3,145 matches
-
acea cantitate de iederă de plastic - aproape o mie de lire - și, după ce mi-am revenit din uimire, l-am întrebat dacă aș putea să refolosesc o parte din ea atunci când decorul va fi demontat. Reciclare creativă. Voiam să o vopsesc cu spray-ul argintiu și s-o agăț printre mobile, chiar să fac găuri prin care să trag iedera astfel încât să pară că a crescut din ele. Pietrele de mormânt erau înfipte într-un covor gros de iarbă, tunsă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
decorului. Sau poate chiar să-i aduci pe toți ceilalți actori să privească scena, ca un fel de cor, sperând că asta îi va da un plus de grandoare. Aproape la fel ca atunci când faci cincisprezece sculpturi mari și le vopsești pe toate în roșu. — Cum de știi atât de multe despre latura asta a lucrurilor, Margery? zisei eu, curioasă. Ai regizat vreodată? — O, nu! Râse. — Nu. Mi-ar fi plăcut, dar în generația mea, lucrurile erau mult mai dificile pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
acțiunea pe scenariile lor. Încet-încet, am dat de ușa de lângă boxe și am pătruns prin ea într-o altă lume. Amfiteatrul, construit pe la 1880 și restaurat de minune cu bani din loterie, era ca o cutiuță de pluș pentru bijuterii, vopsit într-un roșu intens și un roz-portocaliu închis, cu accesorii de un auriu șters, decorat bogat cu ghirlande și rozete complicate din gips pe tavanul boltit și pe fețele boxelor. În total contrast, în spatele scenei, coridoarele erau din cărămidă goală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
le duci dorul, acolo, înăuntru... amănuntele... bruma aceea de șofran... foile de dafin... iar cârnații, desigur! Minunați, cârnații... — Încă puțin? — O să plesnesc... Dar mai putu încă vreo două linguroaie, și niște portocale prăjite, și o cafea neagră și tare ce vopsea ceștile. Și un păhărel de coniac care își merita greutatea în aur, chiar și o țigară de foi, pe care Monseniorul o păstra pentru marile ocazii. — Mă stricați, admise el. Cu o cină, distrugeți toate eforturile mele de ani de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
Repetară ceremonialul cu pielea negrului și apoi toți, vraciul, războinicii și spectatorii, se așezară încredințați că apa, rădăcinile și plantele își vor face efectul. Trecu o oră, și a doua, și a treia. Începea să cadă înserarea și cerul se vopsea în roșu. Stârcii brăzdau cerul spre asfințit, iar papagalii își căutau adăpost în coroanele copacilor preferați. Căldura pierdu din putere și apa mlaștinii se arătă mai liniștită. Mirosurile selvei se schimbară și prima pasăre-bombardier lăsă să-i scape șuierătura în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
și deșeurile noastre să nu depășească resursele ce ni se oferă sau capacitatea pământului de a absorbi rămășițele. Zâmbi timid. Poate - la modul puțin infantil - cred că acest moment de apogeu a fost pe vremea când încă se mai putea vopsi un tren în culori țipătoare, deschizându-și drum printre florile unei pajiști unde pășteau vaci. Sau poate în ziua când s-a încheiat cel de al Doilea Război Mondial, sau când omul a pus piciorul pe Lună. Sau peste cinci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
un drog euforizant, sursă a păcii sufletești, pe care îl iau personajele din Minunata lume nouă. Arborele achiote sau bija, cu denumirea științifică Bixia orellana, din semințele căruia se extrage o substanță roșie pe care o foloseau indienii să-și vopsească trupurile, iar azi este întrebuințată la fabricarea vopselelor. Specie de palmier cu lemnul tare. Personajele povestirii Perla a scriitorului american John Steinbeck (1902-1968), Premiu Nobel pentru literatură în 1962. Poliția pădurilor (în engl., în orig.). Textual, Bate-Drumurile. Familie de populații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
Todd. Strâmbându-se, Alice s-a ridicat ca să se întoarcă la birou. Mai târziu, în cursul după-amiezii, o blondă a intrat țanțoșă în biroul lui Alice. Capul părea să-i iasă direct dintr-un decolteu adânc și alb, iar gura vopsită cu ruj roșu purta o expresie bosumflată și defensivă. — Vrei niște cafea? i-a oferit Alice. Nu e nimic rău, s-a gândit ea, să fii civilizat. Era însă limpede că Amanda Hardwick avea altă părere. Și-a pus ambele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
