KorAP: Find »[drukola/base=zeitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...64 65 66 ...69 >

1,718 matches

Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330

un fel de moment instituțional destinat dialogului cu zeii. Se știu puține, În schimb, despre locurile de cult, care, În majoritatea cazurilor, par a fi ocazionale. Aheii sacrificau pe corăbii și În corturi, În fața Ilionului, când uneia, când alteia dintre zeități (Iliada, II, 400-429); la Pilos Telemahxe "Telemah" Îl găsește pe Nestorxe "Nestor" intenționând să Îi aducă sacrificii lui Poseidonxe "Poseidon" pe plajă (Odiseea, III, 5-6). Odiseea (XII, 346) amintește și făgăduința unui templu În cinstea lui Heliosxe "Helios" Hyperionxe "Helios

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Forme divine și ordine cosmicătc "3. Forme divine și ordine cosmică" Odată Îndepărtată generația Titanilor În adâncimile Tartarului care, Împreună cu Haosul, Gheeaxe "Gheea" și Erosxe "Eros", preexista formării universului, ordinea se poate cuprind Întreaga lume. Haosul și Tartarul nu sunt zeități și poate că nici Eros nu este Încă fiul Afroditei, nici zeul venerat Într-un mic templu dezgropat de arheologi pe povârnișul Acropolei din Atenaxe "Atena" sau destinatarul unui cult la Tespia, În Beoția, În forma aniconică a unei pietre

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
de suveran, de la el provine orice formă de „regalitate” (subcapitolul 1.1b; 1.2). În același timp, fiind patriarh al marii familii divine, Închisă sub aspect principial și rigid endogamică, el este și cel care stabilește cinstea, timè, și rangul zeităților feminine. În interiorul acestui spațiu dominat și controlat de Zeusxe "Zeus", ceilalți zei pot acționa În limitele sferelor lor particulare de competență, deși uneori acțiunea lor trece dincolo de aceste limite. Heraxe "Hera", sora și soția lui Zeus, interpretează rolul soției, dar

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
și a lui Zeus. Deși este plasată printre zeii celei de-a treia generații, Afrodita se sustrage adesea controlului suveranității fiului lui Cronosxe "Cronos", ca și autorității sale de tată, recuperând acea anterioritate titanică primordială În care o situa Hesiod. Zeități „tinere”, ceilalți zei din a treia generație prelungesc, În schimb, acțiunea ordonatoare a lui Zeus, de care sunt legați prin descendență genetică, și o extind În lumea omenească, sporind distanța ce desparte prezentul de momentul haotic al originilor. Și ei

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
În lumea omenească, sporind distanța ce desparte prezentul de momentul haotic al originilor. Și ei sunt forme desăvârșite și complete, ca Apolloxe "Apollo" și Artemisxe "Artemis", fiii lui Zeus și ai Letei, amândoi Înarmați cu arc. Semănător al morții și zeitate oraculară, dar și terapeutică, cu puterea sa vindecătoare Apollo Îl reintegrează În ordine pe omul zdrobit de eventualele Încălcări ale acesteia; dar el este și expresia tânărului ajuns În pragul vârstei adulte și care trebuie să se insereze În societate

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
la scară mărită a modelului familial. În jurul universului ordonat, căruia marea familie olimpiană Îi dă formă, continuă totuși să existe constelații de figuri minore, În cea mai mare parte lipsite de personalitate și care pot fi cu greu clasificate ca zeități. Ele acoperă spații marginale și, câteodată, Întruchipează coșmarul neliniștitor și iminent al dezordinii În forma unei neregulate și, Într-un anumit fel, confuze serii de colectivități mitice, cum ar fi giganții, ființele cu o sută de mâini, ciclopii sau gorgonele

