1,700 matches
-
pe istoria șarpelui care vorbește ca un om, simbol al pervertirii inițiale (numită simbolic păcatul originar). Mitul vorbește în cele din urmă despre un dumnezeu-fiul care le arată oamenilor calea sublimării eliberatoare, în povestirea aceasta, care se întinde de la șarpele vorbitor la dumnezeu-fiul, ori totul este simbol ori nimic nu este simbol. Dacă nu vrem să credem că șarpele a vorbit cu adevărat, sîntem obligați să admitem că filiația divină include și ea un sens simbolic. A devenit uzual să declarăm
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
să credem că șarpele a vorbit cu adevărat, sîntem obligați să admitem că filiația divină include și ea un sens simbolic. A devenit uzual să declarăm drept simboluri anumite pasaje prea evident ilogice din textele biblice, ca, de exemplu "șarpele vorbitor". Nu este decît un subterfugiu atît timp cît nu știm să definim ce este limbajul simbolic și nu am ajuns nici măcar să cunoaștem cu exactitate semnificația cutărui sau a cutărui simbol. De altfel, presupunînd ca un asemenea pasaj include un
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
de a aborda preștiința simbolică fără studierea prealabilă a ansamblului funcțiilor psihice), trebuie să subliniem întru cinstirea anumitor teologi că a devenit aproape uzual în zilele noastre să se admită că unele pasaje ale textelor cum este cel cu șarpele vorbitor, de exemplu ar putea foarte bine constitui o expresie simbolică. Numai că, dacă o imagine ar putea avea sens simbolic, nu ar fi posibil ca multe alte detalii greu de admis ca fiind reale să fie tot simboluri? Mai mult
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
masă, iar ecranul sovietic nu va avea nevoie de ele. Un aliat neprevăzut a venit în sprijinul teoriilor de partid îndreptate împotriva montajului, care, potrivit observațiilor lui Eisenstein, fusese până atunci „totul” și devenea acum „nimic”. Acesta era sonorul. Filmul vorbitor oferea posibilități de propagandă prin dialoguri mai lesnicioase și mai directe decât sofisticata artă a montajului de imagini mute. Era mult mai simplă acum scrierea unui scenariu care să corespundă cerințelor Partidului, nu mai era nevoie de „magicieni”, de „guru
Filmul surd în România mută: politică și propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912‑1989) by Cristian Tudor Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/599_a_1324]
-
scris adânc”, atunci când nu înțelegeau nimic. Minimalismul noului val douămiist poate fi considerat și o reacție la acest mod de a face cinema. Însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor adevărat nu doar vorbește cu glasurile personajelor, dar reușește să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbește întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă și tot el răspunde, fără să
Filmul surd în România mută: politică și propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912‑1989) by Cristian Tudor Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/599_a_1324]
-
în Duminică la ora 6. Dacă Pintilie subminează diegeza propagandistică prin toate mijloacele nondiegetice pe care cinematograful i le pune la dispoziție, dna Urșianu evacuează orice urmă de substanță umană din filmul său, făcând din personaje niște bule de vid vorbitoare, niște semne purtătoare ale textului politico-ideologic, lipsite de viață. Nu există nici un cadru „inutil”, fiecare centimetru de peliculă are o contribuție la transmiterea mesajului propagandistic. Se recade astfel în „filmul cu ingineri”, pe care îndrăzniseră să-l ironizeze Lucian Bratu
Filmul surd în România mută: politică și propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912‑1989) by Cristian Tudor Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/599_a_1324]
-
câteodată forțat. Ceea ce atrage în primul rând atenția în această proză și îi conferă o valoare deosebită nu sunt dialogurile, simple și totuși năucitoare, sau schematizarea care duce la absurd, ci mai degrabă decorul în care autoarea își plasează „măștile” vorbitoare. Schițe precum Poți să muți pălăriuțele la loc, Închide totuși fereastra sau Fără maladii albastre au ca fundal mediul spitalului: e o lume închisă, strict delimitată, cu regulile și principiile ei. Macabrul, atemporalul, iluzia, jocul dintre vis și coșmar fac
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290092_a_291421]
-
Perechile se unesc În grupuri și hotărăsc forma finală a ideilor principale. Metoda „Ciorchinele” Fiecare grupă va scrie ideile principale sub forma unui ciorchine. Metoda „Turul galeriei” Elevii citesc, analizează, fac comentarii referitoare la corectitudinea formulării ideilor principale. Jocul „Creionul vorbitor” Elevii iau În mâna un creion și pe rând, comunică celorlalți colegi, o Însușire a domnitorului Mircea cel Bătrân. Se poate face o caracterizare și a meșterului. Reflecția În această secvență se folosește „Scheletul de recenzie”. Elevii vor lucra individual
SIMPOZIONUL JUDEŢEAN REPERE ÎN ISTORIE by Adriana Munteanu, Marieana Lucianu () [Corola-publishinghouse/Science/91758_a_93555]
-
