KorAP: Find »[drukola/base=păgân & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...64 65 66 ...74 >

1,833 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

a întins și la sarmați, daci, germani, sciți, fără a avea cunoștința locurilor de-aici și nici știri despre vreo biserică organizată. Însă satele românești, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiția strămoșilor geți și, chiar atunci când s-au raliat la noua credință, acum (secolul IV) sprijinită pe îndemnul, ordinul împărătesc, în vremea lui Constantin și a urmașilor lui, acestea au deversat în noua lege cea mai mare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
păgânismului intransigent și sfârșește sub zodia creștinismului intolerant, "totalitar" (Culianu). Între aceste limite, se succed ani de toleranță, de conflicte și reconcilieri, de reacții violente și reveniri spectaculoase-legislația imperială, prevederile sinoadelor Bisericii, scrierile epocii reflectă starea de incertitudine specifică secolului. Păgâni și creștini în Scythia Minor Tabloul religios al ținutului dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră, în vremea Principatului, se prezenta plin de "complexitate și varietate" (D. M. Pippidi), "vitalitatea" vechilor credințe împletindu-se cu aspirații și tendințe noi, orientate către

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu creștinismul în ofensivăla Dinogetia (Garvăn-jud. Tulcea), este atestată continuitatea cultului familiei, zeii locali și credința în zeii tradiționali ; la Histria, un grup îl înfățișează pe Hercule. Sf. Augustin spune într-o scrisoare: deși templele erau distruse, slujitorii au rămas păgâni. Ca în multe părți ale lumii mediteraneene, viața religioasă a populației rurale din Scythia Minor era tributară fondului vechi de credințe ancestrale cultul străvechi al vetrei descoperit la Telița (Jud. Tulcea), atașamentul față de Hercule, ceea ce denotă conservatismul mediilor rustice, cauza

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cunoaște numele episcopului de Tomis, Evangelicus, care apăra dreapta credință. Persecuțiile tetrarhilor, la începutul secolului al IV-lea, n-au oprit ascensiunea creștinismului, noua religie își continuă evoluția, dar numărul creștinilor, ca și în restul Imperiului, era insignifiant în comparație cu masa păgânilor. Creștinii erau orășeni, proprietari, militari. Episcopia tomitană și-a continuat existența. După 324, anul morții lui Licinius, când s-a instalat pacea Bisericii în Orient, asistăm la dezvoltarea vieții creștine în Dobrogea (Scythia) în anii 364-381, aici păstorea episcopul Bretanion

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Aceasta o arată sursele bisericești, inscripțiile, descoperirile arheologice, pictura murală, cina funerară fiind o dovadă a întâlnirii între pietatea păgână și cea creștină. În concluzie, în secolul IV, în Scythia (Dobrogea), creștinismul progresează mult, iar păgânismul este în defensivă.20 Păgâni și creștini în fosta provincia Dacia După retragerea aureliană, între sfârșitul secolului al III-lea și finele celui de-al IV-lea, fosta provincie romană oferă o priveliște dezolantă: puține inscripții, morminte, obiecte mărunte, nici o știre literară, încât percepția asupra

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credințele vechi de substrat (zalmoxiene), denotă conservatorismul tenace al mediilor rustice, care au influențat ritul de înmormântare și pe cel funerar. În timpurile târzii ale secolului al IV-lea, comportamentul păgânilor întârziați este unul specific, tainic, modest, inofensiv. Cei rămași, la Ulpia Traiana, Tibiscum, Napoca, n-au abandonat credințe și rituri vechi romane, altădată active, probe ale loialității față de Imperiu. În acest secol, se produce o schimbare de mentalități și credințe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ce săvârșeau unele taine. Creștinarea altor locuitori și apariția unor noi comunități a fost opera unui misionarism de contact, direct, "celular" de la un nucleu daco-roman la altul în care erau implicați credincioși și slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente antice (precreștine) în creștinismul românesc. Bisericile daco-romane din nordul Dunării nu erau izolate, ele se aflau în contact cu comunitățile din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia Prima și Dacia Ripensis, a căror jurisdicție se extindea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cuvântul "zănatic"-dianaticus, adorator al Dianei, "drac" ș.a., dar zelul eroic al apostolilor sud-dunăreni contra "zănaticilor" (de la zână), de care vorbea Pârvan, nu este verosimil, dar nici idilică n-a fost impunerea creștinismului, cum susținea Panaitescu. În sfârșit, originea cuvântului "păgân", adică necreștin, necredincios, după Pârvan, termenul paganus a fost introdus de noua credință din secolul V și desemnează pe locuitorul unui pagus (sat)-pagani (rurali). Dar, spune N. Zugravu, nu termenii "pagus" și "paganus" a generat termenul "păgân", adică "necredincios