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
doisprezece zei În probabilă coincidență cu perioada de formare a cetăților, poleis, și cu dezvoltarea marii arhitecturi a templelor, Între secolele al VIII-lea și al VII-lea Î.Hr., organizarea universului divin suferă o sistematizare ulterioară, care limitează numărul zeităților la douăsprezece. Circumscrisă la sfera cultuală, această limitare nu se reflectă semnificativ În tradițxe "Hades"ia mitologică și nu reprezintă complexul tuturor zeilor Greciei. Practic, lista canonică a „celor doisprezece zei” Îi exclude pe Hadesxe "Hades" și Persefonaxe "Persefona", stăpânii

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Hermesxe "Hermes", pot fi Întâlnite oscilații determinate de tradițiile cultelor locale, care au impus alegeri câteodată nu pe deplin coerente cu panteonul desemnat de Homer și Hesiod, panteon care nu era, de altfel, limitat la doisprezece zei. Lângă cele șapte zeități canonice, care par să fi constituit nucleul stabil, se numărau Demetraxe "Demetra", Aresxe "Ares", Afroditaxe "Afrodita", Hefaistos și Hestiaxe "Hestia", dar pe friza de răsărit a Partenonului, construit În a doua jumătate a secolului al V-lea Î.Hr., Hestia

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
În a doua jumătate a secolului al V-lea Î.Hr., Hestia este Înlocuită de Dionysosxe "Dionysos". Apoi, la Olimpia, Cronosxe "Cronos", Rheaxe "Rhea" și chiar râul Alfeusxe "Alfeus" Îi Înlocuiesc pe Hefaistos, Demetra și Hestia. Dacă admitem apoi că zeitățile sculptate de Fidias pe soclul tronului lui Zeus de la Olimpia fac aluzie la cei „doisprezece zei”, În acest caz Între ele se numără și Charisxe "Charis", Herakles și Amphitritexe "Amphitrite", având-o, În plus, pe Afrodita ca de a treisprezecea

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sculptate de Fidias pe soclul tronului lui Zeus de la Olimpia fac aluzie la cei „doisprezece zei”, În acest caz Între ele se numără și Charisxe "Charis", Herakles și Amphitritexe "Amphitrite", având-o, În plus, pe Afrodita ca de a treisprezecea zeitate (Pausanias, V, 11, 8). În sfârșit, un comentator târziu 1, amintindu-și de altarul celor „doisprezece zei” de pe malul asiatic al Bosforului, Îl includea În listă și pe Hades. Și dacă la Atena aceștia se bucurau de un cult comun

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
unic altar (Tucidide, VI, 54, 6), la Olimpia, dimpotrivă, erau șase altare pe care se sacrifica În cinstea lor (Pindar, Olimpice, X, 43-39). De aceea, nu este improbabil ca numărul doisprezece să fi constituit un grup imutabil, mai mult decât zeitățile care, adunate, erau mereu aceleași, orientate aici spre o funcție colectivă condensată În număr. b) Universul și timpul eroilor Pe un plan inferior, aproape la jumătatea drumului dintre oameni și zei, dar În legătură constantă cu aceștia din urmă, se

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
unele cazuri, pot avea privilegiul de a fi mutați În Insulele celor Fericiți, unde Îi așteaptă o nouă viață, Într-un loc paradiziac situat „la marginile pământului” (Hesiod, Munci și zile, 166-173). Adesea În cult ei sunt puși În legătură cu o zeitate, ca Erechtheus cu Atenaxe "Atena" și Poseidonxe "Poseidon", la Atena, sau Hyacintusxe "Hyacintus" cu Apolloxe "Apollo", la Amiclae, și câteodată zeul Însuși poartă ca epitet numele eroului; adesea este chiar dificil de stabilit dacă era vorba despre o divinitate locală

