KorAP: Find »[drukola/base=păstor & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...64 65 66 ...165 >

4,121 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

făcute hunilor, înfățișarea și modul lor de viață, ca păstori nomazi și călăreți războinici, folosind arcul și arcanul, sabia și lancea, pledează pentru originea lor asiatică. Originea hunilor este în mod cert asiatică, ei făceau parte din semințiile nomade de păstori aflate în nordul provinciilor Chinei, pe care cronicile respective îi cunoșteau sub numele de Hiung-Nu, la sfârșitul secolului III a. H. Când puterea confederației hunice este zdrobită de chinezi, la sfârșitul secolului I d. H., o parte din triburile hunice migrează

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Justinian și mulți oameni au fost uciși sau luați în robie. În regiunile aflate sub stăpânirea lor directă, printre care și teritoriile Daciei, distrugerile și pustiirile au fost simțitor mai reduse, hunii nu s-au așezat statornic, ca popor de păstori nomazi, decât în regiunile de stepă, mai ales în cele nord-pontice și în pusta panonică. Structura social-economică a societății hunice presupunea existența unei populații agricole supuse, care să asigure întreținerea dominatorilor turanici în tratativele cu Imperiul, Attila insista ca locuitorii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o populație numită Shuan Shuan a preluat controlul asupra unor teritorii din Asia Centrală, între râurile Amu-Daria și Sâr-Daria. Limba vorbită de avari nu este cunoscută, fiind un dialect mongol sau o limbă turcică. Avarii erau un popor asiatic, nomad, de păstori războinici, asemănător cu hunii. După mijlocul secolului al VI-lea, stăpânirea avarilor din Asia Centrală a fost lichidată de populații turce, astfel că o parte a avarilor s-au îndreptat spre apus. Până în 558, aproximativ 20.000 de avari ajunseseră în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pătruns în Transilvania prin defileul Oltului. Dar această susținere este prea puțin verosimilă. În afară de regiunile umede și joase din vest și nord-vest, care au fost integrate efectiv teritoriilor pe care avarii le stăpâneau, fiind adecvate modului de viață al unor păstori nomazi, este cu totul improbabilă o stăpânire efectivă a lor în Transilvania. Însă se poate afirma cu certitudine că a existat un centru al puterii avare, în prima jumătate a secolului al VII-lea, într-un spațiu restrâns pe Mureșul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
kutriguri sau alți nomazi răsăriteni. Un fapt semnificativ pentru avari, este că ei nu s-au instalat niciodată efectiv în partea nordică a Transilvaniei pentru asigurarea controlului căilor de acces dinspre nord-vest, deoarece era nepotrivită modului lor de viață de păstori nomazi. Controlul zonei era asigurat de slavi, supuși ai avarilor, care au primit sarcini militare precise în acest sens. Însă în zonele de șes (câmpie) din vestul și nord-vestul Daciei, organic legate de Câmpia Tisei, situația era foarte diferită comparativ

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
grupuri de avari asociați uneori cu slavii. Astfel, descoperirile arheologice din localitățile aflate în bazinul Mureșului mijlociu (Teiuș, Brateiu ș.a.) arată că avarii au preluat de la localnici salinele de la Ocna Mureș, Ocna Dejului, Sic, Turda, saline necesare unui popor de păstori (crescători de vite). Ca urmare a politicii de dominație avară, în cursul acelorași secole (VII-VIII), se infiltrează în Transilvania grupuri de slavi apuseni, ca detașamente militare și de pază, în cadrul alianței lor cu avarii. Astfel, conform descoperirilor arheologice de la Cluj-Cordoș

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
români, tehnica agricolă era destul de avansată: brăzdarul de plug asimetric și plugul cu rotile, ce asigurau un randament agricol sporit. S-au aflat și râșnițe pentru măcinatul cerealelor, dar și depozite de cereale, gropi, hambare în pământ. Agricultorii, plugari și păstori, erau autohtoni, români și slavi, supuși, temporar și zonal, puterii alogenilor. În acest context, putem să reamintim porunca unei căpetenii avare, de la sfârșitul secolului al VI-lea, către localnici (autohtoni) carpato-dunăreni: "ieșiți, arați și semănați, noi nu vă luăm decât