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
originea cuvântului "păgân", adică necreștin, necredincios, după Pârvan, termenul paganus a fost introdus de noua credință din secolul V și desemnează pe locuitorul unui pagus (sat)-pagani (rurali). Dar, spune N. Zugravu, nu termenii "pagus" și "paganus" a generat termenul "păgân", adică "necredincios", necreștin. După încetarea ordinii politice și militare imperiale, a urmat ruralizarea generală a Daciei, a nordului Dunăriiîn secolul al IV-lea, și creștinismul, dar și păgânismul aveau partizani la oraș și la sat, deci pagani nu putea desemna

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
goți, huni). Prin urmare, în spațiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus și christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea și creștinarea au devenit elemente de individualizare etnică și spirituală (religioasă) față de "Barbaria" (lumea barbară) și păgânism.26 Păgâni și creștini la sud și est de Carpați Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpați, linia limesului Transalutanus și Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia și din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a doua jumătate a secolului al VI-lea, se poate vorbi în fostele teritorii ale Daciei romane, despre o populație romanică, general latinofonă și creștină. În secolul al VI-lea, creștinismul apare consolidat definitiv la populația din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au așezat în regiunile intrași extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populație romanică, deja creștinată, populația autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit și au conviețuit în strânse relații social-economice și etno-culturale, rezultatul fiind

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmați, vizigoți). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare și interferența cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creștinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată și contribuția credințelor vechi dacice și romane, prezente mai ales în mediile rustice.45 Aportul autohton a intrat în patrimoniul spiritual al locuitorilor din nordul Dunării, odată cu generalizarea modului de viață rural și începutul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus paganus, romanitatea și creștinismul unei părți a populației nord-dunărene au constituit elemente de individualizare și personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creștin era opus lui păgân (necreștin, necredincios). Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic și militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie și de Jos, a dus la instalarea unei perioade de liniște, a deschis o etapă nouă în istoria spațiului nord-dunărean, pe plan istoric

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
etnie. Paradoxal, migrațiile barbare s-au soldat cu triumful romanității creștine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoștea sub Justinian mari reușite, epocă de reafirmare a superiorității romane prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau. Pierderea specifității obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie și a celor sarmatice în nord -vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creștinarea acestor populații de către romanici, aceeași realitate a stat și la baza asimilării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Noțiunile de temelie ale creștinismului sunt redate, în limba română, prin cuvinte de origine latină. Acești termeni fundamentali sunt (îi reluăm parțial): Dumnezeu (dominus deus), creștin (christianus), cruce (crux), lege-credință (lex), biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angelus), sânt (sanctus), păgân (paganus), a cumineca (comunicare), rugăciune (rogatio), sărbătoare (dies servatoria), mormânt (monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paști (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creștine latine este numele Paștilor, sărbătoarea fundamentală a noii credințe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
oficial și ecouri heterodoxe (R. Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești). Ritul funerar, în Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, și anume, coexistența înhumației cu incinerația. Mormintele de incinerație au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulți arheologi români consideră că ele aparțin populației autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creștină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credința strămoșilor sub impactul slav. Dar susținerea aceasta pare puțin plauzibilă. Istoricul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dunărene a Imperiului (614) până la creștinarea bulgarilor (864) și revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informațiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puține. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericești și a rețelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi și bulgari, între Dunăre și Haemus, reducerea teritorială a Imperiului și întreruperea legăturilor cu centrele bisericești din Bizanț, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia și încetarea legăturilor cu comunitățile creștine din Europa centrală și Italia, criza iconoclastă la Bizanț

