2,564 matches
-
deveni grav, E adevărat că ni se strânge inima la gândul că trebuie să abandonăm toate astea, spuse. Se aflau sub dudul negru, așezați unul lângă altul pe una dintre scândurile de uscat, priveau în fața lor casa, olăria care se rezema de ea, dacă și-ar întoarce puțin capul, ar vedea printre frunze ușa deschisă a cuptorului, dimineața e frumoasă, însorită, dar răcoroasă, poate că se schimbă vremea. Se simțeau bine, în ciuda tristeții, se simțeau aproape fericiți, în felul acela melancolic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
Marta se ridică, se duse la ușa bucătăriei, privi ploaia care curgea fără oprire, și de acolo, întorcându-și puțin capul, întrebă, Nu ai nimic să-mi spui, Ba da, răspunse tatăl, Atunci, vorbește, sunt numai urechi. Cipriano Algor se rezemă de ușă, respiră adânc, apoi începu, Aveam o bănuială, știam că s-ar putea întâmpla, unul dintre subșefii departamentului mi-a spus că vor face o anchetă pentru a evalua dispoziția clienților față de statuete, cel mai probabil ideea i-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
dădea seama că panica începuse, insidioasă, să-i zgâlțâie nervii, atât de viteaz a crezut că este, superior lui Marçal, și acum era pe punctul de a se întoarce cu spatele, luând-o la fugă pe pantă în sus. Se rezemă de stâncă, respiră adânc, Și dacă trebuie să mor aici, spuse, și o porni din nou la drum. Deodată, ca și cum s-ar fi rotit în unghi drept, peretele apăru în fața lui. Ajunsese în fundul peșterii. Coborî lanterna pentru a se convinge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
pescarii stăteau toți afară, la niște măsuțe de tablă vopsite cândva în alb și pline de zgârieturi. Fiecare avea dinainte o ceașcă de aramă. Am zis politicos „bună ziua”, dar nu mi-a răspuns nimeni. De la măsuța lui, de care erau rezemate două puști de vânătoare, Dinu se întoarse spre mine. — Nu-ți răci gura degeaba. Tot nu-ți răspund... Nu m-a întrebat dacă o găsisem pe Marta acasă și nici eu nu i-am spus nimic. Am luat loc lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
onix Înnourat, iar Wakefield Își dă seama că e oarbă. O oră mai tîrziu, sînt toți trei În drum spre locuința Reverendului, o casă veche și Îngustă, tip vagon, ascunsă de tufișuri dese de lemn cîinesc. Casele de pe stradă se reazemă unele de altele, ca și cum ar căuta sprijin, cu curticelele lor amărîte, despărțite de gunoaie și tot felul de vechituri ruginite. Camera din față este luminată de două lumînări negre, sfîrÎitoare. Wakefield reușește să vadă În penumbră mai multe lucruri așezate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
când Jack îi luă copilul din brațe și îl ținu lipit de umăr, cu fața îngropată în stofa aspră a hainei, atât de strâns încât Fran se temu că avea să se sufoce. Și-l putea închipui pe Jack Allen rezemat de bar, după o noapte lungă în care vânase o poveste alunecoasă, smulgând informații de la funcționari publici încăpățânați sau convingând doamne în vârstă să își spună povestea la Express în loc de Citizen, punându-și la bătaie farmecul bine-cunoscut. Dar nu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
să fie singura făptură de pe-o rază de câteva mile, nu se simțea niciodată singură sau înspăimântată. În parte, asta se datora faptului că locul era încă impregnat cu prezența tatălui ei. Ce părere ar fi avut, se întrebă, rezemându-se de ușă, despre faptul că biroul lui, care ajunsese în cele din urmă al ei, era transformat într-o cameră ce avea să găzduiască șase operatoare? Despre faptul că lucrurile pe care le lăsase ca amintire erau date jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
nu te iubesc. Figura lui Laurence se înăspri. Pentru o clipă păru că aerul lui blând, de preocupare pentru binele umanității, avea să lase loc unei expresii mult mai puțin umanitare. Fran se trase un pas înapoi și se trezi rezemată de piatra rece a șemineului. — Hotărârea asta are cu siguranță legătură cu Jack Allen, nu-i așa? o întrebă Laurence furios. Ce ți-a spus? Individul ăla e un nemernic. Nu te lua după el. — Știu că e un nemernic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
