2,469 matches
-
moartea trebuie aleasă. O violență aleasă de bunăvoie asupra corpului. Cu o grijă exagerată, trase cu cuțitul pe sub bărbie o linie roșie, o gură roșie, subțire, care picura și rânjea sângeros de la o ureche la alta. Prepelicarul se uită cum picura. în pădure, în spatele căsuței zugrăvite în negru, se afla o movilă mică de pământ răscolit, proaspăt săpat. O formă cioplită în lemn era așezată peste ea: un chip hidos al morții, cu gura căscată. O femeie într-o rochie neagră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
să nu consideri că m-am exprimat nepoliticos în legătură cu sculptura. Mi-am revenit brusc dintr-o reverie în care apărea Sebastian, care nu bănuia nimic, pe o bandă de alergat, purtând un șort și un tricou, transpirația începând să îi picure pe piept, mușchii coapselor și ai gambelor încordându-se în timp ce alerga... Deloc, am răspuns cu o formalitate compensatoare. De fapt, sunt de acord cu tine. Am întins mâna; se părea că ăsta e obiceiul locului. — Sam Jones. — Mă bucur să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
vechi, de cunoscut, de trăit, încât nu-ți mai rămâne decât, cel mult, să întinzi mâna, să prinzi și să strângi în pumn, chiar atunci, clipa care, simți asta, doar ție îți este dată într-o nesfârșită dărnicie. Începuse să picure. Am întins mâna și mi-am lăsat-o udată. Apoi mi-am răcorit obrajii. Îi simțeam încinși. Un tramvai opri. Orbul porni spre el. Vatmanul așteptă până bărbatul acela reuși să se urce, apoi tramvaiul se desprinse din stație și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
chiar dacă le-ai trăit, nici tu nu mai ești al lor, după cum nici ele nu mai înseamnă nimic altceva decât poveste. Aproape un text. M-am întors între petrecăreți și m-am așezat iar lângă ea. — Plouă? m-a întrebat. — Picură. E o noapte frumoasă. Am ciocnit din nou. Apoi ea s-a ridicat și a ieșit. A lipsit mult, credeam că plecase. În locul ei s-a așezat fata cu ochelari care, din senin, a început să cânte „Mulți ani trăiască
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
să-mi aleg oricare altul din sala goală, dar n-am vrut! - este același dintotdeauna. Departe de fereastră. Oricum, de-afară vine puțină lumină, și aceea posomorâtă. La plecarea de acasă, mergând spre stația autobuzului, apoi așteptându-l, mă lăsam picurat de această moină a dimineții. O negură jilavă, de tifon îmbibat în lichide vaporoase. Moină grea și, în același timp, molcomă, precum negura din grădina de la țară, când parcă descopeream în aburii ceții o lume neștiută până atunci. Am refuzat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cenușei. — Domnul Collbató a zis să nu atingem și să nu curățăm nimic, zise maica Hortensia pe un ton de dezvinovățire. Ne-am mărginit să-l punem pe sărman Într-unul din sicriele care erau pe-aici, fiindcă Începuse să picure, dar acum e gata. — Bine ați făcut. Nici o precauție e prea mare, conveni Fermín. I-am aruncat o privire disperată. El tăgădui senin, dîndu-mi a Înțelege să-l las să se ocupe de chestiune. Maica Hortensia ne conduse pînă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
CÎnd l-am auzit, am crezut că mor. Primul lucru la care m-am gîndit a fost că era vorba de o capcană a lui Fumero. Domnul Gutiérrez Fonseca se exprima Îngrijit, asemenea unui funcționar conștiincios, cu toate că ceva În plus picura În glasul lui, ceva ce el Însuși n-ar fi putut explica. Primisem telefonul În biroul domnului Cabestany. Slavă Domnului, Álvaro ieșise să ia masa și eram singură, altminteri mi-ar fi fost greu să explic lacrimile și tremurul mîinilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
dar și În afara lor, se aflau peri neverosimil de groși, care-i Înțepau buricul degetelor. Simțurile Îi erau dilatate. Universul se umflase. Fața i se lățise, crescând ca un aluat. Aluatul Întinzându-se, i se scurgea acum, iată, printre degete, picurând pe podea sub forma unor cocoloașe mici de pastă, care, la rându-le, Începeau să dospească, scoțând tot felul de sunete ciudate... Cocoloașele creșteau văzând cu ochii, pe fiecare dintre ele se vedea Întipărit, ca pe-o efigie, „profilul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
