20,565 matches
-
(născut Anthony John Selvidge, pe 11 ianuarie 1946, în Leicester, Anglia) este un muzician britanic. Kaye a fost claviaturistul original al trupei de rock progresiv Yes din 1968 până în 1971 și din nou din 1983 până în 1995. Între perioadele petrecute în Yes a fost membru fondator al formațiilor Flash, Badger și Detective devenind și membru
Tony Kaye () [Corola-website/Science/321125_a_322454]
-
cu ducele de Ormonde. Britanicii, în frunte cu secretarul de stat Henry St John, au inițiat o corespondență secretă cu marchizul de Torcy, excluzându-i pe olandezi și pe austrieci din negocieri. Ducele de Ormonde a refuzat să trimită soldați britanici în luptă, așa încât în 1712 francezii lui Villars au recuperat mult teren pierdut. Villars și-a continuat apoi cu succes ofensiva. În același timp, trupele franceze ieșeau câștigătoare în Spania, cucerind Barcelona. Marea Britanie și Țările de Jos au încetat lupta
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
de control a avut loc în St. Kitts, unde se aflau plantații franceze și engleze. În unele colonii, pregătirile defensive dinaintea conflictului începuseră încă din 1699, dată fiind starea precară a sănătății lui Carol al II-lea. Christopher Codrington, guvernatorul britanic din Insulele Leeward, a organizat imediat o campanie de îndepărtare a francezilor din St. Kitts, după ce a aflat în iulie 1702 despre declarațiile de război. După acest succes minor (guvernatorul francez a capitulat în fața forței net superioare) a încercat să
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
atât Franța cât și Anglia au trimis flote acolo; flota franceză a lui Château-Renault a fost, cu 28 de vase de linie, mai mare decât orice flotă europeană trimisă până atunci în Caraibe. El și John Benbow, amiral al flotei britanice mai mici, s-au evitat unul pe altul, iar Château-Renault a escortat la întoarcere flota spaniolă din Vera Cruz care a fost ulterior distrusă în golful Vigo. Benbow a rămas pe mare și, în august 1702, l-a atacat pe
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
Raidul său a eșuat, iar el a fost închis la Rio și apoi ucis. Francezii au răspuns umilinței cu un al doilea raid reușit în 1711. În 1712, amiralul francez Jacques Cassard a lansat o expediție ce a atacat Montserratul britanic și mai multe avanposturi coloniale olandeze, printre care Sint Eustatius, Curaçao, și Surinam. În America de Nord, războiul a fost dus mai ales de coloniștii englezi împotriva celor francezi și spanioli, fiecare parte atrăgând susținerea triburilor băștinașe, fiind susținuți și de expediții
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
franceză până la Rin, ce avusese loc de la jumătatea secolului al XVII-lea, nu s-au realizat, dar nici granița franceză în Țările de Jos nu a fost împinsă înapoi. Franța a acceptat să înceteze susținerea acordată Stuarților pretendenți la tronul britanic, recunoscând-o pe Ana ca regină legitimă. Franța a renunțat la diferite posesiuni coloniale din America de Nord, recunoscând suveranitatea britanică asupra Țării lui Rupert și asupra Newfoundlandului, și cedând Acadia și jumătatea sa din Saint Kitts. Olandezii au primit dreptul de
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
franceză în Țările de Jos nu a fost împinsă înapoi. Franța a acceptat să înceteze susținerea acordată Stuarților pretendenți la tronul britanic, recunoscând-o pe Ana ca regină legitimă. Franța a renunțat la diferite posesiuni coloniale din America de Nord, recunoscând suveranitatea britanică asupra Țării lui Rupert și asupra Newfoundlandului, și cedând Acadia și jumătatea sa din Saint Kitts. Olandezii au primit dreptul de a deține diferite cetăți din Țările de Jos Spaniole, și li s-a permis să anexeze o parte din
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
26 septembrie 1923. Documentul se baza pe principiile conținute în Articolul 22 al Convenției Ligii Națiunilor și în rezoluția Conferinței de la San Remo din 25 aprilie 1920 a principalelor puteri asociate și aliate din timpul Primului Război Mondial. Mandatul a legalizat administrația britanică și în partea de sud a fostei Sirii Otomane în 1923 - 1948. Regatul Unit, după ce a primit consimțământul Ligii Națiunilor, a împărțit teritoriul sub mandat în două arii administrative: Palestina, sub controlul britanic nemijlocit, și Transiordania, un teritoriu cu un
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
din timpul Primului Război Mondial. Mandatul a legalizat administrația britanică și în partea de sud a fostei Sirii Otomane în 1923 - 1948. Regatul Unit, după ce a primit consimțământul Ligii Națiunilor, a împărțit teritoriul sub mandat în două arii administrative: Palestina, sub controlul britanic nemijlocit, și Transiordania, un teritoriu cu un anumit grad de autonomie, plasat sub conducerea familiei Hashemite, (în conformitate cu angajamentele pe care și le luase McMahon în numele guvernului de la Londra încă din 1915. Prin această împărțire, teritoriul Transiordaniei a fost exclus de