sau al Italiei pentru prezentarea noastră este cel al notei de inedit pe care îl oferă acest imperiu. Prin apartenența țării noastre la grupul țărilor latine, cercetătorii români sunt familiarizați mai ales cu cultura franceză, spaniola și italiană. În ceea ce privește țările vorbitoare de limbi germanice, putem vorbi de o preferință pentru Anglia și Germania, probabil datorită statutului de limbă internațională principală al celei dintâi și a evenimentelor istorice în care a fost implicată cea de-a doua, alături de România. Specialiștii români în
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
simple (a tăia o felie de pâine, a bate la ușă, a deschide geamul), unor întâmplări (locutorul a văzut pe stradă un copil care a ajutat o bătrânică să treacă strada 8), unor situații de comunicare (două persoane în tren, vorbitoare de limbi diferite), unor emoții 9 (bucurie foarte mare, stres în timpul unui concurs/examen etc.) etc.; * exerciții de dans pe diferite tipuri de ritm, pe diferite tipuri de muzică, cu sau fără partener, dans sincron, simetric sau asimetric etc.; * exerciții
Comunicare: discurs, teatru. Delimitări teoretice şi deschideri aplicative by Angelica Hobjilă [Corola-publishinghouse/Science/921_a_2429]
-
avantaje pe care le creează teatrul: se acționează în mod liber, fără constrângerea copilului; nu ierarhizează, nu compară copiii; creează prilej de lucru în echipă; îi oferă copilului situații de învățare bazate pe joc; creează ocazia de reglare a comportamentului vorbitor (în public), diminuează timiditatea, frânează comportamentele nedorite" (Ciobotaru & Mihailovici, 2002, pp. 8-9). De altfel, utilizarea tehnicilor teatrale s-a dovedit eficientă în activități centrate pe: "rezolvarea unor probleme de relaționare, însușirea unor noi noțiuni, din diverse domenii; optimizarea comunicării didactice
Comunicare: discurs, teatru. Delimitări teoretice şi deschideri aplicative by Angelica Hobjilă [Corola-publishinghouse/Science/921_a_2429]
-
umanioarele” păstrau locul de cinste și în care se respectau treptele formale ale retoricii latine, cu progr esele ei de la Cicero și Quintilian încoace. Dizertația scrisă și mai apoi orală, cum se cuvenea, etimologicește, făcea din cei mai buni elevi vorbitori ex cathedra sau la bară, iar în vârful piramidei, de la tribuna parlamentară...” spune Șerban Cioculescu. * După modelul „pensioanelor” de domnișoare de pe vremuri există înființată din 2001 în București, din inițiativa unor părinți, Școala europeană particulară menită să ofere copiilor o
Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1655_a_3098]
-
maternă" și numai în cazul specialiștilor poate actualiza înțelesul de "limbă în general". Numeroase determinări pe lîngă cuvîntul limbă realizează sintagme ce reflectă statutul unei limbi sau moduri de existență ale ei (limbă vie, moartă, vorbită, scrisă etc.). Pentru individul vorbitor, limba este o deprindere, un obicei care se învață prin imitație în cadrul mediului social și, ca atare, limba este pentru el o instituție socială în care se integrează treptat, el urmînd astfel o tradiție (un dat), cum se exprimă Eugen
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
funcțiilor ei. Chiar în plan sincronic însă, varietatea ipostazelor sub care se prezintă limba nu permite vorbitorilor decît cunoașterea și folosirea ei parțială, fiecare dintre aceștia avînd propriul nivel la care o posedă. Existența limbii, transmise și transformate prin indivizii vorbitori, presupune pentru aceștia o sumă de capacități, deprinderi, posibilități și restricții. Fiecare vorbitor posedă facultatea generală a limbajului, care-i asigură aptitudinea de a folosi limba. Fiecare vorbitor are apoi o știință lingvistică, adică o cunoaștere a limbii, concretizată în
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
ca și cel posibil, situații particulare, precum actualizarea formei lucru, 4) tipul imposibil vizează interdicții precum folosirea sufixului -ez cu verbul a cînta. În linii generale, precizează Eugen Coșeriu 27, în funcție de comunitatea în care se află sau se situează, individul vorbitor se supune anumitor norme, unei anumite convenții, care poate fi explicită, ca aceea a oricărei comunități profesionale (în cazul limbajelor tehnice), sau implicită, în cazul limbajelor netehnice, precum limbajul familiar (excluzînd argoul, deoarece în cadrul acestuia convenția de a folosi anumite
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
lingvistice individuale, ca ceva dinamic care nu este făcut o dată pentru totdeauna, ci se realizează mereu, și, pe de altă parte, limba ca érgon, altfel spus, ca "produs", ca "lucru făcut", ca sistem realizat istoricește 41. În aceste împrejurări, individul vorbitor realizează actele sale lingvistice după modele pe care le păstrează în memoria sa, dar recreează aceste modele reproducîndu-le cu modificări, iar nu în mod mecanic. (De altfel, însăși realitatea oferă permanent împrejurări noi și, de aceea, comunicarea despre realitate trebuie
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