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că mormintele de incinerație aparțin populației romanizate, cum susține Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menținerea unor adepți ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenușă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creștinismului în spațiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incinerație și sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incinerației de către populația românească creștină este cu desăvârșire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după sistemul bizantin. Silit de împrejurări, Imperiul încheie cu bulgarii un "pact" (tratat) în anul 681, considerându-i utili pentru consolidarea unei regiuni de viitoare restaurare. Dar cronicarii bizantini din secolul al VIII-lea, sub impresia prădăciunilor dese ale acestor "păgâni" (bulgari), au formulat o judecată severă pentru această "rușine" (tratatul din 681)-cedarea din partea Împărăției universale față de acest "popor barbar și venetic", față de "această pacoste" (Iorga). Care era realitatea social-politică în sudul Dunării, după 679-681 ? Triburile slave sub dominație bulgară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
scris în fața patriarhului Isidor I și a sinodului că nu-și va părăsi turma duhovnicească încredințată și nici reședința decât în caz de "mare trebuință". Referirea are în vedere faptul că Vicina era stăpânită pe atunci "de o mână de păgâni nelegiuiți". Ulterior, în mai 1341 și în aprilie 1343, Macarie lua parte la dezbaterile sinodului patriarhal din Constantinopol. Nu știm când a încetat păstorirea sa, dar, în februarie 1347, este amintit un nou mitropolit la Vicina, Chiril. Se pare că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
i-a învins la o trecătoare"; de fapt, este vorba despre țarul de la Târnovo, conducătorul statului vlaho-bulgar. Prin urmare, conchide Panaitescu, românii au fost cei care au apărat ca obscuri luptători pe cărările munților granița civilizației europene creștine împotriva năvălitorilor păgâni. Ca statut, aflate sub dominația mongolă, teritoriile extra-carpatice locuite de români, Muntenia și Moldova, erau tributare, dar și-au păstrat propria organizare. În ceea ce privește statutul teritoriilor românești stăpânite de tătari, locuitorii din regiunile împădurite și muntoase de la sud și est de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
roman asupra sud-estului controlat de bizantini a fost constantă. În ciuda restaurației politice ulterioare (1261), vulnerabilitatea sa structurală s-a menținut până la sfârșit. Ca o consecință a cuceririi din 1204, extinderea cruciatei în partea Europei răsăritene împotriva "schismaticilor" (ortodocșii) și a păgânilor, pruși, lituanieni, cumani ș.a., încercarea permanentă a papalității de a obține, prin constrângere, prin expediții militare (cruciate) acceptarea supremației sale, a dus la o înfruntare politică și ideologică (spirituală) de mari proporții, care a implicat ansamblul creștinătății răsăritene. Roma urmărea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pact încheiat în Orient de regele Andrei II-cruciat, mergând până în Egipt, el a văzut la Locurile Sfinte pe călugării ostași germani (teutoni) și a crezut că în țara sa, străvechi teritoriu de cruciată, ei pot duce mai bine lupta contra păgânilor (cumanilor) decât în orient. Aduși aici în 1211, teutonii aveau rol de avangardă a cruciatei, nu apărători de hotar-în acest fel, Transilvania de sud-est ajunge în mâna teutonilor. Lor li se datorește colonizarea intensă a Secuimii, unde cultul Sfintei Marii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
precedată de convertirea unei însemnate căpetenii cumane, Boricius, în textele latine, de fapt Bortz Membrok, care trecuse cu toți supușii săi (15.000, după izvoare), în Transilvania. Acțiunile predicatorilor catolici au înregistrat succese în rândul cumanilor-este vorba, subliniază Iorga, de păgânii hoardei nu alții, pe care această convertire ar fi putut să-i apropie de românii schismatici și, dacă n-ar fi intervenit năvălirea tătarilor la 1241, să facă din această Cumanie de simplă hegemonie turanică o adevărată țară consolidată și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ar fi intervenit năvălirea tătarilor la 1241, să facă din această Cumanie de simplă hegemonie turanică o adevărată țară consolidată și durabilă, ca Ungaria însăși. De-aici se deduce și sensul pe care regalitatea ungurească încerca să-l imprime convertirii păgânilor, în timp ce cumanii sunt ca un neam rătăcitor și nestatornic. În urma convertirii, se construiesc cetăți și târguri, biserici, au loc colonizări de locuitori privilegiați, ocrotiți de Scaunul roman.Un statut al cumanilor fusese elaborat de rege și fiul său, a urmat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]