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
aparținuseră defunctului Imperiu Otoman în Orientul Mijlociu începând cu secolul al XVI-lea. Mandatele aveau să înceteze când teritoriile sub mandat erau capabile să se autoguverneze. Atunci când Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale în timpul Primului Război Mondial (aprilie 1915), liniile de comunicație britanice cu India prin Canalul Suez, dar și alte interese ale Aliaților, au fost amenințate. Ca răspuns la o serie de inițiative franceze, Regatul Unit a înființat Comitetul De Bunsen în 1915. Această comisie a identificat natura intereselor britanice în Turcia
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
de comunicație britanice cu India prin Canalul Suez, dar și alte interese ale Aliaților, au fost amenințate. Ca răspuns la o serie de inițiative franceze, Regatul Unit a înființat Comitetul De Bunsen în 1915. Această comisie a identificat natura intereselor britanice în Turcia și Asia în cazul victoriei în război. Comitetul a luat în considerație mai multe scenarii și o propus liniile directoare pentru negocierile cu Franța, Italia și Rusia în eventualitatea partiționării Imperiului Otoman. Comitetul a recomandat creara unui stat
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
sioniști, care să lupte în cadrul trupelor Regatului Unit. Britanicii au acceptat în cele din urmă formarea la Alexandria a acestui detașament, care a fost trimis să participe la sprijinirea ofensivei de la Gallipoli. După numirea lui Lloyd George ca premier, armata britanică a pornit Campania din Sinai și Palestina sub comanda generalului Edmund Allenby. În acest moment, britanicii aprobaseră deja formarea Legiunii Evreiești, care a participat în mod nemijlocit la aceste operații militare. Britanicii consideraseră că prin formarea acestei formațiuni militare vor
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
participat în mod nemijlocit la aceste operații militare. Britanicii consideraseră că prin formarea acestei formațiuni militare vor încuraja evreii din alte țări, inclusiv pe cei din Rusia, să se implice direct în lupte de partea Aliaților. În același timp, ofițerul britanic de informații T. E. Lawrence („Lawrence al Arabiei”) încuraja Revolta arabă condusă de Sheriful din Mecca. Britanicii au reușit să înfrângă trupele otomane în 1917 și au ocupat Palestina și Siria. Aceste regiuni au rămas sub administrația militară britanică pentru
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
ofițerul britanic de informații T. E. Lawrence („Lawrence al Arabiei”) încuraja Revolta arabă condusă de Sheriful din Mecca. Britanicii au reușit să înfrângă trupele otomane în 1917 și au ocupat Palestina și Siria. Aceste regiuni au rămas sub administrația militară britanică pentru tot restul războiului. Imperiul Otoman a capitulat la 30 octombrie 1918, iar la 23 noiembrie același an a fost emis un edict militar care împărțea teritoriile imperiului în „teritorii inamice ocupate” (Occupied Enemy Territories, OET). Orientul Mijlociu a fost împărțit
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
astfel de teritorii. Teritoriul inamic ocupat „Sud” se întindea de la frontiera cu Egiptul din Sinai pe teritoriul Palestinei până la Acra și Nablus la nord și până la râul Iordan la răsărit. Acest sector a fost administrat temporar de un guvernator militar britanic (generalul Moony). Celelalte regiuni erau Teritoriul inamic ocupat „Nord” (Liban), administrat de colonelul francez De Piape, și Teritoriul inamic ocupat „Est”, administrat de șeful statului major al lui emirului hashemit Faisal, generalul Ali Riza el-Riqqabi. În acele momente, generalul Allenby
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Lloyd George (Regatul Unit) și Georges Clemenceau (Franța) au definitivat înțelegerile care fuseseră făcute încă din decembrie 1918. Noua înțelegere treceau Palestina și vilayetul Mosul sub controlul britanicilor, iar francezii primeau în administrare Siria și Libanul. În octombrie 1919, militarii britanici din Siria și ultimii soldați britanici staționați la răsărit de Iordan au fost retrași, iar regiunea a trecut sub controlul lui Faisal bin Hussein. În timpul Conferinței de Pace de la Paris, premierul britanic Lloyd George i-a spus lui Georges Clemenceau
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Clemenceau (Franța) au definitivat înțelegerile care fuseseră făcute încă din decembrie 1918. Noua înțelegere treceau Palestina și vilayetul Mosul sub controlul britanicilor, iar francezii primeau în administrare Siria și Libanul. În octombrie 1919, militarii britanici din Siria și ultimii soldați britanici staționați la răsărit de Iordan au fost retrași, iar regiunea a trecut sub controlul lui Faisal bin Hussein. În timpul Conferinței de Pace de la Paris, premierul britanic Lloyd George i-a spus lui Georges Clemenceau și altor reprezentanți ai Aliaților că