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
mecanismul amorsat atinge și alte figuri -, ca Întemeietorii de cetăți și colonii, care nu Își puteau avea originile Într-un trecut micenian, și În același timp, amestecă și confundă caracterele, recuperând și atribuindu-le eroilor funcții culturale, ori transformă o zeitate ca Prometeuxe "Prometeu", numit explicit theòs titàn de către Sofocle (Oedipxe "Oedip" la Colona, 55-56), Într-un fel de erou cultural. Totuși, chiar dacă cetatea așteaptă de la el protecție și Îi situează mormântul În centrul ei, eroul apare ca un corp străin

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
adulți, chiar dacă În unele culte locale s-au păstrat și urme ale unei morfologii eroice. Odată cu ei, În imaginarul grec se Încheie timpul mitului, În care „bărbații eroi” se Întâlneau cu zeii, și Începe prezentul oamenilor, fără alte contacte, cu zeitățile În afară de cele rituale. 4. Formele mitului și „vremea dinainte”tc "4. Formele mitului și „vremea dinainte”" Zeii, dar mai ales eroii sunt protagoniștii mitului, mythos, povestirea, termen ce a fost adoptat de istoria religiilor și extins la expresiile unor populații

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
principii de ordin sacru, către care convergeau interesele religioase, civile și politice care, pentru greci, constituiau o realitate unică și indivizibilă. Acest loc fizic - cu limitele fixate de edificii monumentale Încărcate de o puternică valență simbolică, ca Acropolele, reședință a zeității cetății, agora, loc de Întâlnire publică și centru ideal În care adesea se odihneau osemintele unui erou, altarul pe care ardea focul de jertfă, izvorul de apă neîntrerupt, arheia, sediul magistraților, și teatrul - dădea viață unei dimensiuni ideologice În care

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
o evidentă transpunere și Înlocuire a rolului absolut al Eleusisului În tradiția mitică și al clerului său În realitatea istorică. Dar dacă exemplul atenian este unul extrem, oricum fiecare cetate Își păstra cu gelozie autonomia și se distingea printr-o zeitate ocrotitoare proprie, prin sărbători și calendar propriu, În funcție de care Își organiza În libertate deplină culturile publice. Însă zeii panteonului erau mereu aceiași și comune erau și povestirile mitice, ca și formele rituale. Nu puține sărbători purtau același nume În cetăți

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
erau o sărbătoare a celor dintâi roade, oferite lui Apolloxe "Apollo" și Artemisei, adică a produselor care nu intraseră Încă În circuitul consumului, dar ele prevedeau, iar acest lucru nu numai la Atena, și ritualul catartic pharmakoì (subcapitolul 2.3a). Zeități pure și neîntinate, Apollo și Artemisxe "Artemis" primeau o ofrandă tot neîntinată, după cum intoleranța lor față de orice călcare a codului purității autoriza crudul rit al eliminării miasmelor care pătaseră polisul pe parcursul anului. Dar dacă impuritatea putea dezlănțui mânia divină, Întrerupând

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
femeie părăsea căminul patern pentru a fi introdusă În cel al soțului și a prelua controlul lui. Oricât de privată, această trecere a femeii de la condiția de tânără fecioară la cea de mireasă se reflecta asupra complexului social și implica zeitățile panteonului. Abandonarea stării feciorelnice, legată de Artemisxe "Artemis", era trăită ca o pedeapsă de „ispășit” prin ofranda adusă zeiței, ofrandă alcătuită din obiecte care aminteau de copilăria fetei, dar care la Cirene, ca și În alte cetăți, se traducea Într-

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
intra În camera nupțială. Și Zeusxe "Zeus", și Heraxe "Hera" - care purtau epitetele de Teleiosxe "Teleios" și Teleiaxe "Teleia", expresie a completării, telos (Pollux, Onomasticon, 3, 38), pe care grecii o recunoșteau nunții și vieții de familie - se numărau printre zeitățile destinatare ale jertfelor dinainte de nuntă: Zeus, ca și garant al ordinii, iar Hera, Întrucât era ocrotitoarea sferei feminine În care tânăra se pregătea să intre și era garantă a cuplului. Nu lipsea nici Afroditaxe "Afrodita", care domina dimensiunea sexualității pe

