16,599 matches
-
dorința de a menține rate de schimb diferite pentru varii sectoare și produse, relicvă neocolbertiană a unei lumi de mult apuse. Convertibilitatea totală s-a realizat abia peste mai bine de un deceniu, când francul și lira sterlină s-au alăturat, În fine, sistemului Bretton Woods În 1958, respectiv 1959 (le vor urma marca germană În mai 1959 și lira italiană În ianuarie 1960). Așadar sistemul financiar postbelic a fost edificat În timp. Participanții la Bretton Woods anticipaseră că, până la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să devină o soluție. Nu era prea comod, dar a funcționat. În cuvintele lui Noel Annan, un ofițer de spionaj britanic În Germania ocupată: „Era cumplit să te trezești În aceeași tabără cu cei care fuseseră dispuși să i se alăture lui Hitler pentru a-i ține pe comuniști la distanță. Dar cea mai bună soluție pentru Vest era să-i Încurajeze pe germani să creeze ei Înșiși un stat democratic occidental”. Vtc "V" Venirea Războiului Recetc "Venirea Războiului Rece" Imaginați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În general, ca și comuniștii, victime ale represiunii. În măsura În care se poate vorbi despre un proletariat industrial În Europa de Est, predominant agrară, el Îi sprijinea pe socialiști, nu pe comuniști. Neputând să-i Învingă pe socialiști, comuniștii au hotărât să li se alăture. Mai exact, să-i facă pe socialiști să li se alăture lor. Era o strategie comunistă clasică. Între 1918 și 1921, tactica lui Lenin a fost scindarea partidelor socialiste, coalizând facțiunile de extremă stângă În noi mișcări comuniste și denunțându
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vorbi despre un proletariat industrial În Europa de Est, predominant agrară, el Îi sprijinea pe socialiști, nu pe comuniști. Neputând să-i Învingă pe socialiști, comuniștii au hotărât să li se alăture. Mai exact, să-i facă pe socialiști să li se alăture lor. Era o strategie comunistă clasică. Între 1918 și 1921, tactica lui Lenin a fost scindarea partidelor socialiste, coalizând facțiunile de extremă stângă În noi mișcări comuniste și denunțându-i pe ceilalți ca reacționari depășiți de mersul istoriei. Când partidele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost răsplătiți pe măsură, cu titluri goale: primul șef de stat al Ungariei comuniste, desemnat la 30 iulie 1948, era Árpád Szakasits, fost socialist. Social-democrații din Est erau Într-o situație imposibilă. Socialiștii din Vest Îi Încurajau adesea să se alăture comuniștilor - fie din convingerea inocentă că e mai bine pentru toată lumea, fie În speranța de a tempera comportamentul comuniștilor. Chiar și În 1947, partidele socialiste independente din Est (adică acei socialiști care nu voiau să coopereze cu camarazii comuniști) nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
recunoștința uimită a locuitorilor), dar blocada sovietică, amplificând efectul loviturii de stat de la Praga, i-a convins și mai mult de necesitatea de a crea o Germanie de Vest; Între timp, populația germană accepta treptat divizarea țării. Franța s-a alăturat Bi-zonei În aprilie 1949, formând o entitate economică vest-germană unică, cu 49 de milioane de locuitori (față de numai 17 milioane În zona sovietică a Germaniei). Ca majoritatea aventurilor diplomatice ale lui Stalin, blocada Berlinului a fost o improvizație, nu o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai erau, după iunie 1950, argumentul principal. Britanicii, deși foarte reticenți, nu vedeau altă soluție decât găsirea unei metode pentru a Înarma Germania, menținând-o Însă sub controlul ferm al Aliaților. Cel mai tare s-au opus francezii: când se alăturaseră NATO, cu siguranță nu se așteptau ca organizația să devină o umbrelă pentru remilitarizarea Germaniei. Franța a reușit să amâne acest moment până În 1954. Dar cu câtva timp Înainte, politica franceză suferise deja o transformare semnificativă, care făcea ca Parisul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
smulge Germaniei reparații de război, În 1926, Franța, Germania, Luxemburg, Belgia și regiunea (pe atunci autonomă) Saar au semnat un Pact Internațional al Oțelului pentru a regla producția și a preveni capacitatea excesivă. Deși În anul următor li s-au alăturat Cehoslovacia, Austria și Ungaria, pactul rămânea un simplu cartel de tip tradițional; Însă Gustav Stresemann, prim-ministrul german, vedea În el embrionul viitoarelor acorduri transnaționale - și nu era singurul. Ca multe proiecte ambițioase din anii ’20, Pactul Oțelului a supraviețuit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
