20,565 matches
-
în forță. Guvernul britanic a luat hotărârea să readucă Turcia sub controlul lui. Planul britanic a fost să desființeze toate organizațiile din capitală până în fundul Anatoliei. Mișcarea Națională condusă de Mustafa Kemal era principala problemă a britanicilor. Ministerul de externe britanic (Foreign Office) a primit sarcina să creeze un plan de acțiune. Foreign Office a dezvoltat un plan bazat pe o variantă mai veche, folosită în timpul „Revoltei arabe”, dar, de această dată, resursele au fost canalizate spre liderii războinici precum Ahmet
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
folosită în timpul „Revoltei arabe”, dar, de această dată, resursele au fost canalizate spre liderii războinici precum Ahmet Anzavur. Decizia britanicilor se baza din punct de vedere politic pe Tratatul de la Sèvres. Anatolia trebuia să fie „occidentalizată” sub conducerea creștinilor. Guvernul britanic susținea că o asemenea acțiune ar fi fost singura care ar fi asigurat securitatea creștinilor. Tratatul de la Sèvres punea cea mai mare parte a Anatoliei sub controlul creștinilor. Asemenea acțiuni ar fi trebuit să distrugă autoritatea sultanului și a guvernului
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
a guvernului cu ajutorul creștinilor greci și armeni, ale căror interese difereau în mod dramatic de cele ale musulmanilor. Detaliile acestor operațiuni cu caracter secret erau conținute într-un document numit „Jurisdictional Conflict”. În noaptea zilei de 15 - 16 martie, trupele britanice au început să ocupe clădirile cheie și să aresteze naționaliștii turci. Operațiunea a fost una foarte sângeroasă. Elevii școlii militare de muzică au opus rezistență și cel puțin zece au fost uciși, dar nici până în zilele noastre nu a fost
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
Pentru toată lumea a devenit evident că noul regim era gata să se ridice la luptă nu numai împotriva trupelor străine de ocupație, dar și împotriva Sultanului și guvernului său. Pe teritoriul Anatoliei erau prezente numeroase forțe militare ostile naționaliștilor: batalioanele britanice, cerchezii lui Ahmet Anzavur sau trupele loiale sultanului. Forțele sultanului erau reprezentate în regiune de aproximativ 4.000 de soldați ai Kuva-i Inzibatiye (Armata Califatului). Sultanul s-a folosit de fonduri britanice pentru recrutarea a unei noi forțe de aproximativ
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
erau prezente numeroase forțe militare ostile naționaliștilor: batalioanele britanice, cerchezii lui Ahmet Anzavur sau trupele loiale sultanului. Forțele sultanului erau reprezentate în regiune de aproximativ 4.000 de soldați ai Kuva-i Inzibatiye (Armata Califatului). Sultanul s-a folosit de fonduri britanice pentru recrutarea a unei noi forțe de aproximativ 2.000 de soldați nemusulmani, care a fost desfășurată inițial în regiunea orașului Iznik. Guvernul sultanului a trimis forțele „Armatei Califatului” pentru sprijinirea forțelor ostile revoluționarilor. Britanicii considerau că forțele insurgenților nu
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
nemusulmani, care a fost desfășurată inițial în regiunea orașului Iznik. Guvernul sultanului a trimis forțele „Armatei Califatului” pentru sprijinirea forțelor ostile revoluționarilor. Britanicii considerau că forțele insurgenților nu sunt suficient de puternice și au hotărât să folosească împotriva lor forțele britanice și cele neregulate contrarevoluționare. Forțele naționaliste erau răspândite în întreaga Turcie, iar britanicii au trimis împotriva lor unități militare cu efective reduse. În Izmet erau cantonate două batalioane ale armatei britanice. Comandanții acestora erau cantonați pe vasul de război otoman
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
