5,643 matches
-
calea spre destindere. După octombrie 1962, confruntarea Est-Vest continua, momentele de tensiune și criză nu lipseau, cursa înarmărilor cunoștea noi spirale ascendente, războaiele locale nu erau mai puțin numeroase, dar toate acestea aveau loc pe fundalul unei înțelegeri, la început tacite, apoi tot mai conștiente, între Statele Unite și URSS privind evitarea unui conflict între ele, care ar fi devenit inevitabil o catastrofă nucleară. Acesta era cadrul general în care destinderea se manifesta ca proces, devenind o trăsătură importantă a vieții internaționale
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
a regulei rotației se consolida. Acceptarea caracterului deschis al tuturor formelor de lucru și activităților ce se desfășurau în cadrul Consultărilor apoi, al Conferinței a trecut mai ușor prin furcile caudine ale reuniunii de la Dipoli. El a fost, într-un fel, tacit, considerat de la sine înțeles, deși înscrierea sa între regulile de procedură întrerupea practici devenite adevărate tradiții în forumurile internaționale ale vremii. Amintesc în acest sens structurile ad-hoc NATO-Tratatul de la Varșovia-Țări neutre, secretariate ale diferitelor reuniuni internaționale constituite în aceeași formulă
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
discrete și eficace a harului îi revine mereu un cuantum de reală invizibilitate. Pedagogia discretă a Duhului s-a menținut în Biserică prin regula credinței, îmbrățișată de toți ucenicii lui Hristos. Pentru că regula fidei este ADN-ul mandatului apostolic, cunoașterea tacită și nonpropozițională a unității și adevărului Scripturii este posibilă numai din interiorul tradiției 1. Tradiția apostolică a germinat ceea ce, mai târziu, Părinții latini au numit prin sensus ecclesiae. Premisele Crezuluitc "Premisele Crezului" După ce am limpezit în linii largi rolul hermeneutic
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
recunoască un singur Hristos - Cel vestit în Scripturi de către profeți. Implicațiile acestei afirmații, în plan dogmatic, urmau să fie gândite și formulate pe perioada câtorva secole, înainte și după sinodul ecumenic de la Calcedon (431). Odată canonul scripturistic stabilit, precum și principiul tacit care identifica pe Hristos ca subiect central al Revelației biblice, urma să rezulte definiția formală, inevitabil paradoxală, pentru că era doar asimptotic completă, a identității lui Hristos. Cuvântul întrupat trebuia văzut din perspectiva dublei Sale relații - cea de filiație ontologică față de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
abia mai trebuie menționate, ne rămâne astăzi mult mai greu de imaginat setul de posibilități lingvistice și conceptuale pe care primii teologi creștini le-au avut la îndemână pentru a exprima dreapta credință. În formarea unei viziuni teologice totalizatoare, transmisia tacită a unei cunoașteri duhovnicești a Scripturilor și a adevăratei „minți a lui Hristos” (1Cor. 2,16), mai precis „arvuna Duhului”, a fost indispensabilă. Pentru a nu menține în obscuritate aceste comentarii, vom spune că diferența de viziune între episcopul Atanasie
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cu darul limbilor, chiar dacă - după Babel - ele au rămas încâlcite. Alogenul este (re)marcat întotdeauna prin stranietatea limbii sale. Familiaritatea se obține printr-un efect de rodaj care topește convențiile lingvistice într-un creuzet viu din care rezultă înțelegerea alterității. Tacitul lingvistic al oricărei întâlniri între „eu” și „tu” dozează o sumă profetică de coincidențe. În filozofia lui Gadamer „esența” limbii (die Sprachlichkeit) nu poate fi reificată tocmai pentru că limba e mai mult decât o simplă „competență comunicativă” (J. Habermas). Experiența