riscau să fie paralizate de răceală și neîncredere, un imbold nou către cooperarea constructivă”. Sau, cum le-a spus tot el, mai franc, subordonaților săi: Das ist unser Durchbruch („Am ieșit la lumină”). Pentru prima oară, Republica Federală Germană se alătura unei organizații internaționale pe picior de egalitate cu alte state independente și devenea indisociabilă de alianța Vestului, cum dorise Adenauer. Nemții au fost primii care au ratificat Planul Schuman. Apoi Italia și țările Beneluxului, deși la Început olandezii nu voiau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a controla o Germanie În care continuau să nu aibă Încredere și dacă boomul economic european nu datora mare lucru Înaltei Autorități, care nu influența mai deloc concurența, piața muncii și prețurile -, atunci de ce au refuzat englezii să i se alăture? și de ce neparticiparea lor a făcut atâtea valuri? Englezii nu aveau nimic Împotriva unei uniuni vamale europene - erau chiar În favoarea ei, cel puțin pentru ceilalți europeni. Ce Îi deranja la Înalta Autoritate era ideea de putere executivă supranațională, chiar dacă aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucru, invocând fapte pro și contra”. E adevărat că În 1950 britanicii au respins propunerea lui Schuman din cauza tradiționalei lor rețineri față de complicațiile continentale, precum și pentru că nu vedeau utilitatea participării la un proiect economic. Dar decizia de a nu se alătura CECO a fost mai ales una instinctivă, psihologică și chiar sentimentală, rezultat al unei experiențe recente absolut aparte. În ianuarie 1952, Anthony Eden rezuma astfel decizia britanică În fața unui public newyorkez: „E ceva ce știm, adânc În sufletul nostru, că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În calitate de comisar politic al „batalionului Rákosi”), ca și Otto Sling, unul dintre acuzații În procesul Slánský. După victoria lui Franco, mulți veterani din Spania s-au refugiat În Franța, ajungând În lagărele de concentrare locale. De acolo, mulți s-au alăturat Rezistenței franceze, unde au luptat alături de comuniști din Germania și din alte părți care se refugiaseră În Franța. Erau suficient de mulți pentru ca Partidul Comunist Francez să-i organizeze Într-o subsecție de ilegaliști: Main d’Œuvre Immigré (MOI). Cei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Mi³osz, comunismul opera pe principiul că scriitorii n-au nevoie să gândească, ci doar să Înțeleagă. Înțelegerea se limita de fapt la angajament, iar tinerii intelectuali din regiune nu doreau mai mult. „Eram copiii războiului”, scria Zdenìk Mlynáø (care se alăturase Partidului Comunist Cehoslovac În 1946, la 15 ani), „și, cum nu apucasem să luptăm Împotriva nimănui, am dus mai departe spiritul războinic În primii ani postbelici, când aveam În sfârșit ocazia să ne batem pentru ceva”. Generația lui Mlynáø nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ingrao, Carlo Cassola și Emilio Sereni, care proveneau din lumea filosofiei și a literaturii, au urmat toți calea de la antifascismul liberal al lui Croce la marxism, devenind cei mai talentați lideri ai Partidului Comunist Italian. După 1946 li s-au alăturat cei dezamăgiți de incapacitatea Partidului Acțiunii de a transforma În realitate aspirațiile Rezistenței, vestind În viața publică italiană sfârșitul speranței Într-o alternativă laică, radicală și nemarxistă. „Croceeni făcuți de ocară”, cum Îi numea un scriitor. Prezentat drept vocea modernității
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
continent. Orașele rivale erau fie acaparate, fie distruse, fie absorbite de probleme locale. Încă din anii ’20, pe măsură ce statele europene cădeau pe rând pradă dictatorilor, refugiații politici sau În exil intelectual se Îndreptaseră spre Franța. Unii rămăseseră acolo În timpul războiului, alăturându-se Rezistenței: mulți au căzut victime nazismului sau regimului de la Vichy. Unii au fugit la Londra, New York sau În America Latină, dar aveau să se Întoarcă după eliberare. Alții, precum Czes³aw Mi³osz sau istoricul și politologul maghiar François Fejtö, nu au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca forțe britanice (patru divizii) să fie permanent prezente În Europa continentală (lucru care nu se mai Întâmplase din Evul Mediu). Tratatul de la Bruxelles din 1948 urma să fie extins Într-o Uniune a Europei Occidentale, căreia să i se alăture Germania și Italia (deși Tratatul din 1948, cum am văzut, fusese creat anume pentru protecția reciprocă a țărilor semnatare Împotriva Germaniei). În schimb, francezii Îngăduiau RFG o armată de cel mult jumătate de milion de oameni, iar Germania adera la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe est-germanii mai tineri. Din primăvara anului 1949 până În august 1961, Între 2,8 și 3 milioane de est-germani au trecut În Vest prin Berlin: aproximativ 16% din populația țării. Celor cu studii (viitorul Germaniei de Est) li s-au alăturat mii de țărani care au fugit de colectivizare În 1952 și muncitori care au abandonat regimul după represiunea violentă din iunie 