puternice și au hotărât să folosească împotriva lor forțele britanice și cele neregulate contrarevoluționare. Forțele naționaliste erau răspândite în întreaga Turcie, iar britanicii au trimis împotriva lor unități militare cu efective reduse. În Izmet erau cantonate două batalioane ale armatei britanice. Comandanții acestora erau cantonați pe vasul de război otoman "Yavuz". Aceste unități au fost trimise să lupte cu partizanii aflați sub comanda lui Ali Fuat Cebesoy și Refet Bele. Pe 13 aprilie 1920, acestr conflict a izbucnit la Düzce drept
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
puțin de o lună. Guvernul otoman a acordat un statut semioficial „Kuva-i Inzibatiye” (Armatei Califatului) și trupelor lui Ahmet Anzavur, care au avut un rol important în cadrul luptelor. Pe 14 iunie 1920, au izbucnit lupte la Izmir între rebeli și britanici, sprijiniți de Ahmet Aznavur. Trupele britanice și ale lui Ahmet Aznavur depășeau numeric milițiile naționaliste. În timpul luptelor, o serie de soldați ai Armatei Califatului au dezertat și au trecut de partea revoluționarilor. Acest lucru a demonstrat că sultanul nu se
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
a acordat un statut semioficial „Kuva-i Inzibatiye” (Armatei Califatului) și trupelor lui Ahmet Anzavur, care au avut un rol important în cadrul luptelor. Pe 14 iunie 1920, au izbucnit lupte la Izmir între rebeli și britanici, sprijiniți de Ahmet Aznavur. Trupele britanice și ale lui Ahmet Aznavur depășeau numeric milițiile naționaliste. În timpul luptelor, o serie de soldați ai Armatei Califatului au dezertat și au trecut de partea revoluționarilor. Acest lucru a demonstrat că sultanul nu se bucura de sprijinul necondiționat al oamenilor
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
britanicilor, care rezistaseră în timpul luptelor. Luptele din regiunea Izmirului au avut consecințe importante. Britanicii au folosit în timpul luptelor cu naționaliștii infanteria, artileria și aviația. Bombardamentele i-au obligat pe naționaliști să se retragă, dar panica a izbucnit în Istanbul. Comandantul britanic, baronul George Milne, a cerut să primească întăriri. Comandanții aliați au început să studieze serios situația și au încercat să determine ce mijloace erau necesare pentru ca să îi înfrângă pe naționaliști. Raportul mareșalului Ferdinand Foch sublinia că sunt necesare nu mai
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
britanicii nu își permiteau să mobilizeze asemenea efective în Turcia. O implicare militară de o asemenea amploare ar fi avut consecințe dezastroase din punct de vedere politic la Londra. Luptele Primului Război Mondial se încheiaseră doar de puțină vreme, iar opinia publică britanică nu ar fi sprijinit o aventură militară costisitoare și de lungă durată. Britanicii au ajuns la rândul lor la concluzia că mișcarea naționalistă nu poate fi înfrântă decât prin desfășurarea unor forțe numeroase și bine pregătite. Pe 25 octombrie, forțele
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
un tratat cuprinzător la Kars. Armele capturate de la fosta armată a RD Armene au fost trimise în vest, pentru ca să fie folosite în luptele cu grecii. Războiul în vest a izbucnit în principal datorită faptuluil că liderii Antantei, în principal premierul britanic David Lloyd George, promiseseră Greciei ocuparea unor teritorii care aparțineau Imperiululi Otoman în schimbul implicării țării în război de partea Aliaților. Printre teritoriile promise se aflau Tracia Răsăriteană, insulele Imbros (Gökçeada) și Tenedos (Bozcaada), precum și regiunea din Anatolia apuseană din jurul orașului
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
să fie singura forță de ocupație din zonă. Admiralul Bristol nu a găsit explicația potrivită pe care să o prezinte președintelui SUA, [[Woodrow Wilson]], care insista pe „respectarea naționalităților”, prevăzută în politica „[[Cele paisprezece puncte|celor 14 puncte]]”. Poziția premierului britanic [[David Lloyd George]] nu a fost schimbată însă nici de raportul amiralului Mark Lambert Bristol, nici de rezultatele ședințelor Conferinței de la Londra. Pe 12 februarie 1921, el și-a dat aprobarea pentru finalizarea anexării regiunilor litorale turce de la Marea Egee, iar
