1,654 matches
-
este bun în omenire trebuie să fie de origine germană" era după părerea lui extrem de nocivă 204 O viață de om așa cum a fost, vol. II, p. 175 205 Pentru Iorga, socialiștii din Ungaria nu erau mult mai buni decît naționaliștii. El îl considera pe dr. Oszkár Jászi un "corb alb". "Neamul românesc", 10 octombrie 1913 206 "Neamul românesc", 19 octombrie 1906 207 Oameni care au fost, vol. II, p. 176 208 Este remarcabil faptul că tînărul Paul Gore i-a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
care colaboraseră cu nemții avea să fie fatalmente retroactivă - Înainte de 1939, delictul „colaborării cu inamicul” nu exista. În războaiele anterioare, armatele de ocupație ceruseră și obținuseră cooperare și sprijin de la popoarele cucerite, dar, cu excepția unor cazuri speciale - cum au fost naționaliștii flamanzi În Belgia aflată sub ocupație germană Între 1914 și 1918 -, acest lucru nu era privit ca o Încălcare a legii, ci ca un rău inevitabil al războiului. După cum am remarcat, colaboraționismul nu cădea sub incidența legii decât atunci când echivala
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atare În Franța și În Belgia. „Antifascismul” amintea liniștitor, pacificator, de vremuri mai simple. La baza retoricii antifasciste arborate de stânga oficială se afla o viziune duală asupra apartenenței politice: noi suntem ce nu sunt ei. Ei (fasciștii, naziștii, franchiștii, naționaliștii) sunt Dreapta, noi suntem Stânga. Ei sunt reacționari, noi suntem progresiști. Ei reprezintă Războiul, noi - Pacea. Ei sunt forțele Răului, noi suntem de partea Binelui. Cum spunea Klaus Mann la Paris În 1935: „Nu știu ce sunt fasciștii, dar eu nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să sosească În Saigon, urmate de francezi o lună mai târziu. În schimb, francezii au primit În februarie 1946 districtele din nordul Vietnamului, aflate până atunci sub controlul Chinei. În acel moment, cum autoritățile din Paris inițiaseră discuții cu reprezentanții naționaliștilor, se contura perspectiva unei autonomii negociate sau a independenței. Însă, la 1 iunie 1946, amiralul Thierry d’Argenlieu, reprezentantul plenipotențiar francez, a proclamat separarea unilaterală a Cochinchinei (partea de sud a țării) de Nordul dominat de naționaliști, sabotând astfel eforturile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
discuții cu reprezentanții naționaliștilor, se contura perspectiva unei autonomii negociate sau a independenței. Însă, la 1 iunie 1946, amiralul Thierry d’Argenlieu, reprezentantul plenipotențiar francez, a proclamat separarea unilaterală a Cochinchinei (partea de sud a țării) de Nordul dominat de naționaliști, sabotând astfel eforturile propriului guvern de a ajunge la un compromis și Întrerupând discuțiile guvernamentale cu Ho. Până În toamna aceluiași an, francezii au bombardat portul Haiphong, iar naționaliștii Vietminh i-au atacat pe francezi la Hanoi, declanșând astfel primul război
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unilaterală a Cochinchinei (partea de sud a țării) de Nordul dominat de naționaliști, sabotând astfel eforturile propriului guvern de a ajunge la un compromis și Întrerupând discuțiile guvernamentale cu Ho. Până În toamna aceluiași an, francezii au bombardat portul Haiphong, iar naționaliștii Vietminh i-au atacat pe francezi la Hanoi, declanșând astfel primul război din Vietnam. Efortul Franței de a-și restabili după război autoritatea În Indochina a fost o catastrofă politică și militară. Ho și Min era apreciat de stânga franceză
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din acest teritoriu. Prin urmare, politicienii francezi au evitat mult timp să se gândească la acest subiect. Nici un guvern francez, cu excepția Frontului Popular al lui Léon Blum În 1936, nu dăduse atenție guvernării scandaloase practicate de administratorii coloniali din Africa de Nord. Naționaliștii algerieni moderați ca Ferhat Abbas le erau bine cunoscuți politicienilor și intelectualilor francezi de dinainte și de după al doilea război mondial, Însă nimeni nu se aștepta ca Parisul să satisfacă prea curând modestele lor doleanțe privind autoguvernarea sau „conducerea internă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înăbușită și așteptări frustrate au culminat cu izbucnirea, la 1 noiembrie 1954, a insurecției organizate, era prea târziu pentru un compromis. Frontul algerian de Eliberare Națională (Front pour la Libération Nationale - FLN) era condus de o generație mai tânără de naționaliști arabi care disprețuiau strategiile moderate și francofile ale predecesorilor lor mai vârstnici. Scopul lor nu era „guvernarea internă” sau reforma, ci independența - obiectiv inadmisibil pentru câteva guverne franceze succesive. Aceasta a dus la opt ani ucigători de război civil. Autoritățile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lung ale Parisului 5. În februarie 1958, guvernul proaspăt instalat al lui Felix Gaillard a fost pus Într-o situație dificilă de aviația franceză care a bombardat Sakhiet, un oraș de peste granița cu Tunisia suspectat că funcționează ca bază pentru naționaliștii algerieni. Protestele internaționale care au urmat și ofertele anglo-americane de „bune oficii” pentru rezolvarea acestei situații tulburi au accentuat temerile europenilor din Algeria că Parisul plănuia să-i abandoneze. În Paris și Alger, polițiștii și militarii au Început să-și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