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
administrare Siria și Libanul. În octombrie 1919, militarii britanici din Siria și ultimii soldați britanici staționați la răsărit de Iordan au fost retrași, iar regiunea a trecut sub controlul lui Faisal bin Hussein. În timpul Conferinței de Pace de la Paris, premierul britanic Lloyd George i-a spus lui Georges Clemenceau și altor reprezentanți ai Aliaților că angajamentele asumate în corespondența McMahon-Hussein trebuie să fie incluse în mod obligatoriu în tratatul de pace. El a explicat că înțelegerea cu Hussein a stat de
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
obligatoriu în tratatul de pace. El a explicat că înțelegerea cu Hussein a stat de fapt la baza Acordului Sykes-Picot, iar francezii nu aveau să poată să se folosească de sistemul mandatelor Ligii Națiunilor pentru ca să schimbe termenii deja negociați. Premierul britanic a mai subliniat că francezii au acceptat să nu ocupe regiunea în care avea să fie proclamat viitorul stat independent arab, adică regiunile orașelor Damasc, Homs, Hama și Aleppo. Ministrul britanic de externe din acele timpuri, Arthur Balfour, și președintele
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
mandatelor Ligii Națiunilor pentru ca să schimbe termenii deja negociați. Premierul britanic a mai subliniat că francezii au acceptat să nu ocupe regiunea în care avea să fie proclamat viitorul stat independent arab, adică regiunile orașelor Damasc, Homs, Hama și Aleppo. Ministrul britanic de externe din acele timpuri, Arthur Balfour, și președintele american Woodrow Wilson au participat la această întâlnire. Negocierile de pace au început la Paris, au continuat la Londra și au fost definitivate la San Remo, în aprilie 1920. Consiliul Suprem
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
reprezentanții sioniștilor cât și cei ai arabilor. Cele două părți au semnat Acordul Faisal-Weizmann, care nu a fost însă niciodată pus în practică. Jurnalul oficial al Ligii Națiunilor datat iunie 1922 conține un interviu cu lordul Balfour, în care liderul britanic își exprima opinia că autoritatea Ligii Națiunilor este strict limitată. Balfour a afirmat că mandatele nu au fost creația Ligii și nu puteau fi modificate de aceasta. El mai adăuga că Liga trebuia să se limiteze la supravegherea punerii în
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
mare Stat Arab sau o confederație de state arabe independente sub „suzeranitatea unui lider arab” dar a exclus din acest stat vaste regiuni care urmau sa se afle sub mandate ale Frantei și Marii Britanii sau sub ocupație directă franceză și britanică. Palestina istorică era împartită în două zone principale. Sudul deșertic urma să facă parte împreună cu Transiordania din zona B sub control britanic, iar grosul teritoriului Palestinei denumit „zona brună”, inclusiv Ierusalimul, Haifa și Acra. urma să fie un condominium anglo-francez
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
regiuni care urmau sa se afle sub mandate ale Frantei și Marii Britanii sau sub ocupație directă franceză și britanică. Palestina istorică era împartită în două zone principale. Sudul deșertic urma să facă parte împreună cu Transiordania din zona B sub control britanic, iar grosul teritoriului Palestinei denumit „zona brună”, inclusiv Ierusalimul, Haifa și Acra. urma să fie un condominium anglo-francez, „o administrație internațională, forma acesteia urmând să fie decisă mai târziu, după consultarea Rusiei și mai apoi a altor aliați, precum și a
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Acordului Faisal-Weizmann. La Conferința de pace din 1919, emirul Faisal, vorbind în numele regelui Hussein, a cerut acordarea independenței arabilor, sau cel puțin dreptul să-și aleagă puterea mandatară. El a afirmată că este recomandabilă formarea unui stat arab sub mandat britanic. Organizația Mondială Sionistă a cerut de asemenea acordarea mandatului britanicilor, subliniind în același timp drepturile istorice ale evreilor în Palestina. O notă confidențială a raportului comisiei King-Crane afirma că evreii doreau în mod clar un mandat britanic, în principal datorită
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
arab sub mandat britanic. Organizația Mondială Sionistă a cerut de asemenea acordarea mandatului britanicilor, subliniind în același timp drepturile istorice ale evreilor în Palestina. O notă confidențială a raportului comisiei King-Crane afirma că evreii doreau în mod clar un mandat britanic, în principal datorită existenței Declarației Balfour. În schimb, francezii ar fi fost nemulțumiți de subsidiile britanice acordate emirului Feisal, care erau de fapt o mită mascată, în schimbul căreia arabii ar fi servit interesele englezilor. Acordul Faisal-Weizmann propunea ca pentru rezolvarea
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]