și Bikinski erau nevoiți să le dilueze turnând tăria În halbele de bere abia aduse de la bar. Atunci, făcând impact Între ele, adevărurile se umflau, acoperindu-se de o spumă albă care urca până la buze și mustăți, iar de aici picura pe masă și de pe masă pe jos, amestecându-se cu chiștoacele și scrumul de țigară căzut din belșug pe mozaic. Conversația le Înfierbânta chipurile, iar tăcerea le răcorea... Vântul cel bun, sosit de nicăieri, strecurându-se pe sub haine, le insufla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Își spuse Oliver, privind cum o frunză galbenă ce i se desprinse de pe față plană În zigzag prin aer și se așeză tăcut pe Cartea Sfântă, pe care masterandul o ținea deschisă pe genunchii săi. „Pesemne, totuși, vine toamna. Frunzele picură din ram, În curând pe fața mea vor rămâne doar crengi și riduri. A sosit timpul să-mi schimb frunzișul În penaj, altfel voi dârdâi la iarnă... Dimineața și seara e deja răcoare. Poate că În loc de pijama ar trebui să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Esenin. Poeziile Îi veneau În cap una după alta, fără ca Noimann să facă nici cel mai mic efort pentru a-și pune În mișcare gândirea. Era ca și cum ar fi stat cu creștetul gol sub un robinet din care ar fi picurat, În loc de apă, versuri. Uneori, În minte Îi venea o singură strofă, pe care Noimann era nevoit s-o repete până vedea negru În fața ochilor. Senzația era destul de ciudată. Repetând În gând versurile, medicul avea impresia că timpanul său se transformase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
prin el și dincolo de el. Fața ei triunghiulară emana atâta farmec și atâta disperare, Încât Noimann, căzând În genunchi, se târa spre ea, zdrelindu-și Încheieturile de traversele mai mult sau mai puțin Închipuite, pe care, În loc de păcură sau motorină, picurau lacrimi de ceară, Întinzându-se În așternut. La orizont, dincolo de nori, se ițeau sânii ei rotunzi și luminoși ca niște faruri. Dar oare de ce, atunci când fruntea sa Îi atingea pantofii purpurii cu toc Înalt cât catedrala, imaginea Mathildei se prăbușea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
să treacă, foșnindu-și frunzișul galben, printre picioarele ei de lemn, prinse În balamale. Scoțând un ultim urlet, Oliver Îi lăsă pe ceilalți trei În plata Domnului, grăbindu-se să se Întoarcă În salonul său... Deja mijeau zorile și roua picura din cer. Deasupra lui ardea, ca un bec aprins, Luceafărul de dimineață. Cei trei nu aveau decât să se zbenguie, schimonosindu-și trupurile păcătoase, În bezna din cavou. Frunzele și aripile lui Oliver aveau nevoie de lumină. În față Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
cinicului. Fața penitentului era scăldată În lacrimi de bucurie. Mâinile sale se Întindeau spre cătușele de sânge ce se conturau pe Calea Lactee. Poalele rochiei acopereau zodiile. De sus curgea o spumă albicioasă, șiroindu-i pe față, se scurgea pe bărbie, picurând În două șuvițe, peste medalionul Încrustat În aur și argint, În mijlocul căruia strălucea fotografia Mathildei. „Acum ea sunt eu”, murmura Noimann-penitentul, aflat la picioarele lui Noimann-intransigentul. „Și dacă pe ea n-o poți avea acum, de mine poți dispune În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
de culori și plăcerea ta de a fugi prin ploaie Într-un asemenea decor era una adevărată. Când În sfârșit te-ai adăpostit lângă trupurile lor ude și cu mirosuri amestecate, ploaia Începea să contenească și raze timide de soare picurau printre bolovanii de nori. Atunci a apărut dinspre câmp, dar parcă de pe alt drum decât cel care venea din pădure, o căruță cu loitre Înalte și plină până la marginea scândurilor cu iarbă. Căruța venea În viteză și pe capră era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
DE VOI ÎNVINGE... Edemic vis sculptat în roci de gând, Să-l rup aș vrea din locul fără clint Din ne-ndurata clipă picurând Făr-a-ncerca mereu să mă mai mint; Cum s-au mințit sub mistica privire A nesfârșirii, plină de mister, Acei ce dorm de veci prin cimitire Și-așteaptă liniștiți, s-ajungă-n cer... Nu vis! Ajunge rana înșelării Și neputința de-a clădi
DE VOI ?NVINGE... by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83778_a_85103]
-
ROMÂN FLUVIU Când plouå e bine så scrii Nu despre ploaie ci iarbă s-o simți atinså cu degetele Iarbă umedå Påmântul så-l strângi în pumn Påmânt reavån în care så simți cum îți cresc rådåcini îmbråțișåri ascunderi contopiri Frunzele picurând så le mângâi så råmânå lipite de mână ta Så nu scrii despre ploaie direct mai bine despre nori Dar despre nori s-a tot scris Așa cå lași scrisul de-o parte și ieși în ploaie Îți vor scrie
Aripi de påmânt by Viorel Surdoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/866_a_1643]