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
reprezentați de britanici) se aflau în defensivă. Britanicii sperau ca Marea Adunare Națională să fie dispusă să facă anumite concesii. După primele discursuri, britanicii au aflat cu surprindere că turcii erau hotărâți să respecte prevederile „Pactului Național”. În timpul conferinței, trupele britanice s-au pregătit să respingă atacul trupelor naționaliștilor turci. Nu au izbucnit însă lupte în Tracia, trupele elene retrăgându-se mai înainte ca cele turce să debarce din [[Asia Mică]]. Singura concesiune pe care a făcut-o Ismet a fost
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
intrarea în Istanbul și a celor 100 de jandarmi care îl însoțeau pe Bele, dar au cedat după numai o zi. Guvernul din Istanbul, care se legitima prin suveranitatea [[sultan]]ului, încetase practic să existe în momentul în care forțele britanice ocupaseră capitala [[Imperiul Otoman|imperiului]] după încheierea războiului. Adunarea Națională a primit pentru dezbatere legea pentru abolirea sultanatului. La 1 noiembrie 1922, Marea Adunare Națională a votat abolirea sultanatului. Ultimul sultan a părăsit Turcia pe 17 noiembrie 1922 și s-
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
încheierea războiului. Adunarea Națională a primit pentru dezbatere legea pentru abolirea sultanatului. La 1 noiembrie 1922, Marea Adunare Națională a votat abolirea sultanatului. Ultimul sultan a părăsit Turcia pe 17 noiembrie 1922 și s-a îndreptat la bordul unei nave britanice spre [[Malta]]. Acest ultim eveniment a marcat dispariția Imperiului Otoman. [[Fișier:Delegation of Turks which was sent to Lausanne.png|thumb|200px|Delegația turcă la Conferința de la Lausanne]] În perioada noiembrie 1922 - februarie 1923, a avut loc Conferința de la [[Lausanne
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
Regatul Unit|Regatului Unit]], [[Franța|Franței]], [[Italia|Italiei]] și Turciei. Lideri importanți ai vremii precum [[Benito Mussolini]] (Italia) și [[Raymond Poincaré]] (Franța) au ținut discursuri. Turcia a acceptat clauzele politice și „libertatea [[Dardanele|strâmtorilor]]”, care era principalul punct de interes britanic. Problema statutului [[Mosul]]ului a fost amânată, în condițiile în care [[George Curzon]] a rămas ferm pe poziție, cerând ca zona să rămână parte a [[Irak]]ului. Delegația franceză nu și-a îndeplinit niciunul dintre obiectivele propuse și, pe 30
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
care aveau împuterniciri depline din partea sultanului Mehmed al VI-lea: Rıza Tevfik, marele vizir Damat Ferid Pașa, ambasadorul Hadi Pașa și ministrul educației Reșid Halis. Tratatul nu a fost trimis pentru ratificare Parlamentului otoman, care a fost dizolvat de trupele britanice pe 10 august 1920, în timpul ocupației Constantinopolului. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de otomani La semnarea tratatului de pace nu au participat Statele Unite ale Americii și Rusia. Rusia a fost exclusă datorită semnării Tratatului de la Brest-Litovsk din 1918. În cadrul
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
atunci când Aliații au declarat că erau de acord cu păstrarea conducerii de la Constantinopole , orașul fiind în continuare desemnat drept capitală a imperiului, sub rezervele condițiilor din tratat. Tratatul stabilea expulzarea Imperiului Otoman din Europa. De asemenea, tratatul servea intereselor politice britanice. Se părea că Londra reușise să alunge „bolnavul Europei” în „patul de boală” din Asia Mică SUA, al căror Senat respinsese propunerile cu privire la trasarea granițelor Armeniei, a decis să nu participe în niciun fel la împărțirea Imperiului Otoman SUA dorea
