleca de la domenii. Ți-aduci aminte? Erai și tu în visul meu, de aceea am vrut să vin cu tine. Acum suntem aproape foarte aproape și trebuie să avem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
felul, a dat înapoi brusc, strâmbându-se scârbit și înjurând. S-a întors însoțit de hagan și de alți nobili. După ce au adulmecat femeile și au vorbit ceva între ei, Bayan m-a întrebat: - De ce duhnesc așa? M-am arătat mirat, am adulmecat și eu o femeie și am răspuns. - Nu duhnesc, miros în felul ăsta fiindcă nu s-au spălat de câteva zile. Este vorba de umorile pe care trupul longobardelor le secretă. Nouă ne plac. Leupichi m-a informat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]