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
ajuns să reproducă unicitatea civică, Înfăptuind nevoia de coeziune a societății. În același timp, specializările și articulațiile cetății, diviziunile ei funcționale și ierarhiile sale se reflectau În specializarea puterilor lumii divine, sub a cărei protecție se plasa universul uman. Fiecare zeitate acționa În sfera ei de competență, În interiorul căreia Își găsea propriile limite, În timp ce fiecare era, la rândul ei, hotar pentru acțiunile celeilalte. Acest lucru excludea faptul ca orice realitate importantă din punct de vedere social să fie lăsată În puterea

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
acțiunile celeilalte. Acest lucru excludea faptul ca orice realitate importantă din punct de vedere social să fie lăsată În puterea unui singur zeu, la fel cum schema ierarhică a politeismului se dovedea necesară pentru desfășurarea ordonată a funcțiilor atribuite fiecărei zeități, analoagă inevitabilei ierarhii care contribuia la menținerea ordinii În cetăți. În Odiseea (XX, 66-75), Afroditaxe "Afrodita", Heraxe "Hera", Artemisxe "Artemis" și Atenaxe "Atena" participau deja la modelarea vieții fiicelor lui Pandarosxe "Pandaros": Afrodita le hrănea cu brânză, miere și vin

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sacrificiul sângeros care rămâne oricum o parte a ritului, chiar dacă cea mai importantă și semnificativă. Animalul de jertfă era prin excelență boul, dar erau sacrificate frecvent și alte animale, ca porci, capre și oi. Dacă era destinată morților, eroilor și zeităților infernale, victima era, În cele mai multe cazuri, arsă În Întregime: era enàgisma, care ducea cu sine ideea de contaminare. Thysìa era, În schimb, jertfa pentru zeii olimpieni. Și victimele contribuiau la deosebirea destinatarilor, fiindcă erau de culoare Închisă pentru zeii infernali

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
bucăți și fiartă, era Împărțită Între participanți și, de cele mai multe ori, era consumată pe loc de aceștia, În timp ce viscerele nobile, splànchna, erau fripte pe grătar; oasele, Învelite În grăsimea Împreună cu care constituiau partea necomestibilă, erau arse pe altar În cinstea zeității. Sacrificiul era momentul de Întâlnire Între ființele extraumane și lumea oamenilor, dar, În același timp, reproducea separarea stabilită În vremurile mitice de către banchetul de sacrificiu pregătit de Prometeuxe "Prometeu" (Hesiod, Teogonia, 535-558). Aproape să pună capăt unui conflict nu foarte

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
o practică deductivă (mantikè èntehnos) fondată pe interpretarea semnelor concrete. Dar divinația putea să fie și rodul inspirației divine (mantikè adìdaktos sau àtehnos sau èntheos), care Îl făcea pe vizionar să vorbească; sau cel care cerea sfatul, dormind În sanctuarul zeității sau al eroului, putea primi direct de la aceștia un vis revelator. Acestea erau oracolele de incubație, enkòimesis, care puteau fi și vindecătoare când de la zeitate se așteptau Îndrumări terapeutice, sau chiar vindecarea Însăși. a) Oracolele Ca orice altă practică divinatorie

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
care Îl făcea pe vizionar să vorbească; sau cel care cerea sfatul, dormind În sanctuarul zeității sau al eroului, putea primi direct de la aceștia un vis revelator. Acestea erau oracolele de incubație, enkòimesis, care puteau fi și vindecătoare când de la zeitate se așteptau Îndrumări terapeutice, sau chiar vindecarea Însăși. a) Oracolele Ca orice altă practică divinatorie greacă, și oracolul, din latinescul oracolum, avea misiunea nu atât de a rezolva o eventuală „criză”, cât de a arăta căile și mijloacele prin care

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]