KorAP: Find »[drukola/base=nor & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...655 656 657 ...734 >

18,350 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

și felul în care văd eu lucrurile. Chiar nu știu ce să zic. Oricare-ar fi cauza, privesc neputincios cum plutesc fragmentele disparate și cum se șterg apoi. Bineînțeles că ele îmi mai arată și peisaje familiare: iarba vălurindu-se în bătaia vântului, nori albi plutind pe cer, lumina soarelui reflectându-se în apa râului... Numai că asemenea priveliști nu fac decât să stârnească o tristețe și mai profundă în sufletul meu. O tristețe cumplit de ciudată. Apar ca niște aburi care trec prin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Câteva animale bătrâne pieriseră deja. După prima noapte de ger, au fost găsite moarte în zăpada care se așternuse cam de cinci centimetri. Trupul lor mai era acoperit doar de câteva fire de blană aurie. Soarele își croia drum printre nori, făcând să sclipească pământul înghețat. Respirația celor peste o mie de animale plutea în lumina strălucitoare.. Când m-am trezit dimineața, pământul era învelit de o pătură albă de nea. Priveliștea era minunată. Turnul cu ceas se înălța, negru, peste

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
iarnă? — O să vezi. Am urcat în turnul de lângă Poartă fără să știu la ce să mă aștept. Am privit dincolo de zid. În livada cu meri se adunase zăpadă multă, de parcă ar fi suflat-o vântul pe toată într-acolo. Un nor dansa deasupra ei. Coama dealului de nord și a celui de sud erau complet albe. Doar câte-un colț de stâncă mai altera puțin peisajul. Animalele dormeau sub turn, ca de obicei. Vârâte unele în altele, cu picioarele strânse sub

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ca de obicei. Vârâte unele în altele, cu picioarele strânse sub ele. Doar coarnele albe erau îndreptate în sus. Pe spinările lor, zăpada apăsa greu, dar nu păreau să se sinchisească. Își vedeau de somn de parcă numai după așa ceva tânjeau. Norii au început să se disperseze și zăpada sclipea în lumina soarelui. Am rămas în picioare, în turn, și am privit încântat peisajul din jur. Lumina nu mi se părea mai puternică decât a unui proiector. Așteptam cu nerăbdare micul spectacol

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ne-am trezit cu o stâncă ce părea greu de escaladat. Între timp m-am gândit la Ben Johnson, la cât de frumos călărea în Sfidarea fortăreței, Panglica galbenă, Caravana de la Paz, Rio Grande. Soarele sclipea puternic pe întinsele prerii, norii de un alb imaculat pluteau pe cer de parcă fuseseră trasați cu pensula. Bizonii se adunaseră în vale, fetele apăreau în prag ștergându-și mâinile de șorțurile lor albe. Fluviul curgea liniștit, luminițele tremurau în bătaia vântului, cowboy-ii cântau fericiți. Ben

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mine nu mă deranjează să vorbesc despre ei. Doar dacă nu vrei tu să le auzi povestea. Dacă nu te întristează, eu n-am nimic împotrivă. — Ba ploua, ba stătea ploaia. Așa o ținuse de dimineață. Cerul se acoperise de nori groși care nici măcar nu s-au mișcat vreun pic. Eram în spital și lângă fereastră creștea un camfor uriaș. Era început de noiembrie și frunzele-i cam căzuseră. Priveam cerul printre crengile lui. Îmi place grozav să studiez copacii. — Eu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
întâmple ceva. — Cutremur? am întrebat. — Nu, răspunse fata scurt. Ne paște ceva mult mai grav. 22 La capătul lumii Fumul cenușiu Colonelul avusese dreptate. Vedeam mult fum cenușiu înălțându-se spre cer, în apropierea livezii cu meri. În fiecare zi. Norii groși îl înghițeau imediat, nori ce păreau fabricați chiar de livadă. Cel puțin asta era impresia pe care ți-o lăsau când îi priveai îndelung. Fumul începea să se înalțe fix la ora trei după-amiază și incinerarea dura în funcție de numărul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nu, răspunse fata scurt. Ne paște ceva mult mai grav. 22 La capătul lumii Fumul cenușiu Colonelul avusese dreptate. Vedeam mult fum cenușiu înălțându-se spre cer, în apropierea livezii cu meri. În fiecare zi. Norii groși îl înghițeau imediat, nori ce păreau fabricați chiar de livadă. Cel puțin asta era impresia pe care ți-o lăsau când îi priveai îndelung. Fumul începea să se înalțe fix la ora trei după-amiază și incinerarea dura în funcție de numărul animalelor moarte. După o noapte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
acoperea. Nu știu prin ce împrejurări ajunseseră acolo toate, dar ar fi fost imposibil să o iau pe fiecare la mână. M-am aplecat și am ridicat capacul cutiei în care se afla mașina de scris. S-a stârnit un nor de praf ce s-a înălțat la tavan. Parcă se pornise viscolul. Mașina de scris era un model vechi, cu clapele rotunde și pe ici-colo avea vopseaua sărită. Fusese folosită multă vreme, probabil. — Știi ce-i asta? Nu știu, spuse