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Situat în aceeași perspectivă, M. Polanyi adaugă radicalei sentințe gadameriene (es gibt hier keine „Objectivität”) următoarea afirmație: „procesul descoperirii inductive este, de fapt, o oscilație între mișcarea analizei și a integrării, în balanța cărora predomină integrarea”2. Cunoașterea tacitătc "Cunoașterea tacită" Elementul nespecificabil al cunoașterii aparține dimensiunii tacite a înțelegerii. De aici provine și creditul oferit de M. Polanyi istoricității cunoașterii, care nu poate fi decât personală. Nici o experiență înregistrată de conștiință nu se poate dispensa de setul anticipațiilor și al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
radicalei sentințe gadameriene (es gibt hier keine „Objectivität”) următoarea afirmație: „procesul descoperirii inductive este, de fapt, o oscilație între mișcarea analizei și a integrării, în balanța cărora predomină integrarea”2. Cunoașterea tacitătc "Cunoașterea tacită" Elementul nespecificabil al cunoașterii aparține dimensiunii tacite a înțelegerii. De aici provine și creditul oferit de M. Polanyi istoricității cunoașterii, care nu poate fi decât personală. Nici o experiență înregistrată de conștiință nu se poate dispensa de setul anticipațiilor și al preconcepțiilor, supuse discret eclerajului cunoașterii tacite. Importanța
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dimensiunii tacite a înțelegerii. De aici provine și creditul oferit de M. Polanyi istoricității cunoașterii, care nu poate fi decât personală. Nici o experiență înregistrată de conștiință nu se poate dispensa de setul anticipațiilor și al preconcepțiilor, supuse discret eclerajului cunoașterii tacite. Importanța conceptului de „formare” (paideia sau Bildung), decisiv pentru lămurirea raportului de apartenență la o tradiție culturală, este recunoscut de M. Polanyi. „Trebuie să admit - spune gânditorul american - că pot să-mi împlinesc obligația de a servi adevărul doar în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a observațiilor noastre într-o conștiință subsidiară, deplasându-ne atenția către aspectul coerenței teoretice”1. Polanyi respinge optica epistemologiei iluministe, ancorată într-un optimism ilegitim și impersonal. Orice integrare a unei noi cunoașteri se face în cadrul (framework) nespecificabil al cunoașterii tacite, marcată de un set de opțiuni existențiale prealabile și de numeroase reflexe lingvistice, mediate cultural 2. Chiar un dialog purtat într-o limbă străină între persoane care împărtășesc valori comune confirmă acest adevăr. Înțelegerea se produce prin fuziunea a două
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Înțelegerea se produce prin fuziunea a două orizonturi: matricea biografică a interpretului și tradiția căreia îi aparține obiectul său de cunoaștere. În acest sens vorbește Polanyi despre cunoașterea ca „sălășluire” (indwelling). Cunoașterea este esențialmente dinamică, având capacitatea de a integra tacit noi elemente empirice. Ulterior, ele se transformă într-un rezervor viu de anticipații euristice. Pentru a descrie logica inferenței tacite, Polanyi se folosește de principiile de cercetare ale psihologiei gestaltiste (care contestă metoda behavioristă). Accentul cade din nou pe tensiunile
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cunoaștere. În acest sens vorbește Polanyi despre cunoașterea ca „sălășluire” (indwelling). Cunoașterea este esențialmente dinamică, având capacitatea de a integra tacit noi elemente empirice. Ulterior, ele se transformă într-un rezervor viu de anticipații euristice. Pentru a descrie logica inferenței tacite, Polanyi se folosește de principiile de cercetare ale psihologiei gestaltiste (care contestă metoda behavioristă). Accentul cade din nou pe tensiunile interne ale conștiinței, care aspiră în mod natural la coerență și la structurarea unui sens totalizator. Descriind percepția unui obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de asistența conștienței) și, respectiv, marginali (care rămân periferici în câmpul percepției vizuale). Acești factori corelativi conștiinței subsidiare au sarcina de a înregistra detaliile actului cognitiv. Părțile unui obiect care sunt aprehendate de conștiința subsidiară reprezintă termenul proxim al cunoașterii tacite. În sfera tacitului are loc tranziția din domeniul conștiinței subsidiare în cel al conștiinței focale, unde cunoașterea capătă o „calitate vectorială”1. Conștiința subsidiară asigură suprapunerea datelor conștiinței focale pe o percepție semantică a totalității, determinând funcționarea cunoașterii tacite ca
