2,884 matches
-
zidari, plini de copii, cu muieri frumoase și parșive, un negustor care ridicase odăi de zid și deschisese circiumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier și ucenic; semăna a așezare, nu-i mai era frică iarna când cădeau viscolele. Spre malurile de lut ale gropii, nu se îndesa nimeni. Anii treceau pe neștiute. Încet, încet, maidanul se umpluse într-o parte. Nu mai cunoșteai. Se ridicau case de lut, se croiau ulițe noi și soseau alți vecini. Se numea
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
gospodar, când îi căuta erau fugiți. Iarna, spre groapă nu-și mai făceau drum decât negustorii sau lăptarii. Aceștia treceau cu săniile peste Cuțarida. Stere își găsea de lucru. Repara butoaiele, le păpurea, nu sta un ceas, Ond se ogoiau viscolele, bătea drumul spre bordeiul lui Grigore. Mai vorbeau să treacă timpul, se amesteca și muierea. - Dar de însurat de ce nu te însori? aruncase Aglaia într-o zi. Chipeș ești, bani, de, slavă Domnului! Negustor, negustor! Om cu situație, ce mai
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
a făcut să sară zăvoarele. Înăuntru era adăpost. Gheorghe și-a făcut o cruce mare: - Doamne, iartă-mă! Oacă a aprins o luminare, luminând pereții. În biserică era o răceală de ziduri și mirosea a untdelemn. Au pășit spre altar. Viscolul zgflțîia cercevelele. Bolțile de piatră gemeau. Codoșul s-a mai închinat o dată. Au urcat niște trepte scunde și au dat la o parte o perdea de catifea. Pe o măsuță ședeau cărțile sfinte cu pecețile lor de argint și odoarele
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Oameni cu bani. Numai grânari. Loc de tîlhăreală. Pe șoseaua Alexandriei treceau zi și noapte căruțe și sănii pline cu saci. În zori, se întorceau negustorii de la București, burdușiți de parale. 158 Au mai stat până au început iar niște viscole. Iarnă grea. Toată câmpia Munteniei era acoperită de un omăt gros și șoselele se înfundaseră. Noaptea cădea repede. Pungașii jucau stos la căldură. Căsca Florea de plăcere: - Ce bine e... - Bine, ai? ,,." - Așa să-mi fie toată viața! - Îți zice
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
mori nevinovat, Floreo, m-auzi? adăuga și Sandu-Mînă-mică. - Faci pe șolticu? Ai uitat că, pe vremea când omoram eu oameni, tu spuneai "uite, mamă, militarii"! Și asta cam așa era. Le închidea gura. După trei zile, când s-au potolit viscolele, au ieșit la drumul mare. Gazda avea un ciot de pușcă veche, cu țeava retezată, și o încărcătură de gloanțe. Au pândit într-o pădure săniile negustorilor. Când s-a mai zbicit zăpada și s-a făcut pârtie, au ieșit
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
N-au avut ce face și-au plecat spre București, grămadă. La bariere, chip de trece. Mișunau presării. Abia au avut timp să se adăpostească 160 Într-o bina părăsită. Nicu-Piele a bătut niște uluci pe la geamuri, să nu intre viscolul, și au aprins un foc mare. Dormeau pe grămezi de nisip, mvelindu-se cu cojoacele. Gheorghe, mai bătrân, a scormonit ce-a scormonit, a găsit o grămadă de bălegar. -La adunat cu unghiile. Râdea Oacă de el, dar râdea degeaba, că
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
pe la vreo tiribombă, să adune lumea, sau la veo petrecere, încolo după Bobotează prin comunele din jurul Bucureștiului, așa i-a găsit moartea, laolaltă. Asta s-a petrecut iarna, în câmp, la "Cățelu"... Era într-o luni când i-a prins viscolul. Veneau de la o nuntă la care cântaseră de sâmbătă seara. Ar mai fi rămas, da-i chema dumneaei, a cu secera. Încă nuntașii trăseseră de ei: - Mai stați dracului și azi, să mai petrecem și noi, că nu-i vreme
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ar mai fi stat de dragul câștigului. Erau morți de osteneală. Pe la patru au plecat cu o sanie. S-au uitat în sus, cerul aproape negru. Tăcuse totul înjur. Zăpada, vmătă. Peste câmpia pustie a Munteniei se strigau ciorile. Fugeau dinaintea viscolului. Fiecare, în gândurile lui. Neacșu făcea socoteala cam cât le-ar veni de căciulă. I-ar fi trebuit de-o pereche de cercei, că se încurcase cu o firotenie de muiere, de n-o știa a lui, care nu-i
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
cutia contrabasului, nepăsător la frigul ascuțit. Nenea Mitică Ciolan, apucat de bătrânețe, moțăia cu capul în piept, dărunat de osteneală. Numai Dumitru ridica pleoapa lui vânătă și îl grăbea pe ăl de mâna sania: - Dă-i bice, că ne-apucă viscolul... Către bariera Bucureștiului, omul a tras de hățuri: - Hooo! Eu aici vă las! Lăutarii s-au scuturat din amorțiri și-au privit norii de deasupra. Caii sforăiau speriați. - Mă duc, m-apucă ninsoarea și rătăcesc drumul. Voi luați-o drept