de fiare sălbatice? Fran ignoră această întrebare încuietoare. — Flo, se întâmplă cumva să-l fi văzut pe tata pe undeva? Fran se strecură în fostul ei birou pentru a avea un moment de liniște. Înăuntru era întuneric și Fran se rezemă o clipă de ușă, încercând să-și alunge disperarea. Dacă se hotărâse să hrănească rațele și căzuse în eleșteu sau rătăcea pur și simplu pe undeva, fără să mai recunoască vreunul din reperele care fuseseră cândva atât de cunoscute și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
fata de pension, familia comme il faut... În schimb, evocarea „provincialismului” din poemele lui Vinea are un sunet elegiac pur, micile artificii anticonvenționale și eliptismele neafectînd lirismul ansamblului: „Pereții de carton alb, tăiați de o fereastră/dreptunghiulară: luna ziua se reazemă pe cer/ning clipele rugină pe arborii de fier/și-un horn omoară timpul cu panglică albastră” [„Din almanahul îngerilor (constatări provinciale)“, 1917], „iarba moartă pălise văile și vitele pășteau mîhnite/zăream mai departe caii goi/au murit toți oamenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și-a revenit complet, și-a dat seama că musafirul lor nu mai era cu ei. Îl mai ținea încă pe Takamori de mână, dar erau pe strada principală, luminată de neon ca ziua-n amiaza mare. Tomoe s-a rezemat de un stâlp ca să-și tragă sufletul. Încă tremura toată. Era o secție de poliție chiar în fața gării. Takamori a dus-o pe Tomoe, care nu-și revenise încă de tot, la poliție și, fără să piardă timpul cu prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
care se desparte de noi. — Nu? Atunci care e? — Vrea să cunoască mai mulți japonezi, spune el. Vrea să aibă posibilitatea să cunoască tot felul de lume. Takamori se așeză lângă sora lui. Își cuprinse picioarele cu mâinile și își rezemă bărbia de genunchi. Privi o vreme un punct fix de pe dușumea, dus pe gânduri. — Gas e un tip ciudat, nu? își întrerupse Takamori meditația. E foarte straniu. Nu e ca toți ceilalți călători și turiști. Pe el nu-l interesează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
câteva ori. Până la urmă, ca să se protejeze, și-a dus mâinile la frunte. Era miros de igrasie în cămăruța de șase rogojini din capul scării. Un bătrân slab ca așchia stătea pe o plapumă jerpelită din care ieșeau câlții. Era rezemat de perete, cu picioarele întinse. Avea pantaloni pe el, dar în loc de cămașă purta un pulover de damă roșu, zdrențăros. — Atunci noi plecăm acasă, spuse femeia. Bătrânul nu i-a răspuns. Și-a turnat în ceașcă un lichid negru dintr-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Nu mișca! îi spuse Endō lui Gaston, în șoaptă, dar aspru. Gaston începuse să se foiască. Endō a băgat mâna în buzunarul pelerinei și Gaston a simțit în coaste un obiect dur. Ne bouge pas. Trag. Crede-mă. Cu capul rezemat în mâinile-i uriașe, Gaston îl privi în tăcere pe Endō. Îi implora milă din priviri. — Eu... eu vreau să merg înapoi. Acum, străine, râzi și prefă-te că-mi vorbești... mai ales când or să se uite în mașină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
cel puțin aveai senzația că este locuită. — Nu-ți lăsa pantofii pe coridor, i-a reamintit Endō. Și mai bine fă-ți hainele sul și dormi cu ele sub cap. Altfel... ți le fură peste noapte, străine. Endō s-a rezemat de perete și, tușind de se cutremura din toate mădularele, a început să șteargă pistolul cu batista. — Ne culcăm? După ce-au întins așternutul pe rogojini, Endō și-a scos haina, cămașa și pantalonii, le-a împăturit și și le-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
schimbat vocea la telefon și a căzut în cursă. Vine la cafeneaua aceea de acolo la ora unsprezece. Nu-mi rămâne decât să-l aduc pe șantier și să apăs pe trăgaci. Zece patruzeci și cinci. Endō stătea cu coatele rezemate de geamul mașinii, privind la cei care treceau pe lângă ei. Șoferul, care continua să mestece gumă, era absorbit de lectura ziarului de dimineață, desfăcut pe genunchii lui. Ceva mai deosebit prin ziar? întrebă Endō, tușind sec. — Uriașii au pierdut două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
fața chinuită de boală. — Nu te holba la el, Umezaki! porunci Endō în șoaptă. Nu închide radioul! Umezaki a făcut ce i s-a spus. Se prefăcea că citește ziarul și ascultă jazz la radio. Endō stătea cu un cot rezemat de geam, căscând și simulând plictiseala. Valul de lume se scurgea în ambele direcții pe Ginza. Gaston nu avea de unde să știe care era ținta lui Endō. — S-a oprit! Gaston zări un japonez chel deschizând ușa cafenelei din fața lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