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și, respectiv, marginali (care rămân periferici în câmpul percepției vizuale). Acești factori corelativi conștiinței subsidiare au sarcina de a înregistra detaliile actului cognitiv. Părțile unui obiect care sunt aprehendate de conștiința subsidiară reprezintă termenul proxim al cunoașterii tacite. În sfera tacitului are loc tranziția din domeniul conștiinței subsidiare în cel al conștiinței focale, unde cunoașterea capătă o „calitate vectorială”1. Conștiința subsidiară asigură suprapunerea datelor conștiinței focale pe o percepție semantică a totalității, determinând funcționarea cunoașterii tacite ca mediu prospectiv al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cunoașterii tacite. În sfera tacitului are loc tranziția din domeniul conștiinței subsidiare în cel al conștiinței focale, unde cunoașterea capătă o „calitate vectorială”1. Conștiința subsidiară asigură suprapunerea datelor conștiinței focale pe o percepție semantică a totalității, determinând funcționarea cunoașterii tacite ca mediu prospectiv al oricărei înțelegeri a realității. Labirint autotelic al conștiinței, fondul tacit al cunoașterii asigură unitatea sintetică, dar și indeterminarea formală a înțelegerii. Acest fond tacit coincide cu dimensiunea aperceptivă a conștiinței 2, oferind printr-o „vagă și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
al conștiinței focale, unde cunoașterea capătă o „calitate vectorială”1. Conștiința subsidiară asigură suprapunerea datelor conștiinței focale pe o percepție semantică a totalității, determinând funcționarea cunoașterii tacite ca mediu prospectiv al oricărei înțelegeri a realității. Labirint autotelic al conștiinței, fondul tacit al cunoașterii asigură unitatea sintetică, dar și indeterminarea formală a înțelegerii. Acest fond tacit coincide cu dimensiunea aperceptivă a conștiinței 2, oferind printr-o „vagă și subtilă aluzie” ritmul și calitatea comprehensiunii. Dacă Polayni tematizează caracterul nespecificabil al conștiinței, Husserl
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
datelor conștiinței focale pe o percepție semantică a totalității, determinând funcționarea cunoașterii tacite ca mediu prospectiv al oricărei înțelegeri a realității. Labirint autotelic al conștiinței, fondul tacit al cunoașterii asigură unitatea sintetică, dar și indeterminarea formală a înțelegerii. Acest fond tacit coincide cu dimensiunea aperceptivă a conștiinței 2, oferind printr-o „vagă și subtilă aluzie” ritmul și calitatea comprehensiunii. Dacă Polayni tematizează caracterul nespecificabil al conștiinței, Husserl evocă nedeterminarea orizontului intențional al acesteia 3. Prin urmare, cunoașterea euristică nu este integral
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
trebuie calificată într-un sens diferit de perspectiva carteziană asupra corporalității. Aici, similitudinile dintre gândirea lui Polanyi și fenomenologia percepției elaborată de Maurice-Merleau Ponty (1908-1961), sunt evidente. Amândoi susțin că orice cunoaștere euristică este atașată unei teleologii semantice a cunoașterii tacite. Dacă pentru Gadamer „geniul” aparținea nu subiectului cunoscător, ci limbii pe care acesta o vorbea cu obiectul interpretării sale, pentru Polanyi „geniul” este încarnat holografic în retorica gestului. Închegând mirajul prezenței dincolo de cuvânt, gestul e tot ceea ce mai poate articula
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
subiectului cunoscător, ci limbii pe care acesta o vorbea cu obiectul interpretării sale, pentru Polanyi „geniul” este încarnat holografic în retorica gestului. Închegând mirajul prezenței dincolo de cuvânt, gestul e tot ceea ce mai poate articula, aici și acum, „esențe”. Mecanismul inferenței tacite care sprijină efortul continuu de totalizare a experienței are o suprafață de lucru mai mare decât inferența explicită, direct asistată de conștiență. Prezența noastră în lume este întotdeauna coordonată de o inteligență cu rădăcini adânc înfipte în fondul tacit al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
