2,431 matches
-
un rechizitoriu devastator pentru un om de știință, fie aceasta și mai puțin rigidă decât a științelor naturii, Dubuisson susține că "sincretismul lui Eliade preia, deformează, simplifică, amestecă fără a justifica vreodată opțiunile; se mulțumește să invoce pentru aceasta o transcendență, cu atât mai vagă cu cât ea este absolută în ochii autorului, deci indicibilă."382 Yo-han Yoo, o specialistă coreeană în studiul istoriei religiilor, aduce o critică la această critică a operei lui Eliade, argumentând că acuzele proferate de către autorul
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
de esențializare simbolico-metaforică, secundat de o "colectivizare a imaginarului poetic de către conștiința supremă a partidului", eșuând într-un "fundamentalism liric" și un "cod al devoțiunii, al statorniciei și permanenței", cultul poeziei, al eroilor și al strămoșilor fiind puse în slujba "transcendenței partidului unic și a conducătorului iubit".893 Lansându-se în riscante speculații psihanalitice, Paul Cernat descrie totuși anumite mecanisme psihologice funcționale. Aflați în căutarea unui drum în viață, afirmă criticul, adolescenții dispun de un libido ce trebuie canalizat în direcția
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
pentru subzistență. Abel, ca al doilea născut, va fi mai dăruit de soartă, Întrucât, ca păstor, natura Îi vine În ajutor mai des. Dintre cei doi, Cain este săracul, iar Abel bogatul. Această stare nedreaptă este consacrată (consfințită) chiar de către transcendența supremă; săracul Cain poartă obolul său de roade și nu este primit cum s-ar fi așteptat: „Oi fi fiind tu mai sărac, Cain, dar eu apreciez nu ceea ce mi-ai adus, pentru că nici nu aveai de unde să-mi aduci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
fiind tu mai sărac, Cain, dar eu apreciez nu ceea ce mi-ai adus, pentru că nici nu aveai de unde să-mi aduci ceva mai mult, ci chiar gestul tău, de aceea sunt bucuros că ai venit!“. Nu, nu se Întâmplă așa. Transcendența Supremă se uită chiondorâș la sărăcia lui Cain, În timp ce așteaptă mieii cu mireasmă de grăsime proaspătă de la Abel și atunci se bucură foarte, arătându-și fățiș plăcerea pentru carnea dăruită. Prin aceasta, el Îi dă Învestitură socială numai lui Abel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
posomorăște“ tocmai pentru ierarhizarea socială ce s-a instituit În mod nedrept. De fapt, el, din această perspectivă a dreptății, nu-l ucide pe fratele său, ci pe cel care l-a umilit brutal În sărăcia și În cinstea sa. Transcendența haină l-a condamnat să fie sărac și cinstit, dar numai cu atât nu se poate trăi. Revoltat, Cain ridică mâna și-și face singur dreptate. El lovește În legea nedreaptă, instaurată de o transcendență oarbă. Cine e vinovatul? (iarna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
sărăcia și În cinstea sa. Transcendența haină l-a condamnat să fie sărac și cinstit, dar numai cu atât nu se poate trăi. Revoltat, Cain ridică mâna și-și face singur dreptate. El lovește În legea nedreaptă, instaurată de o transcendență oarbă. Cine e vinovatul? (iarna) Sunt torturat În fiecare noapte de vise lubrice, inimaginabile. Ascetismul dus la extrem Îmi dă o stare de amorțeală, ca și cum corpul mi-ar fi otrăvit cu cele mai grele toxine. Uneori, mă cuprinde o greață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
altundeva nu mai revenea parcă niciodată În Întregime ca să se reintegreze În corpul meu. (ieri) Cel mai profund lucru din cultura greacă e hybris-ul. Polemizez cu lectora de universală În legătură cu această noțiune. Cine depășește măsura? Care sunt raporturile Între transcendență și imanență? Cine sunt mai puternici? Zeii sau oamenii? De către cine se comite hybris-ul? De către oameni Împotriva oamenilor? De către oameni Împotriva zeilor? De către zei Împotriva zeilor? De către zei Împotriva oamenilor? De ce, mă rog, atâtea depășiri, atâtea Erinii, atâtea răzbunări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
imediat. Cum Îmi explic acum acest refuz? Este evident că Cervantes depășea romantismul adolescenței mele, Însetate de mitul creației, anticipând o perspectivă modernă. Demn descendent al peisajului eminescian, mă tortura intuiția că literatura nu poate fi separată de manifestarea unei transcendențe ascunse. Când lumea te asaltează doar ca extază pură, nu vrei să pătrunzi În atelierul marelui Creator. Atunci te sustragi violent din real (la acea vârstă, existența este inconștientă; se trăiește singură sau te trăiește!), pentru a te lăsa pradă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
are cinismul de a dejuca mecanismul textual chiar În actul constituirii romanescului și acest lucru, făcut evident În permanență, sfârșește prin a pune la grea Încercare Încrederea cititorului adolescent În imanența literaturii. Don Quijotte coboară prea des În real, părăsind transcendența textului, ceea ce Îmi creează și acum un sentiment de frustrare și insatisfacție la lectură; chiar dacă dau altă valorizare metodei cervantesiene, nu mă Împac deloc cu instituirea unei viziuni „joase“, demitizante asupra cavalerismului, un concept pur, atât de scump formării personalității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