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
cenușii ai pădurii. Se făcu din nou liniște, ca și când cineva și-ar fi tras sufletul, apoi zăpada fu spulberată pe neașteptate și ridicată în niște perdele albe și înalte care se prăbușeau. Țiganii fură orbiți o clipă și întoarseră spatele viscolului. Primul vai trecuse. Când priviră în urmă, văzură o trâmbă care se îngroșa. Alerga ca o nălucă peste întinderea goală și se învîrtea, săltând la câte o adâncitură nevăzută. - Trecu sufletu mă-ti, a moartă, Anghele! glumi Neacșu. - Ducă-se
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
și lupii se depărtară speriați. Dumitru, însuflețit și el deodată, bătu coardele țambalului și-l înghionti pe Anghel: - Trage și tu din arcuș, poate-or pleca! 338 - Mai tare, mai tare! îi ațâța Mitică Ciolan în sudorile spaimei. Și vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fără Dumnezeu al tarafului. Spre ziuă starostele înțepenise. Vioara îi căzuse din mână și o acoperise zăpada. Plângea degerat: - Mă prăpădesc, fraților, mă prăpădesc, nu mă lăsați, nu mă lăsați... Cântecul ciudat, care nu semăna cu
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
de calculul existenței tale... Marea este o ispită de dispariție numai pentru cei ce au descoperit-o în zile și în nopți, prin introspecție... Avînd-o în față, îți verifici numai prăpastia acelor zile și acelor nopți... Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adânc în noi..., o nobilă descompunere pe care trebuie s-o grădinărim. Și apoi, nu zvâcnește sângele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Să vă scutur din somnul vostru oameni Îngrășați de tenebre Să vă arunc În sîngele cărnii tăciunii sfîrÎitori ai stelelor Să vă Învăț să prindeți În lațul privirii bivolii opintiți ai nopții Să Înțelegeți dansul visului pe o frînghie de viscol Să vă treziți din lene pentru foamea și setea fecundă Să recunoașteți misterul care juca o horă fantastică peste pleoapele voastre Închise. E aici o „pedagogie lirică” tipic avangardistă, vizînd cultivarea disponibilității revelatorii a ființei, zguduirea inerțiilor, dinamizarea sensibilității În
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
Cine să dezlege inscripțiile cometelor pe copacul văzduhului? Cheamă de la răsărit trîmbițele incendiilor [...] Cheamă de la miază-zi armatele albastre ale fluviilor Fundele de nisip Înfloresc pe sînii de golfuri Și un glas farmecă valurile ca șerpii Cheamă de la miază-noapte pădurile de viscol [...] Cheamă furtunile cascadele animalele pitice și uriașe, Plantele, oceanele, Cheamă văzutul și nevăzutul Și Întreabă-te: unde e spada care să răscolească măruntaiele Înțelesului Care e rostul tău În temnița infinitului cetitorule, [...] Unde sunt clapele din care pipăitul să deștepte
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
etc.), fie, mai ales, al unor unități mai mari, de la strofă la o Întreagă secvență. Exemplele sînt foarte numeroase: „Dar În veninul acesta e o iubire viitoare, / Ca zborul care crește, nebănuit, În larvă,/ Ca-n penele albe ale nopții, viscolul - o agrafă, / Ca lumina răsărită pe mormîntul tinerei oarbe”; „Un braț alunecă, dar celălalt se desface / Ca un șoim, ca un joc de cărți, ca o pălărie / A oceanului”; „Și am venit spre tine cum grindina spre ringlodă / Cum bucățica
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
are cuvînt”, iar glasul este dinainte pregătit pentru jeluire. Nu contactul cu universul din afară determină, așadar, tonurile coborîte ale versului, ci o realitate interioară preexistentă experienței. În Ruinurile TÎrgoviștei, poetul lasă să se Înțeleagă printr-o imagine mai virilă („viscol de dureri”) că la izvoarele confesiunii (plîngerii) stă o sensibilitate În stare de criză manifestată printr-un fel de paroxism al durerii (maladie răspîndită În epocă). Este singurul loc unde se Întrevede că tensiunea interioară a atins, prin amplitudine, un
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
joase ale melancoliei, ale tristeții „dulce”, Învăluitoare și caută un obiect-ocrotitor. Ruinurile, natura, istoria sînt locuri de evaziune și de adăpost: „Ș’Întocmai cum păstorul, ce umblă pre cîmpii, La adăpost aleargă, cînd vede vijălii; Așa și eu acuma, În viscol de dureri, La voi spre ușurință cu triste vin păreri, Nici muzelor, cîntare, nici milă voi din cer O Patrie a plînge cu multă jale cer. La voi, la voi nădejde eu am de ajutor; Voi sînteți de cuvinte și