inferenței tacite care sprijină efortul continuu de totalizare a experienței are o suprafață de lucru mai mare decât inferența explicită, direct asistată de conștiență. Prezența noastră în lume este întotdeauna coordonată de o inteligență cu rădăcini adânc înfipte în fondul tacit al cunoașterii. Pentru Polanyi orice proces de deprindere - cu ajutorul unui instrument sau al unei unelte - se obține printr-un proces invizibil de interiorizare. Instrumentul sau unealta ajung să fie literalmente încorporate în ansamblul de funcții ale corpului uman3. În secolul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
trăi drama totalei heterogenități în raport cu lumea. Același fenomen are loc atunci când subiectul integrează o propoziție necunoscută într-un corp de cunoștințe familiare, lipsite de opacitatea specifică oricărui element străin. Cunoștințele noi sunt interiorizate sau personalizate, adică topite în creuzetul cunoașterii tacite. Rațiunea crucificată și „arhivele tradiției”tc " Rațiunea crucificată și „arhivele tradiției”" Acesta este modelul epistemologic la care Andrew Louth aderă, ilustrând astfel limitele metodei iluministe, în care cunoașterea tacită era privită ca un repugnabil depozit de ignoranță. Profesorul Louth preia
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Cunoștințele noi sunt interiorizate sau personalizate, adică topite în creuzetul cunoașterii tacite. Rațiunea crucificată și „arhivele tradiției”tc " Rațiunea crucificată și „arhivele tradiției”" Acesta este modelul epistemologic la care Andrew Louth aderă, ilustrând astfel limitele metodei iluministe, în care cunoașterea tacită era privită ca un repugnabil depozit de ignoranță. Profesorul Louth preia câteva imagini folosite de M. Polanyi pentru a descrie legătura credincioșilor cu tradiția vie și parțial nevăzută a Bisericii, țesută dincolo de cuvinte, „în Duh și Adevăr” (In. 4,23
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
al Evangheliei după Ioan îi permite lui Michel Henry (pe urmele lui Heidegger, poate, dar cu alte consecințe) să discute radicala diferență între conceptul grecesc și viziunea biblică asupra logos-ului. Henry identifică o disjuncție ce vine să acopere conflictul tacit dintre fenomenologia lumii, analitica Dasein-ului și, respectiv, fenomenologia Vieții („întru El era viață”, In. 1,4) care trimite automat la „fenomenologia lui Hristos”1. Aceeași Evanghelie îi consemnează o mărturie fundamentală: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Este ceea ce atrage
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
interiorul strict al filozofiei - frontiera ontică sau mundană a fenomenalității. De ce oare apelul la o Viață al cărei nume trebuie scris cu majusculă 1? Fenomenologic vorbind, întrucât noi suntem vii prin impresia originară pe care orice percepție ordinară o depliază tacit, iar continuitatea viețuirii noastre, care debordează percepția discretă a conștiinței, nu ar putea fi asigurată decât de ceva prioritar oricărui principiu mundan de existență. Acesta este probabil punctul cel mai dificil de acceptat de către fenomenologii contemporani, întrucât Henry pare să
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
tinde să le judece nu în termeni de adevăr sau fals (pentru că trupul nu minte), ci de bine sau rău. Plăcerea exercită o presiune asupra minții spre a fi recunoscută ca un fapt bun în mod intrinsec, în timp ce durerea reclamă tacit identificarea cu răul. Tot Aristotel a arătat însă că o experiență intensă a plăcerii sau a durerii interzice comparația pentru că refuză contrastul. Acest fapt arată că domeniul semnificațiilor (prin care noi recunoaștem senzațiile ca plăcute sau dureroase, ca bune sau
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]