tutelare îi sunt în acest sens Dante și Mazzini (citat fiind, pe lângă ei, și Victor Hugo), mari proscriși pe care-i evocă solidar la tot pasul. Iar fundalul îl constituie același creștinism agonic născut din lupta cu istoria și cu transcendența, creștinismul care „nu e nici doctrină, nici filozofie, încă și mai puțin politică“, creștinismul care „se adresează conștiinței celei mai intime“, celor care au o viață interioară, „celor care suspină, celor pe care incompletitudinea lor îi face să sufere“ (Michel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
exemplare ale lui Cervantes; martor și confesor tăcut al tribulațiilor lui Augusto, Orfeu, confirmându-și încărcătura simbolică de animal psihopomp, e și autorul discursului funebru în chip de epilog care încheie romanul și-i imprimă cea mai puternică marcă de transcendență, în directă legătură cu Despre sentimentul tragic al vieții la oameni și la popoare, care, în mod semnificativ, a fost publicat în acealași an,1914, ca și Ceață). Tot ideea unui câine, anonim însă, ca posibil organizator al hazardului, îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
pseudo-zile electrice, o prelungire mediocră a zilelor solare, care abia le mai îngăduie să viseze la libertatea foșnetelor nocturne din pădurile natale. Fie și plecând numai de la aceste considerente, analiza lui Germán Gullón, potrivit căruia rimanul Ceață este „orfan de transcendență: semnificația romanului este imanentă“, mi se pare discutabilă. Semnificația romanului nu stă în absența transcendenței, ci în privarea (voluntară adeseori) de ea sau în ignorarea ei, mutilantă, de către mai toate categoriile de actori: personajele, chiar și cele neînsuflețite, trăiesc durerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
la libertatea foșnetelor nocturne din pădurile natale. Fie și plecând numai de la aceste considerente, analiza lui Germán Gullón, potrivit căruia rimanul Ceață este „orfan de transcendență: semnificația romanului este imanentă“, mi se pare discutabilă. Semnificația romanului nu stă în absența transcendenței, ci în privarea (voluntară adeseori) de ea sau în ignorarea ei, mutilantă, de către mai toate categoriile de actori: personajele, chiar și cele neînsuflețite, trăiesc durerea unui exil sau a unei deportări, circulă sau zac inerte, cu ochii în pământ, uitând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
de pini și văzduhuri copleșitoare, pe care însă el nu le ia în seamă, strivit cum era de apăsarea unui destin ce-l anihila treptat sub povara sa. Și totuși adevăratul sens al Ceții îl reprezintă tocmai acea pulsație a transcendenței uitate sau omise, pe care numai reculegerile în deznădejdea rece din biserică (unde-l întâlnește și pe don Avito Carrascal, cel pedepsit, în Dragoste și pedagogie, pentru hybrisul său intelectualist), rugăciunile finale ale lui Augusto și meditațiile funebre ale câinelui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
mult sau mai puțin sesizabile, în câmpuri spirituale ascendente; în sfârșit, se manifestă și presiunea „exemplelor“ (în sensul medievalelor exempla) paralele sau a „nuvelelor intercalate“, care acționează atât în planul banalității cotidiene, cât și în cel superior, al orientării spre transcendență. Prezența, uneori până la abuz, a acestor narații imbricate era un procedeu larg folosit în proza Secolului de Aur, printre altele, la un nivel strălucit, în Don Quijote I, de unde îl împrumută și Unamuno, cu intenția de a-și lărgi orizontul narației
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
necesitatea, unei colaborări viitoare, care să Încoroneze și să completeze opera oferită de maestru. Ne grăbim să avertizăm că reflecțiile noastre corespund unei reacții personale, desigur, neautorizată de Bonavena. În unica ocazie când am convorbit, el a respins posibilitatea oricărei transcendențe estetice sau științifice a lucrării căreia Îi dedicase Întreaga sa viață. Să rememorăm, după atâția ani, seara aceea. Înainte de 1936, eu lucram la suplimentul literar al ziarului Ultima oră. Directorul său, un bărbat a cărui curiozitate neadormită nu neglija fenomenul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
cu intenția publicării, Ziani. Și unul și altul depun mărturie despre miracolele pe care le înfăptuiește statuia. Tensiunea între prezent și trecut, între materie și spirit, între creatorul damnat și creația ce îi supraviețuiește, între datele istoriei reale și semnele transcendenței au în fundal Veneția ce se insinuează ca prezență perpetuă, iar surprizele acumulate odată cu trecerea timpului o preschimbă în suprapersonaj acaparator. Frumusețea și farmecul romanului vin din ceea ce el încifrează: pătrunderea pe tărâmul religiozității, iruperea sacrului în profan, păcatul și
Istorieși istorii la Veneția by Elisabeta Lăsconi () [Corola-journal/Journalistic/8687_a_10012]