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a lungul văilor cu terenuri fertile, al Dunării, din Banat până la vărsare-ele sunt presărate cu așezări și cimitire ce aparțin unor obști sătești teritoriale. Pământul bogat și pășunile întinse au oferit populației sedentare autohtone o viață neîntreruptă de agricultori și păstori (crescători de animale), apoi pescuitul în lunca râurilor și în Dunăre. Multe așezări sunt și în câmpia Olteniei și Munteniei, unde codri întinși ofereau luminișuri încăpătoare. În acele vremuri de pericole și invazii străine, pădurile reprezentau un adăpost sigur țăranilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ar putea rezulta din textul lui Procopius, deoarece se știe cu certitudine că slaviiaveau și alte divinități importante, șapte zei principali cărora le aduceau sacrificii. Zeul lor suprem era Perun, stăpânul întregii lumi, Dajbog, zeul soarelui și luminii, Velisi, zeul păstorilor și turmelor și un zeu al recoltei și secerișului. Slavii aduceau zeilor jertfe de animale și produse agricole. Slavii adorau forțele supranaturale legate de sufletele morților, spiritele casei, vetrei, râurilor și pădurilor. De credințele lor religioase sunt legate și ritualurile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Imperiul bizantin a recunoscut printr-un tratat, în 681, noul stat bulgar din sudul Dunării. Acest stat turanic avea să se transforme, după două secole, într-un stat slav. În cuprinsul lui trăiau și vechii traci romanizați, ca agricultori și păstori. Populația locală continuă pe vechii locuitori din perioada romană, sărăcită și semibarbarizată, sub stăpânirea slavo-bulgară. Populația creștină trăia fără meșteri, fără episcopi, fără știință, prinzându-se cu toate puterile de credință și de biserică. Noul stat era condus de aristocrația

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de maghiari, după denumirea unui trib și înseamnă "oamenii (fiii) pământului", "puternicii", "stăpânii". Germanii, romanicii și bizantinii i-au numit unguri, iar țara lor, Ungaria (izvoarele bizantine o numeau "Turcia"). Ca și alte popoare asiatice, ungurii erau un neam de păstori nomazi, crescători de vite în turme, foarte războinici. Ungurii, ca popor fino-ugric, erau originari din Asia centrală, din ținuturile care se întindeau la apus de Munții Altai, în apropiere de nordul Persiei. Din acest teritoriu de baștină, ei migrează, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nomad tradițional, caracterizat prin pendulări sezoniere, în căutarea de pășuni-comunitățile nomade se deplasau din câmpia Dunării și a Tisei spre zone mai înalte. După ce au pătruns în teritoriile din est, de-a lungul văilor Crișurilor, Mureșului și Someșului, grupurile de păstori maghiari s-au străduit să aducă sub controlul lor și principalele puncte de exploatare a metalelor și a sării. Modul de viață nomad și tendința spre sedentarizare se manifestă spre sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în ținuturile carpato-dunărene, după 275, avea deja o vechime de câteva secole în literatura științifică și politică europeană. Ideea este atestată întâia oară, în secolul al XIII-lea, la Anonymus și Simon de Keza, care admit prezența "vlahilor" ori a "păstorilor și colonilor romanilor", identificați cu românii, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de aceea a lui Attila. Scrierile umaniștilor europeni din secolele XV-XVIII, despre prezența românilor pe teritoriul vechii Dacii în evul mediu, transformă această idee într-un fapt de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
toți sau cea mai mare parte a lor, au fost evacuați de împăratul Aurelian, în 275 d. H., odată cu armata și administrația imperială. După închegarea ca popor, în sudul Dunării, unde se află patria lor originară, românii au migrat ca păstori nomazi în nordul Dunării, în secolele XII-XIII, după pătrunderea și așezarea ungurilor, și colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că poporul român s-a format la sudul Dunării, contactele între unguri și români au început în secolele XII-XIII, toponimele românești nu sunt mai vechi de secolul al XIII-lea, înainte nu existau români sedentari, ei "s-au infiltrat" ca păstori nomazi și transhumanți în nordul Dunării. Nu doar istoricii unguri au negat continuitatea românilor. Istoricul bulgar P. Mutafciev, în Bulgarii și românii în istoria țărilor danubiene, Sofia, 1929, susținea că după abandonarea Daciei și ocuparea ei efectivă de către barbari, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bulgar P. Mutafciev, în Bulgarii și românii în istoria țărilor danubiene, Sofia, 1929, susținea că după abandonarea Daciei și ocuparea ei efectivă de către barbari, în nordul Dunării nu s-a putut menține decât o slabă (neînsemnată) populație romană, alcătuită din păstori nomazi, aflați în munți. În ceea ce privește populația romanizată de la Dunărea de Jos și din sudul ei, aceasta a fost distrusă complet de invaziile germanice din secolul al IV-lea. Mai târziu, în secolele următoare (V-IX), nu a existat nici un fel