cafeaua la filtru a fost acceptată. Întâlnirea a început. —O să trec prin lista contestărilor, a anunțat Alice arătând către articolul pe care îl subliniase în mai multe locuri. Prima obiecție se referă la faptul că tu pretinzi că subiectul își vopsește părul și a suferit mai multe liftinguri faciale. — Se vopsește, a sărit Amanda Hardwick. Și da, a suferit. —Ai dovezi? — Da. Răspunsul ăsta a fost o surpriză plăcută. Alice a început să spere că, până la urmă, cazul putea fi salvat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
trec prin lista contestărilor, a anunțat Alice arătând către articolul pe care îl subliniase în mai multe locuri. Prima obiecție se referă la faptul că tu pretinzi că subiectul își vopsește părul și a suferit mai multe liftinguri faciale. — Se vopsește, a sărit Amanda Hardwick. Și da, a suferit. —Ai dovezi? — Da. Răspunsul ăsta a fost o surpriză plăcută. Alice a început să spere că, până la urmă, cazul putea fi salvat. —Grozav! Și care sunt dovezile? Amanda Hardwick și-a strâns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
vreau să fac altceva cu viața mea. Am alte responsabilități. În timp ce vorbea, Alice s-a simțit ușor trasă de fustă de ceea ce fusese cândva ambiția ei. A ignorat-o însă. — Da? Șefa de la Resurse Umane și-a bătut gura ridată, vopsită cu un ruj de culoarea prunei, cu un pix imprimat cu „Revistele Intercorp sunt serioase“. Ăsta e vechiul scenariu cu ultima șansă, așa-i? Alice a privit-o calmă. — Ce vreți să spuneți? Acritura a zâmbit. Cred că știi la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
costisitor. Nu vă faceți griji, a spus Gary ridicând privirea. Am eu soluția, boierule. Hugo era surprins că Gary ascultase. Atunci când primea instrucțiuni, părea să nu asculte niciodată. — Ce ziceți dacă, s-a oferit Gary cu vocea lui straniu chițăită, vopsesc ferestrele copilului în negru? Un strat de vopsea neagră pe dinafară și te asigur, boierule, că n-o să mai vezi absolut nimic. Nu mai ai nevoie de nici o prostie din aia de camuflaj. Hugo l-a privit uluit. —Gary, e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
putea să-l îndrepte: faptul că amândoi erau morți însemna că nu mai exista nici o șansă ca să le spună că acum știa, din proprie experiență, prin ce trecuseră părinții lui. — Fir-ar al dracului! Becul veiozei se arsese. Din pricina ferestrelor vopsite în negru, lui Hugo îi era acum imposibil să mai vadă pe unde trebuia să iasă din cameră. A călcat pe o broască țestoasă din plastic, care-i aparținea fiului său, a alunecat pe podea cu o viteză înfricoșătoare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
biroul lui o bucată de hârtie. — Ne-au trimis câteva, ăăă, condiții. Refuză să cumpere casa de la cineva care a fost divorțat. Nu acceptă ca în adresă să existe cifra trei, iar casa nu trebuie să aibă ușa de la intrare vopsită în altă culoare decât verde. Hugo și-a frecat ochii obosiți. —E ridicol! Neil s-a încruntat. Fine, eu nu-ți cer părerea. Eu îți cer să le găsești o casă. —Sigur, Neil, a răspuns Hugo grăbit. Își amintise că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
alea cu bilă, a sugerat Jessamy. Trebuie să fie și ele bune la ceva. Alice s-a alăturat grupului plină de zel. O discuție creativă era un lux de care nu se mai bucurase de ceva vreme. Dacă le-ai vopsi, ar putea deveni niște popice grozave pentru bowling, a propus ea. Pe bune, dacă te gândeai mai bine, ideea era de-a dreptul strălucită. Plus că era mult mai simplă și mai distractivă decât majoritatea ponturilor pe care Alice le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
meu, va trebui să verific. De fapt, cred că era șaptezeci și opt sau ceva la fel de incredibil de adormitor. Oricum, șaptezeci și ceva. Hugo a plasat un upercut în aer. Două din trei. —Tarquin? — Da, o, zeule? —Ce-ai zice să-ți vopsești ușa de la intrare în verde? S-a dovedit că Tarquin nu avea nimic împotrivă. Hugo a închis telefonul simțindu-se mai bine. Imediat însă telefonul a sunat din nou. —Domnul Fine? a întrebat o voce melodioasă de păsărică. — Da. — Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
făcut, cu pumnul ridicat în sus. —Ce mama naibii..., a început Hugo. —Scuze, amice, a spus bărbatul cu un accent Cockney pronunțat. Tocmai mă pregăteam să bat la ușă. În spatele lui, așezat numai pe jumătate pe trotuar, era un microbuz vopsit în roz și roșu, cu un logo înstelat pe scria „Twinkledreams“1. —Am venit să fac tavanu’, l-a informat bărbatul pe Hugo. Hugo s-a holbat la el. — Nu înțeleg. Care tavan? — Îți bați joc de mine? Ăla din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