-
Poate că nici Într-un alt domeniu adevărul științific nu se completează atât de armonios cu adevărul religios ca În medicină și asta pentru că numai omul Întruchipează dualitatea trup - ca entitate materială sortită asimilării și suflet - ca entitate spirituală sortită transcendenței. La acest punct al discuției mi se pare extrem de evocator răspunsul pe care același Paulescu Îl dădea lui Bernard Lazare la afirmația acestuia din L-antisemitisme că „religia creștină moare sub loviturile rațiunii și științei” și că „religia creștină moare
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
Poate că nici Într-un alt domeniu adevărul științific nu se completează atât de armonios cu adevărul credinței ca În medicină și asta pentru că numai omul Întruchipează dualitatea trup - ca entitate materială sortită asimilării și suflet - ca entitate spirituală sortită transcendenței. Este și motivul pentru care medicului i se cere să știe, să știe să facă și mai ales să știe să fie medic prin atitudine și comportament. Primele două se cultivă prin pregătire teoretică și practică, ultima ține de calitățile
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
durere nu vor mai fi” (Apocalipsa 21, 4). Citim În Sfânta Scriptură că suferința umană Îl emoțio‑ nează pe Hristos Cel plin de compasiune, de compătimire. Revelația dumnezeiască Îl prezintă pe Dumnezeu fiind ori‑ când dispus În a ieși din transcendența Sa, pentru a alina și a mângâia pe cel aflat În proximitatea morții. Mântuitorul nu doar că nu refuză pe nimeni care‑I solicită ajutorul, ci Îl oferă chiar El Întâi. La Întâlnirea cu cortegiul funerar și cu văduva din
SUFERINŢA ŞI CREŞTEREA SPIRITUALĂ, Ediţia a II‑a, revăzută by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/168_a_136]
-
altui concept, mai îngăduitor, care în nici un caz nu poate fi post-postmodernismul, cum au propus unii, pentru că nu poate fi vorba de nici un post-, ci, mai degrabă, de trans-. Fiindcă problema cheie care a declanșat marea sofistică în jurul postmodernității este transcendența, care trimite atât la ontologic, cât și la epistemologic. De la Nietzsche, considerat strămoșul postmodernității filosofice, și până la Vattimo sau Lyotard, toate se-nvârt în jurul transcendenței, discursurile contestatare rostogolindu-se în două valuri masive, corespunzând, în linii generale, cu modernismul și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai degrabă, de trans-. Fiindcă problema cheie care a declanșat marea sofistică în jurul postmodernității este transcendența, care trimite atât la ontologic, cât și la epistemologic. De la Nietzsche, considerat strămoșul postmodernității filosofice, și până la Vattimo sau Lyotard, toate se-nvârt în jurul transcendenței, discursurile contestatare rostogolindu-se în două valuri masive, corespunzând, în linii generale, cu modernismul și postmodernismul. 2. Noul antropocentrism postmodern. Când spun că maniera este fațada nimicului, nu mă refer la manierismul teoretizat de un Hocke, fiindcă acesta, la marii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
discuta despre raportarea artei la nimic, atât în sens modernist, cât și postmodernist, relația derulându-se în două trepte. Pe cea dintâi a teoretizat-o, cu largi argumente, Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, cunoscutul savant recepționând-o din perspectiva transcendenței goale. De aici începe chiar condiția modernității în opoziție cu transcendența plină a tradiției, când toate stăteau în preajma lui Dumnezeu. Ruptura, pe urmele transcendalității kantiene, a produs-o Nietzsche prin faimoasa decretare a morții lui Dumnezeu. Concomitent, s-a constatat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și postmodernist, relația derulându-se în două trepte. Pe cea dintâi a teoretizat-o, cu largi argumente, Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, cunoscutul savant recepționând-o din perspectiva transcendenței goale. De aici începe chiar condiția modernității în opoziție cu transcendența plină a tradiției, când toate stăteau în preajma lui Dumnezeu. Ruptura, pe urmele transcendalității kantiene, a produs-o Nietzsche prin faimoasa decretare a morții lui Dumnezeu. Concomitent, s-a constatat și decesul metafizicii tradiționale. Acesta e momentul-cheie al marii schimbări de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
modernismului, vorbindu-se de stadii ale acestuia, de la cel timpuriu la modernismul înalt interbelic și până la modernismul târziu postbelic, cel din urmă fiind codificat ca postmodernism. Dar Alexandru Mușina procedează, totuși, ca un tipic teoretician postmodernist când se raportează la transcendență. El interpretează, de exemplu, conceptul de transcendență goală ca fiind neantizarea transcendenței înseși, eliminarea ei din paradigma artei moderne. Încât omul modern nu mai are nici transcendența goală, ci e fără transcendență: "Afirmarea individului se face împotriva ideii de transcendență
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]