plecat pentru că anticipau guvernarea opresivă și dogmatică a Frontului de Eliberare Națională. Alții, În special cei care cooperaseră cu francezii sau serviseră ca personal auxiliar pe lângă poliția franceză și autoritățile militare - așa-numiții harkis -, au fugit de furia previzibilă a naționaliștilor victorioși. Mulți dintre ei au fost prinși și au suferit o răzbunare cumplită, iar cei care au ajuns teferi În Franța n-au primit nici o mulțumire din partea francezilor, sacrificiile lor nefiind cu adevărat recunoscute sau recompensate. Franța se grăbea să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că SUA vor folosi forța armată În cazul unei agresiuni a Internaționalei Comuniste În Orientul Mijlociu. Poziția lui Nasser În lumea nealiniată a fost consolidată de faptul că sfidase cu succes vechile puteri coloniale. Influența lui morală și puterea exemplului asupra naționaliștilor arabi a atins acum noi culmi, confirmând temerile francezilor. Dezastrul din Egipt prevestea și mai multe probleme cu francezii din Algeria. Pentru Statele Unite, aventura din Suez a fost un mod de a-și reaminti propriile responsabilități, dar și o ocazie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Rusia cu cincizeci de ani Înainte. Pentru cei care nu Îmbrățișau această viziune a istoriei europene, proletariatul nu mai constituia unicul vehicul pentru transformarea socială radicală. Lumea a Treia, cum Începuse să i se spună, oferea spectacolul unor candidați alternativi: naționaliștii anticolonialiști În Orientul Mijlociu și Africa de Nord, radicalii negri În Statele Unite (nu tocmai Lumea a Treia, dar asimilată cu aceasta) și gherilele țărănești de pretutindeni, din America Centrală până la Marea Chinei de Sud. Împreună cu „studenții” și cu tinerii În general, acestea constituiau o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Slovacia nu a dus-o rău sub comunism. Intelectualii slovaci au căzut victime epurărilor comuniste, fiind acuzați de naționalism burghez sau de conspirație anticomunistă (sau ambele). Iar puținii evrei slovaci care au supraviețuit sufereau alături de omologii lor din Cehia. Dar „naționaliștii burghezi”, comuniștii, evreii și intelectualii erau mai puțin numeroși În Slovacia și mult mai izolați de restul societății. Majoritatea slovacilor erau săraci și lucrau la țară. Pentru ei, urbanizarea rapidă și industrializarea din primul deceniu postbelic au adus avantaje reale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dreaptă nu a avut un reviriment credibil, cu excepția câtorva cazuri marginale. Mișcarea neofascistă Movimento Sociale Italiano (MSI) nu a obținut mai mult de 6,8% din voturi la alegerile naționale și, oricum, se străduia să pară un partid politic legitim. Naționaliștii din Germania nici măcar nu se deranjau să păstreze aparențele legalității, dar ponderea lor electorală era, ca și În cazul partidelor similare din Belgia, Franța sau Marea Britanie, neglijabilă. Pe scurt, comunismul sau fascismul, În avatarurile lor clasice, nu aveau nici un viitor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care lua Însă o Înfățișare foarte modernă. În regiunea bască din nordul Spaniei, În rândurile minorității catolice din Irlanda de Nord, În Corsica și În alte părți, vechile nemulțumiri s-au transformat În revolte violente. Nu era o experiență nouă pentru europeni: naționaliștii flamanzi din Flandra și „austriecii” de limbă germană din Alto Adige În Italia (fostul Tirol de Sud) protestau de mult Împotriva condiției lor „supuse”, recurgând, după caz, la graffiti, demonstrații, atacuri, bombe și chiar la urna de vot. În anii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
supuse”, recurgând, după caz, la graffiti, demonstrații, atacuri, bombe și chiar la urna de vot. În anii ’70, problema Tirolului de Sud fusese rezolvată prin crearea unei regiuni autonome bilingve - soluție care a mulțumit, cu excepția câtorva critici neîmpăcați, pe toată lumea. Naționaliștii flamanzi din partide ca Volksunie și Vlaams Blok nu au abandonat niciodată țelul ultim al separării de Valonia francofonă, Însă noua prosperitate de care se bucura Flandra și legislația inovatoare pentru federalizarea Belgiei le-au temperat pe moment cererile: dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Dublin - și să fie inclusă Într-o republică semiteocratică dominată de episcopatul catolic. Dincolo de ce au declarat oficial, liderii noii republici s-au lipsit fără regrete de o comunitate densă și destul de numeroasă de protestanți recalcitranți. Dar, pentru puținii naționaliști irlandezi, acest abandon constituia o trădare: sub drapelul IRA, ei au continuat să lupte pentru unificarea - cu forța, dacă era nevoie - a Întregii insule. Aceasta a fost situația timp de patru decenii. În anii ’60, poziția oficială a autorităților de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