sau de limbile artifici-ale). O limbă artificială este, așa cum specifică sintagma numitoare, o limbă creată intenționat și acceptată prin convenție, în vreme ce limba naturală ar trebui să fie dată "de la natură" și, prin urmare, nu este construită intențional și, pentru individul vorbitor, lucrurile stau într-adevăr astfel, fiincă el nu este în măsură să creeze o limbă, ci îi este permis să creeze numai în limitele ei și ceea ce s-ar realiza dincolo de aceste limite nu mai poate ține, în consecință, de
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
a făcut îndeosebi printr-o reacție, de pe pozițiile filozofiei neohegeliene, la pozitivismul care domina știința limbii după tăcerea kantiană. În acest context, Benedetto C r o c e nega orice obiectivitate a limbii, care era lăsată numai pe seama predispozițiilor indivizilor vorbitori, în vreme ce Karl V o s s l e r menținea creația la nivel individual, dar atribuia limbii și momente de fixitate în normă, atunci cînd creația individuală se răspîndește la (toți) membrii grupului social (prin imitație). Și într-un caz
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
și repartizarea ei în semnificații este particularizată în cazul unei limbi istorice, dar această particularizare nu se produce prin manifestarea unor intenții sau scopuri, ci prin adaptarea la starea generală din punct de vedere cultural, social și istoric a comunității vorbitoare și, de aceea, traseul conceptual-semnificativ de la obiect la numele lui este unul subiectiv-comunitar, iar nu unul interpretativ. Funcționarea limbii în vorbire Dacă în cazul nominației, concepută ca existență a semnelor care alcătuiesc limba, prezența scopurilor și a intențiilor nu este
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
sînt acte de creație inedite pentru a corespunde situațiilor și intențiilor inedite, însă sînt, în același timp datorită funcției esențiale a limbii, care este comunicarea −, acte de recreație; nu sînt deci creații în totalitate noi și total arbitrare ale individului vorbitor, ci actele noi se structurează pe modele realizate anterior, pe care le depășește sub anumite aspecte 77. Întrucît actul lingvistic se produce la nivelul vorbirii, el a primit denumirea de act de vorbire și rezultatul lui este enunțul realizat în
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
u s s u r e87, cuvintele contractează între ele raporturi bazate pe caracterul linear al limbii, elementele orînduindu-se unele după altele în lanțul vorbirii. Prin discurs, facultatea umană a limbajului este în acțiune, iar limba este asumată de subiectul vorbitor ca un reflex al științei și al conștiinței sale lingvistice. Planul discursului este deci planul realizării individuale și ocazionale a limbajului și a limbii, el fiind un act sau o serie de acte de vorbire. În principiu, discursul urmează normele
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
subiectivitatea omogenă a tuturor vorbitorilor, este, prin urmare, o subiectivitate socială ("națională", după Humboldt), iar nu una individuală. S-ar putea deduce de aici o nouă etapă în obiectivarea cuvîntului (semnului lingvistic), prin apartenența lui la fondul social impus individului vorbitor ca atare, așa cum a stabilit mai tîrziu Ferdinand de S a u s s u r e. Cuvintele care desemnează obiecte sensibile sînt proporționate în principiu universului și, din acest motiv, sînt echivalente în limbi diferite în măsura în care obiectul reprezentat este
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
raportabile prin desemnare la aceste obiecte, sînt direcționate de structura limbii. În ultimă instanță, cuvîntul (în speță numele) este în același timp numele unei noțiuni, redarea unei realități și exprimarea unor raporturi. Comunicarea (funcția comunicativă) Realitatea exterioară devine proprie individului vorbitor prin faptul că acesta o păstrează în conștiința sa prin numele pe care le aplică diferitelor segmente sau aspecte ale ei. Această relație eu realitate este complinită de relația eu alt eu prin actul comunicării, care reprezintă transferul informativ de la
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
conștiința interlocutorilor, vorbitorul atribuie mereu celorlalți posibilitatea de a înțelege ceea ce înțelege el însuși, considerînd că sînt ca el și că el este pentru ei ceea ce sînt ei pentru el. În mod efectiv, comunicarea este schimbul verbal dintre un subiect vorbitor (un locutor), care produce un enunț destinat unui alt subiect vorbitor, și un interlocutor căruia i se solicită (implicit sau explicit) să asculte și, eventual, să răspundă. Comunicarea este, așadar, intersubiectivă, însă situația comunicațională nu depinde numai de protagoniștii ei
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
înțelege el însuși, considerînd că sînt ca el și că el este pentru ei ceea ce sînt ei pentru el. În mod efectiv, comunicarea este schimbul verbal dintre un subiect vorbitor (un locutor), care produce un enunț destinat unui alt subiect vorbitor, și un interlocutor căruia i se solicită (implicit sau explicit) să asculte și, eventual, să răspundă. Comunicarea este, așadar, intersubiectivă, însă situația comunicațională nu depinde numai de protagoniștii ei, ci și de o serie întreagă de factori externi de natură
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]