știi cât m-am zbătut și cât am suferit pentru ziua asta. — Mă doare! Endō dădea în Gaston și cu mâinile, și cu picioarele. Îi curgeau lacrimile șiroaie. Cât am suferit în așteptarea acestei zile. În final obosi și se rezemă de zid, tremurând tot. Când ai scos gloanțele? Gaston nu i-a răspuns. — Te-am întrebat când ai scos gloanțele. — Adineauri. — Când adineauri? — În mașină... în timp ce vă schimbați hainele, răspunse Gaston printre suspine, ștergându-și sângele ce-i curgea din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Te-am întrebat când ai scos gloanțele. — Adineauri. — Când adineauri? — În mașină... în timp ce vă schimbați hainele, răspunse Gaston printre suspine, ștergându-și sângele ce-i curgea din nas, de la loviturile lui Endō. La cea mai mică mișcare a lui Endō, rezemat de zid și încercând să-și recapete suflul, Gaston se dădea înapoi, înspăimântat. — Ai de gând s-o întinzi? — Non. Non. Endō se uita la acel monstru ciudat ca și când îl vedea pentru prima oară. Era mai fricos decât un câine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
-i ia locul lui Napoleon? îl întrebă Tomoe duios. Gaston clătină ușor din cap. — Nu pune atâta la inimă, Gaston. Hai să-l luăm și pe Takamori deseară și să ne distrăm pe undeva. — Tomoe-san, eu... Gaston se opri, se rezemă cu mâna de zid și continuă cu glas scăzut. Deseară plec din Tokyo. — Pleci din Tokyo? Unde pleci? — Nord. Era complet epuizat și făcea eforturi disperate să-și înăbușe lacrimile care-i inundau ochii. — Nord? Nu înțeleg. — La Endō. — Endō
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
nu a știut ce să spună. Și-a revenit însă repede și a mormăit: — Te așteptăm să treci pe la noi la întoarcere. Uitasem să-ți spun. — Mulțumesc. Gaston a dat din cap și a pornit mai departe. Tomoe s-a rezemat de o bară și a rămas cu ochii ațintiți pe peron. Ar fi putut să-l însoțească până la compartimentul lui și să aștepte la geam până pleca trenul, dar n-a vrut să facă așa ceva. Trenul s-a pus în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Nici o mișcare încă în piațeta din fața gării. Ceața alburie a dimineții începuse deja să dea la o parte perdeaua nopții. Autobuzele nu circulau încă, iar magazinele erau închise. Ici și colo mai ardea câte un felinar albăstrui. Gaston s-a rezemat de fațada gării și privi în sus, la stele. „Un idiot minunat“, exclamase Tomoe cu o seară în urmă, înainte de plecarea trenului. Își repeta cuvintele în gând acum. Se întreba dacă nu cumva greșea când judeca prea aspru bărbații. Bineînțeles
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
altă dată. S-a descotorosit ușor de el și s-a grăbit să nu întârzie la întâlnirea cu Takamori. Se întâlneau la o cafenea în Yūrakucho. Ca niciodată, el a ajuns la timp. Când a sosit ea, el stătea jos, rezemat de perete, fumând o țigară și privind un acvariu cu pești tropicali. — De ce-ai vrut să ne întâlnim în oraș? — Ei bine... Pun pariu că-i în legătură cu Gaston. Takamori își privea sora, zâmbind ușor. — Cum de-ai ghicit? — Pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
comisese. — Domnule Kobayashi, hai să auzim toată povestea înăuntru... A și început să plouă... Cerul s-a întunecat, iar picăturile de ploaie lăsau urme pe pietrele din albie. Era întuneric în baracă. De peretele făcut din șipci de cherestea era rezemată o cazma și lângă ea un coș pentru cărat pământ. — Hai, scoate ce-ai ascuns! — Nu... nu... nu... aici. Mlaștină. — Mlaștină? Endō auzea povestea pentru prima dată. Cu paisprezece ani în urmă, Kanai și Kobayashi, din același batalion cu fratele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
tavan. „A sosit, în sfârșit, momentul răzbunării pe Kobayashi“, gândi el. După ce vor găsi lingourile însă... Dacă iar îi pune prostul de Gaston bețe-n roate... ce să facă? Să-l omoare? Îi aruncă o privire lui Gaston, care stătea rezemat de perete. Își cuprinsese cu mâinile picioarele lungi și erau adunate la piept acum. Adormise. Oboseala își spusese cuvântul după o zi de alergătură. Ce față de prostănac! Gura îi era întredeschisă și picături de salivă se prelingeau pe bărbie. Sforăia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]