autenticității” aveau rădăcini adânci de ambele părți ale faliei ideologice: ele Începuseră cu oroarea romanticilor față de stricăciunile industrialismului timpuriu. În zorii secolului XX, stânga și dreapta aveau amândouă cluburi de ciclism, restaurante vegetariene, cercetași și Wandervogel, arondate visului socialist, respectiv naționalist de eliberare și reîntoarcere. Nostalgia nemților pentru peisajele specific germane, pentru munții și râurile din Harz și Pfalz, pentru Heimat; visul naționalist francez de armonie rurală dintr-o France profonde, nepătată de urbanizare și cosmopolitism; reveria engleză a unei armonii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu față umană. Alternativen din Berlinul de Vest sau protagoniștii protestelor antinucleare din Austria (care au triumfat Într-un referendum din 1978, În urma căruia guvernul nu a putut inaugura centrala nucleară de la Zwentendorf) nu s-ar fi prezentat niciodată ca naționaliști sau măcar patrioți. Dar revolta Împotriva poluării mediului local și relativa lor indiferență față de daune similare produse În alte părți sugerează contrariul. „Verzii” aveau la Început un aer de „nu la mine În curte” care trimite clar la un model
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și În suburbiile industriale ale Lisabonei, și-au păstrat intransigența sub bătrânul Cunhal, rămas la cârma țării până În 1992, Însă influența lor a scăzut definitiv. Coloniștii repatriați au eșuat În Încercarea de a forma un partid de extremă dreaptă al naționaliștilor blazați. În situația dată, apariția unei Portugalii democratice era o realizare absolut remarcabilă. Pentru călătorul care traversa Pirineii În 1970, prăpastia dintre Franța și Spania era imensă. Domnia lui Franco timp de 30 de ani accentuase Înapoierea socială și izolarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
doar Catalonia și țara Bascilor au fost recunoscute ca distincte și separate, ci și Galicia, Andaluzia, Canarele, Valencia, Navarra și multe altele 15. Conform noii Constituții Însă, responsabilitatea apărării, justiției și afacerilor externe revenea În continuare Madridului - compromis inacceptabil pentru naționaliștii basci. După cum am văzut, ETA și-a intensificat deliberat campania de violență și asasinate În perioada În care noua Constituție a fost supusă dezbaterii, vizând polițiștii și soldații, În speranța că va provoca o reacție brutală și va reuși să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la sfârșitul anilor ’60. Înlocuind dogma politică cu afinitatea regională, „șaișoptiștii” de altădată Încercau acum să reînvie și să folosească vechea limbă occitană În sud-vestul Franței. Ca și activiștii din Bretania, ei aveau puncte comune cu separatiștii catalani și basci, naționaliștii scoțieni și flamanzi, separatiștii din nordul Italiei și mulți alții: toți aveau resentimente față de „proasta guvernare” de la Madrid, Paris, Londra sau Roma. Noua politică regionalistă avea mai multe variante parțial suprapuse: după criterii istorice, lingvistice ori religioase, căutând să obțină
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
activiști catolici, sindicaliști, pacifiști, troțkiști ortodocși și mulți alții. În diversitate stătea forța: ei constituiau În practică exact acel complex de organizații civile și politice care se află la antipodul statului-partid. Cel puțin o distincție (cea dintre democrații liberali și naționaliștii populiști) era deja vizibilă: Între Mazowiecki și Wa³êsa, de exemplu; În Ungaria, Între democrații liberi cu tendințe stângiste (conduși de János Kis și alți intelectuali disidenți) și naționaliștii din vechea linie a Forumului Democratic. Existau, cum am văzut, și diferențe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la antipodul statului-partid. Cel puțin o distincție (cea dintre democrații liberali și naționaliștii populiști) era deja vizibilă: Între Mazowiecki și Wa³êsa, de exemplu; În Ungaria, Între democrații liberi cu tendințe stângiste (conduși de János Kis și alți intelectuali disidenți) și naționaliștii din vechea linie a Forumului Democratic. Existau, cum am văzut, și diferențe generaționale Între revoluționarii din 1989. Mulți dintre liderii mai experimentați ai opoziției intelectuale aveau adesea un trecut comun cu criticii regimului din interiorul partidului. Pentru studenți și alți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu „economia de piață”, alteori cu „societatea civilă”: În orice caz, „Europa” reprezenta, simplu și inechivoc, normalitatea și traiul modern. Comunismul nu mai era viitorul - atu pe care Îl fluturase timp de 60 de ani -, ci trecutul. Firește, existau diferențe. Naționaliștii și unii conservatori politici și religioși - mulți dintre ei activi și influenți În 1989 - preferau să se gândească la „Polonia” și „Ungaria”, nu la Europa. Iar unora dintre ei le păsa mai puțin de libertate și drepturi civile. Prioritățile imediate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]