1953. Statutul curios al Berlinului era așadar o rușine publică, un dezastru pentru imaginea regimului comunist din Germania de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Social-democrații, În marea lor majoritate, priveau ca pe o aberație economică și politică apariția unui stat trunchiat - Austria - pe ruinele Imperiului Habsburgic În 1918. În opinia lor, foștii supuși de limbă germană ai fostei monarhii austro-ungare erau sortiți să se alăture celorlalți germani Într-o Anschluss (joncțiune) și acest lucru s-ar fi Întâmplat deja dacă clauzele de autodeterminare ale Acordului de la Versailles ar fi fost aplicate sistematic. Stânga austriacă s-a bazat dintotdeauna pe muncitorimea vieneză și din centrele urbane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aceasta va Însemna hegemonia Germaniei În Europa”11. Cu toate acestea - și În pofida presiunilor anglofilului Spaak și a fragilității arealului internațional al lirei sterline, demonstrată câteva luni mai târziu la Suez -, Londra nu s-a putut hotărî să li se alăture „europenilor”. Când s-a semnat la Roma, pe 25 martie 1957, tratatul de Înființare a Comunității Economice Europene (și a Euratom, autoritatea pentru energie atomică), intrat În vigoare la 1 ianuarie 1958, noua CEE (cu cartierul general la Bruxelles) cuprindea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Spaak din 1956, „Europa, care altădată avea monopolul producției și obținea resurse importante din posesiunile sale de peste mări, Își vede astăzi poziția externă slăbită, influența În declin și capacitatea de progres erodată prin fărâmițare”. Britanicii au refuzat să se alăture CEE exact pentru că nu Înțelegeau - Încă - situația În care se aflau. Ideea că Piața Comună Europeană era menită să concureze puterea crescândă a Statelor Unite - idee care avea să aibă oarecare influență În cercurile politice de la Washington În deceniile de mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lua o Întorsătură diferită: „Dacă la conducerea Germaniei ar fi fost Erhard, rezultatul cel mai probabil ar fi fost o Asociație Anglo-Germană pentru Comerț Liber, fără o componentă agricolă, iar efectele excluderii economice ar fi forțat Franța să i se alăture”12. Dar nu s-a Întâmplat așa. Iar forma finală a Comunității Economice Europene a avut o anumită logică. De-a lungul anilor ’50, țările Europei de Vest continentale au stabilit relații comerciale bilaterale tot mai strânse. Iar fiecare dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
economii erau strâns dependente de cea a Regatului Unit, au depus și ele cereri de aderare. Nu se poate ști dacă cererea britanicilor ar fi fost acceptată sau nu: cele mai multe dintre statele membre CEE doreau ca Marea Britanie să li se alăture, dar, pe de altă parte, se Îndoiau pe bună dreptate de devotamentul Londrei față de obiectivele de bază ale Tratatului de la Roma. Răspunsul la această Întrebare a devenit Însă irelevant: așa cum am văzut, În ianuarie 1963, de Gaulle și-a exprimat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fac. În luna martie a anului următor, În timp ce liderii studenților radicali Îndemnau fără preget la confruntarea cu „regimul” de la Bonn, iar guvernul amenința să răspundă provocărilor violente din Berlinul de Vest și de oriunde altundeva, Habermas - căruia i s-au alăturat Grass, Walser, Enzensberger și Hochhuth - a făcut apeluri repetate la rațiunea democratică, cerând deopotrivă studenților și guvernului să respecte legalitatea republicană. O lună mai târziu, Dutschke a plătit el Însuși prețul polarizării violente pe care o Încurajase: la 11 aprilie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
căzut de acord În 1972 să Înființeze „șarpele În tunel”: un acord pentru a menține proporții semifixe Între valutele lor, cu o marjă de variație de 2,25% În jurul ratelor stabilite. Deși Marea Britanie, Irlanda și țările scandinave li s-au alăturat, compromisul a rezistat doar doi ani: guvernele britanic, italian și irlandez - nevrând sau neputând să reziste presiunilor interne de a devalua moneda dincolo de limitele agreate - au fost nevoite să renunțe la acest aranjament și să-și lase moneda să cadă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care cereau revizuirea Codului Penal. Semnatarele erau cunoscute, unele chiar celebre: scriitoare ca Simone de Beauvoir și Françoise Sagan, actrițele Catherine Deneuve, Jeanne Moreau, Marie-France Pisier, avocate și activiste politice precum Yvette Roudy și Gisèle Halimi. Lor li s-au alăturat activiste obscure, dar militante din mișcările feministe apărute după 1968. Deși peste 300 de femei fuseseră condamnate pentru avort În anul precedent, guvernul a ales, prudent, să nu le inculpe pe semnatarele scrisorii deschise. Petiția fusese organizată de Mouvement de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]