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
universul și să Înalțe cititorul. Comparînd cele spuse aici cu temele propriu-zise ale poeziei, constatăm că Heliade, deși nu le-a dezvoltat pe toate, a scris despre multe dintre ele. A scris despre cutremure, despre turnuri mărețe, despre ruine, despre viscole astrale... Poemele sînt deseori brăzdate de fulgere teribile și, cum vom dovedi mai Încolo, imaginația urcă În chip frecvent spre bolțile cerului. Trebuie Însă spus că aceste elemente sînt mai ales retorice, elemente de referință, rareori ele intră În poeme
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ce zbiară „sătănește”, alt simbol, din galeria, acum, a monștrilor cu care se luptă poetul În Satire. Alexandrescu manifestă o oarecare preferință pentru asemenea spații retrase În care sălășluiesc umbrele, iazmele. SÎnt locuri sumbre, ascunse de ochii lumii, bătute de viscole rele, stăpînite de neguri. Ele stimulează În așa chip gîndirea Încît gîndirea, de obicei potolită, resemnată, Închisă În propria-i suferință, devine ageră și devoratoare „ca tigrul În pustiuri”: „Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de viscole rele, stăpînite de neguri. Ele stimulează În așa chip gîndirea Încît gîndirea, de obicei potolită, resemnată, Închisă În propria-i suferință, devine ageră și devoratoare „ca tigrul În pustiuri”: „Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer Întărîtat, Și tot ce e de groază, ce e În armonie Cu focul care arde În pieptu-mi sfîșiat. La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfa așteptînd, Și prada Îi e gata... De
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fălci negre scrîșnitoare, cu ochi roși, cu peptul gol, El apare pe sub nouri ca un munte de turbare Ce amenință pămîntul să-l turtească-n răzbunare! Ca și dînsul, Strîmbă-Lemne, uragan de vijelie, Intră-n lunci, păduri și codri, ducînd viscol, ducînd larmă, Plopul nalt l-a lui suflare ca o creangă se mlădie, Ulmul cade, fagul crapă și stejarul gros se darmă. El pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie, Și sub brațul său puternic totul pîrÎie, trăsnește, Tot se
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lasă privirea să alerge slobod pe astfel de vaste Întinderi: „Crivățul din meazănoapte vîjie prin vijelie, Spulberînd zăpada-n ceruri de pe deal, de pe cîmpie, Valuri albe trec În zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd În urmă-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; corbii zbor vîrtej, răpiți de vînt, Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pămînt. Zberăt, răget, țipet, vaiet, mii de glasuri spăimîntate
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori C-un văl alb de promoroacă și cu țurțuri lucitori.” Este imaginea unei naturi lucrate de un „sculptor cu mîna aspră”. Iarna stimulează forțele devoratoare: lupii ies după pradă, corbii zbor vîrtej, viscolul frămîntă lumea etc. O agresiune generală care naște, firesc, o spaimă și o agitație de apocalips: turmele tremură, arborii se Îndoaie, din codri, de pe dealuri, din cîmpii se ridică „zberet, răget, țipăt [... ] mii de glasuri spăimîntate”... Frigul, În manifestarea lui
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
caracteristică este imaginea cabinetului (iar În interiorul cabinetului imaginea ocrotitoare, stimulativă a focului), pentru cea de a doua este imaginea saniei ușoare. Cabinetul este, cum am discutat deja, un spațiu ocrotitor și un cronotop al literaturii.* Locul lui este luat, În Viscolul, de „o căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind”. Aici călătorul urmărit de viscol află dulcea, zîmbitoarea „ospeție”. Focul este simbolul ambivalent al acestui adăpost: este un combustibil și, În același timp, o sursă de lumină. CÎnd iarna vine călare pe crivăț
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru cea de a doua este imaginea saniei ușoare. Cabinetul este, cum am discutat deja, un spațiu ocrotitor și un cronotop al literaturii.* Locul lui este luat, În Viscolul, de „o căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind”. Aici călătorul urmărit de viscol află dulcea, zîmbitoarea „ospeție”. Focul este simbolul ambivalent al acestui adăpost: este un combustibil și, În același timp, o sursă de lumină. CÎnd iarna vine călare pe crivăț, vîntul șuieră prin hornuri, boii rag, cîinii latră... omul se retrage spre
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]