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
complet de invaziile germanice din secolul al IV-lea. Mai târziu, în secolele următoare (V-IX), nu a existat nici un fel de populație romanizată, nici în nordul, nici în sudul Dunării, regiuni ocupate de barbari. Strămoșii românilor au trăit ca păstori, în munții inaccesibili din Carpați și Macedonia. Un alt istoric bulgar, St. Romanski, într-o revistă din 1925, afirma: "cu nici o dovadă serioasă nu se mai poate susține părerea că românii de astăzi, din ținuturile Daciei de altădată, despre prezența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
contrazice părerea că Valahia era populată cu români. Ar fi greu de înțeles cum au stat fără episcopie atâta vreme-abia în 1359 ! În legătură cu "valahii" și "Valahia", semnalăm că autorul (Brătianu) greșește acordând acestui termen o origine bizantină, cu sensul de "păstor". Cuvântul este germanic: valah, adică welche. Goții au numit "valahi" populațiile latine".10 F. Lot, în notele sale, se referă și la alte aspecte: "Cele câteva mărturii arheologice referitoare la practicarea creștinismului în Dacia, în secolele III-IV, sunt lipsite de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
XI-XII. Daco-romanii care au venit în sudul Dunării au fost și ei reduși la o condiție mizeră, poate mai mult ca a celor din nord. Alungați în primul rând de slavi, ei au început să rătăcească din loc în loc, ca păstori, în timp ce la nordul Dunării, daco-romanii au putut rămâne, măcar în parte, agricultori. Ar trebui studiat, în acest sens, limbajul țărănesc din cele două dialecte, daco-român (nord) și aromân (sud). Apoi, rămâne de explicat de ce latina a înlocuit în asemenea măsură

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la sud) e firesc să se fi produs și ca urmare a năvălirii ungurilor. Geograful anonim de la începutul secolului al XIV-lea menționează în sudul Dunării, "între Macedonia, Ahaia (Grecia) și Salonic", prezența marelui popor al vlahilor, care fuseseră odinioară păstorii romanilor și pe care ungurii îi izgoniseră de pe pășunile lor. Este plauzibil ca instalarea ungurilor și năvălirile lor, din prima jumătate a secolului al X-lea, să fi determinat un reflux al romanicilor din Panonia și Dacia (Transilvania) spre sud

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
popor care a stat locului, care nu și-a părăsit vetrele, întărit prin colonizări interne în spațiul său de viață, ceea ce infirmă susținerile mai vechi că, în fața năvălirilor, românii s-au retras în munți, unde au trăit multă vreme ca păstori.27 Romanitatea răsăriteană compactă, de o parte și de alta a Dunării, a fost dislocată de năvălirea și colonizarea slavilor de aceea anul 602 constituie o piatră de hotar în istoria noastră. În a doua jumătate a secolului al VI

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acest fel o insulă în mijlocul mării slave. Romanitatea aflată la câmpie, din sudul Dunării, în urma pătrunderii masive slave a fost asimilată treptat (slavizată). Numai elementele romanice din regiunile de deal și de munte (Munții Haemus, Pind) și-au conservat neamul. Păstorii români (vlahi) din Macedonia și Bulgaria, nordul Greciei și Albania sunt urmașii păstorilor traci romanizați . Păstorii români din Carpați și Haemus nu sunt nomazi, iar transhumanța lor presupune legarea de așezări omenești stabile-satele se află la câmpie iar vara urcă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării, în urma pătrunderii masive slave a fost asimilată treptat (slavizată). Numai elementele romanice din regiunile de deal și de munte (Munții Haemus, Pind) și-au conservat neamul. Păstorii români (vlahi) din Macedonia și Bulgaria, nordul Greciei și Albania sunt urmașii păstorilor traci romanizați . Păstorii români din Carpați și Haemus nu sunt nomazi, iar transhumanța lor presupune legarea de așezări omenești stabile-satele se află la câmpie iar vara urcă turmele la munte. Dar la sud de Haemus, în Pind, Rodopi și Gramos

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
masive slave a fost asimilată treptat (slavizată). Numai elementele romanice din regiunile de deal și de munte (Munții Haemus, Pind) și-au conservat neamul. Păstorii români (vlahi) din Macedonia și Bulgaria, nordul Greciei și Albania sunt urmașii păstorilor traci romanizați . Păstorii români din Carpați și Haemus nu sunt nomazi, iar transhumanța lor presupune legarea de așezări omenești stabile-satele se află la câmpie iar vara urcă turmele la munte. Dar la sud de Haemus, în Pind, Rodopi și Gramos, satele se află

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
urmă, după o jumătate de secol, ei reușesc să se întoarcă în câmpia Salonicului, înfățișându-se acum ca o masă barbară amestecată, vorbind grecește, latinește, slavonește și bulgărește. În acest mod, sub formă de legendă, avem în acest text amintirea păstorilor aromâni (sud-dunăreni) luați în robie, care își păstrează limba și credința, și vin să se așeze împreună cu slavii (bulgarii) în Macedonia. Preotul din Dioclea (episcop din Muntenegru) înfățișează realitățile din apusul peninsulei într-o cronică din secolul al XII-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]