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
de aproximativ 750.000 de locuitori. Cele mai importante orașe erau Locurile Sfinte musulmane - Mecca (80.000 de locuitori) și Medina (40.000 de locuitori). Regatul își obținuse de facto idependență din cadrul Imperiului Otoman (unde forma vilayetul Hajaz) cu sprijinul britanic. Republica Democrată Armeană a fost recunoscută internațional prin semnarea părților contractante. Aceasta a fost prima recuoaștere internațională. Armenia și-a asumat responsabilitățile financiare care decurgeau din transferul teritorial Aliații și-au rezervat dreptul să controleze finanțele otomane. Controlul financiar presupunea
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
dreptul să controleze finanțele otomane. Controlul financiar presupunea aprobarea și supervizarea bugetului național, legilor și regulamentelor fiscale cât și controlul total asupra Băncii Naționale. „Administrația Datoriei Publice Otomane” și „Datoria Publică Otomană” au fost reorganizate, fiind încadrate doar cu funcționari britanici, francezi și italieni. Capitulațiile Imperiului Otoman au fost restaurate la situația de dinainte de anul 1914. Capitulațiile au fost abolite în primul an de război de către Talaat Pașa. Controlul Aliaților s-a extins și asupra exporturilor și importurilor, a reorgazinării sistemului
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
nu a fost inclusă în Tratatul de la Sèvres, care prevedea înființarea unui Kurdistan mult mai puțin întins, aflat doar pe teritoriul Turciei de azi. Nu erau cuprinse în Kurdistan regiunile locuite de kurzi în Iran, în Irak (aflat sub control britanic) și în Siria (aflată sub controlul francez). Chiar și aceste prevederi nu au fost niciodată puse în practică, de vreme ce Tratatul de la Sèvres a fost înlocuit câțiva ani mai târziu de Tratatul de la Lausanne. Frontiera irako-turcă așa cum este azi, a fost
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
fixate de președintele SUA, Woodrow Wilson. Această zonă avea să fie cunoscută cu numele de „Armenia Wilsoniană" și includea provinci care nu mai aveau după război o populație armeană importantă, așa cum era cazul orașului-port Trabzon. Detaliile prevederilor tratatului cu privire la Mandatul britanic al Mesopotamiei au fost stabilite pe 25 aprilie 1920 la Conferința de la San Remo. Concesiunile pentru exploatarea petrolului au fost date unui consorțiu controlat de britanici, Turkish Petroleum Company (TPC), care deținuse drepturile de concesiune în provincia Mosul. În timpul negocierilor
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
fost stabilite pe 25 aprilie 1920 la Conferința de la San Remo. Concesiunile pentru exploatarea petrolului au fost date unui consorțiu controlat de britanici, Turkish Petroleum Company (TPC), care deținuse drepturile de concesiune în provincia Mosul. În timpul negocierilor de pace, delegații britanici și iarkieni au ținut discursuri caustice pe teme noilor concesiuni petroliere. În cele din urmă, irakienii s-au temut că vor pierde definitiv controlul asupra expoatărilor și au acceptat cooperarea cu britanicii. În martie 1925, Turkish Petroleum Company și schimbat
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
Palestinei, ale cărei granițe urmau să fie hotărâte de principalele puteri aliate, urma să fie încredințată unui mandatar ales de sus-numitele puteri. Puterea mandatară urma să fie responsabilă pentru punerea în practică a declarației din 2 noiembrie 1917 a guvernului britanic și adoptată mai apoi de puterile aliate cu privire la înființarea în Palestina a unui cămin național pentru evrei, fără prejudicierea drepturilor religioase și civile ale comunităților neevreiști care locuiau regiunea sau cu diminuarea drepturilor și statutului politic de care se bucurau
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]