Hugo a terminat de urcat, nu se mai vedea nici urmă de Laura. —Laura? a strigat el. —Vino să mă găsești! s-a auzit răspunsul rostit pe un ton provocator. Hugo s-a luat după voce, mergând pe un coridor vopsit în alb și acoperit cu un covor crem, din care se deschideau vreo șase uși identice: toate erau albe și mari și aveau câte un glob Perspex pe post de clanță. Numai una dintre uși era întredeschisă. —Laura? a repetat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
și-a dat seama că nu exista decât o singură soluție. Și-a scos haina și cravata. —Uite, i-a zis el lui Alice punându-i-le în brațe. Ține-le un minut, te rog. Apoi a sărit peste gărdulețul vopsit în alb din capătul aleii și s-a aruncat în iarba care șerpuia de-a lungul râului. Hugo abia mai zărea ceva din pricina luminii din ce în ce mai scăzute, dar în apă, undeva în fața lui, o pată mică de roz îi confirma că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
și scoase o bere la doză. Prima dintr-o lungă serie care avea să se încheie târziu în noapte, atunci când își turna și douătrei-patru pahare de whiskey, un fel de bomboană pe propria colivă - tot cuvintele Luciei, rostite în vreme ce își vopsea unghiile de la picioare cu un roșu strident. Pe unul dintre bilețele, îi căzuse sub ochi când deschisese ușa frigiderului, scria „Dacă ieși, cumpără pâine”. Chiar sub el, altul - „Știu că nu vei ieși, așa că voi cumpăra eu”. - Dialogurile Luciei, murmură
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
înțeles că jocul ar putea continua. Mușcă mai tare și râse satisfăcut: - Tu nici n-ar trebui să ieși pe stradă. Locul tău e-n pat. Femeia chicoti, încântată, și își prinse sânii în mâinile cu degete lungi. Avea unghiile vopsite cu ojă neagră, iar contrastul acela aprinse sclipiri pofticioase în ochii bărbatului. Îi plăcea să o vadă mângâindu-se, trebuia să recunoască în sinea sa. O făcea încet, cu ochii pe jumătate închiși, lăsând să-i răzbată pasiunea prin toți
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
cultă. Nu e. Lipește bilețele pe ușa frigiderului, poți să mergi să le citești, pe mine mă enervează. Dar e plăcerea ei cotidiană, așa că nu mă bag. Se uită la televizor, nu poate trăi fără știri. Îi place să-și vopsească unghiile cu ojă neagră. Crede că are cele mai frumoase glezne din lume. Sunt frumoase, e adevărat, dar nu cele mai frumoase. Unde sunt cele mai frumoase glezne din lume, îmi spui și mie, Magicianule?! Am un purcoi de bani
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
părere că normalitatea este interpretabilă, iar anormalitatea mult mai prezentă în viețile oamenilor decât și-ar putea imagina cineva... Scriitorul strânse balustrada cu putere, până când degetele se albiră, iar încheieturile protestară dureros... Și se prăbuși din nou. Balustrada podului este vopsită în negru și rece la atingere. Dedesubt, șuvoiul înspumat al râului plimbă către o posibilă deltă mii de umbrele colorate care se rotesc amețitor. Ce noroc pe capul meu, dacă reîncepe să plouă nu trebuie decât să întind mâna, de pe
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
nu mai poate și că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să se prăbușească în genunchi - se și văzu cu ei juliți, ca în copilărie - observă chiar în fața lui o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roșii. Vânzătorul avea o uniformă albastră, prăfuită pe umeri, și o șapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici... Aici? Unde, aici?, se întrebă înainte de a se spijini în
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
merge mai departe. Îl așteaptă o grădină cu zarzavaturi... Nu. Eroare. Mă așteaptă, Lucia, pur și simplu, Lucia mea (numai a lui, crede Scriitorul, dar laptopul plin de idei este de o cu totul altă părere...), Lucia aceea care își vopsește unghiile de la picioare cu ojă neagră, care emite păreri de doi bani despre romanul vieții și care lasă mesaje pe bilețele galbene, lipite pe ușa frigiderului. Lucia... Te iubesc, Lucia... Pe măsură ce se apropia de magazin, Scriitorul simți cum puterile începeau
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]