-
Nu s-a oprit, însă, până nu și-a văzut pistoalele încărcate. Atunci le-a înfipt în chimir și apoi a pipăit umărul dureros. „Sunt rănit, dar, dacă pot mișca mâna, înseamnă că osul nu-i rupt”. Din mâneca sumanului picura deja sânge. „Cred că trebuie să leg rana, ca să opresc sângele, dar cum? Numai dacă intru în bordei pot face asta. Altfel...” A mai rămas câteva clipe nemișcat și cu urechea la pândă. Nici cel mai mic foșnet nu tulbura
Caietul crâsmarului by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/482_a_731]
-
pornit ca o liotă de lăieți cu corturile... Fiecare comandant de tun veghea ca totul să decurgă cât mai liniștit, fiindcă - vezi doamne - mergeam să ocupăm poziții în vederea unui atac prin surprindere asupra inamicului... Pe la o vreme a început să picure și încet-încet a pornit să toarne cu găleata. Ce mai? Eram în plină vară. Înaintam din ce în ce mai greu. După multă trudă și împins la tun, cu ultimele puteri ne-am văzut în cealaltă margine a pădurii, unde trebuia să punem tunurile
Caietul crâsmarului by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/482_a_731]
-
gata și cred că vei fi mulțumit de felul cum se va prezenta corespondența ta amoroasă! ― Bravo, mă, să trăiești, să știi că... Am desenat cu cerneală roșie o inimă străpunsă de o săgeată, bineînțeles săgeata lui Cupidon! Din inimă picura sânge... picături care, în căderea lor, formau inițialele acrostihului... Restul poeziei era scris cu negru, așa că literele de la început ieșeau foarte bine în evidență... Am scris versurile cât mai caligrafic cu putință și, după ce am exersat semnătura lui Gică, așa cum
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
o săgeată se ridică drept spre Înaltul cerului, arzând cu o flacără albă. În fiecare grup de o mie de oameni, Apărătorii traduseră semnalul: Toată lumea În dispozitiv. Așteptați poruncile măriei sale. De-a lungul negurilor din luncă se Înstăpâni liniștea. Zorile picurau, murdare, dincolo de dealul lui Mirenilă, dar lumina lor nu putea străbate perdelele dese de ceață. De undeva din față, ca dintr-o mare depărtare, Începu să se deslușească un zgomot continuu, crescând. Era un zgomot ciudat, alcătuit din mii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
sacru al vechilor morminte trebuia semnalizată printr-un strigăt de pasăre. Abia trecut de poarta Înaltă, de piatră sculptată În basoreliefuri ce ilustrau scene ale Marii Treceri spre hotarul umbrelor, războinicul se simți Învăluit de o liniște care părea să picure din bolta unui cer care aproape că se unea cu pământul. Era o liniște adâncă, așternută ciudat după traversarea vacarmului marelui bazar În care, cu mulți ani În urmă, aproape că se pierduse Împreună cu Anda și cu Nogodar. Lui Amir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
adânc din ziua atacului de la Albești, deschise brațele și Îl primi la piept pe cel Întors din depărtările timpului. Rămaseră așa, nemișcați, fără cuvinte, lăsând să treacă peste ei adierea ușoară a vântului de seară și lăsând timpul să-și picure Încet clipele, adâncindu-se Într-o fericire tăcută și imensă, Îndelung așteptată și niciodată crezută a fi cu putință. Departe, În văi, se auzi semnalul de victorie al vânătorilor domnești. Soarele apunea roșiatic, deasupra munților. Alexandru veni, Încet, puse un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
minor și cam zevzec. Și Lică trece pe . acolo și uneori se înfruptă, cum și Adolful, dar Mika-Le plânge când o înșeală cu dama "de coeur". Mini nu-și putu închipui pe Mika-Le plângând. Ochii ei erau bălți care nu picurau. Hotărât, azi nu avea proiecție bună a imaginației. . . Amănuntele astea o nemulțumeau. Părea că de la o cotitură a orașului s-a deschis loc unui curent de aer rău, dar mai ales nu putea să coordoneze aspectele de afazie, de apatie
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
impresie, îi părea neexpresiv. Ploaia contenise, dar aleile erau încă pătate de lacuri mici. I se părea că pe măsură ce înaintează e dusă undeva departe, în exil, și o ciudată emoție o rechema spre miezul viu al orașului. Cum reîncepuse să picure dintr-o fășie de nor, birjarul ridică coșul trăsurei; atunci mersul i se păru lui Mini mai plăcut. La ora asta, a siestei, avu o senzație de adăpost și legănare. Desigur, prin vilele înalte, liniștite, ca și cum erau nelocuite, locuitorii dormeau
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]