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
revedere de la ea și am pornit singur spre dealul de vest. Vântul aspru vâjâia printre copaci, biciuindu-mi spatele. Am întors capul și am văzut luna. Se zărea doar pe jumătate, plutind singuratică deasupra turnului cu ceas. Era împrejmuită de nori groși. La lumina palidă a lunii, suprafața apei părea neagră ca smoala. Mi-am amintit de un fular gros de lână pe care-l văzusem într-unul din geamantane. Avea găuri făcute de molii, dar dacă-l înfășuram de câteva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și am început să urc. 24 La capătul lumii Țarcul Umbrei Cele trei zile consecutive de vreme splendidă s-au încheiat. Mi-am dat seama de asta de îndată ce m-am trezit, pentru că nu mă supărau ochii. Cerul era întunecat și norii groși nu lăsau să se strecoare printre ei nici o rază de soare, înăbușindu-l cu totul. Era rece afară. Crengile golașe ale copacilor arătau ca niște cârje ce voiau parcă să sprijine bolta cerească. Sunetul înghețat al apei răsuna ca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
totul. Era rece afară. Crengile golașe ale copacilor arătau ca niște cârje ce voiau parcă să sprijine bolta cerească. Sunetul înghețat al apei răsuna ca un ecou. Mirosea a zăpadă. — N-o să ningă azi, îmi spuse Colonelul. Aceștia nu sunt nori de ninsoare. Am deschis fereastra și am mai privit o dată cerul. Nu mi-am dat seama cum trebuie să arate niște nori aducători de zăpadă. Paznicul stătea în fața sobei lui mari de fier. Își scosese pantofii și-și încălzea picioarele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
apei răsuna ca un ecou. Mirosea a zăpadă. — N-o să ningă azi, îmi spuse Colonelul. Aceștia nu sunt nori de ninsoare. Am deschis fereastra și am mai privit o dată cerul. Nu mi-am dat seama cum trebuie să arate niște nori aducători de zăpadă. Paznicul stătea în fața sobei lui mari de fier. Își scosese pantofii și-și încălzea picioarele. Soba semăna cu cea de la bibliotecă: o suprafață plată pentru ceainic și oale, precum și un sertar pentru cenușă. Partea din față arăta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
evadare, nu știu dacă o să mai am forța necesară să-l pun în aplicare. De aceea mi-ar fi trebuit harta mai devreme, înainte de venirea iernii. Am ridicat ochii și-am privit ulmul. Se zăreau printre crengile lui petece de nori întunecați. — De-aici nu se poate evada, am zis. Te-ai uitat atentă la hartă? Nu există nici o ieșire. Aici e capătul lumii. Nici nu ne putem întoarce, nici nu avem unde merge mai departe. — O fi acesta capătul lumii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
urmă a dispărut ca prin farmec. Orașul s-a cufundat în frig și peisajul a recăpătat aspect de iarnă cu toate că nu se pornise încă vântul rece. De la coama dealului de nord și până la câmpia de sud cerul atârna greu din pricina norilor încărcați de zăpadă. Aveai senzația că era gata să se prăbușească. Sub fereastra mea, cei patru bătrâni continuau să sape. Patru? Parcă fuseseră trei înainte. Trei bătrâni cu cazmale în mâini. Dar acum erau patru. Nu m-am înșelat. Mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
în ea. Începuse să ningă. Deci era clar că o făceau cu un scop anume. Dacă mai continua ninsoarea, până dimineață groapa se astupa de tot. Și-ar fi putut da și ei seama dacă s-ar fi uitat la norii grei. Dealul de nord era deja acoperit pe jumătate de zăpadă. Pentru că nu înțelegeam rostul gropii pe care o săpau bătrânii, m-am întors resemnat la sobă. M-am așezat pe scaun în fața ei și am încercat să nu mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
romanele lui J. G. Ballard, dar să aștepte până plecam eu din lumea asta. Mi-ar fi plăcut să stau tolănit pe iarbă, la soare, să beau bere. Altceva nu-mi doream. Nu vedeam nici un semn că ar înceta totuși. Norii grei păreau amenințători. Nici o fărâmă de cer senin printre ei. M-am gândit să cumpăr un ziar de dimineață și să aflu timpul probabil, dar chioșcurile de ziare erau jos, la metrou. Dacă ajungeam acolo, iar începea discuția cu controlorul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
turna cafeaua în ceașcă. Mi-a dat-o, dar s-a așezat singură la masă și și-a băut cafeaua. — E groaznic afară, am zis. Nu se vede nici la doi pași. O să mai țină câteva zile. Până nu dispar norii ăia cenușii, purtători de zăpadă, vremea nu se îmbunătățește. Mi-am băut jumătate din cafea și apoi m-am așezat, cu cafeaua în mână, pe scaunul din fața ei. Am pus cana pe masă și am privit-o tăcut câteva clipe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
canapea. — Ai vrea să vezi un craniu de unicorn? am întrebat-o. — Adevărat? — Nu chiar, o replică. — Da, vreau. M-am dus la mașină și am luat sacoșa de pe banchetă. Era o seară plăcută și liniștită de început de octombrie. Norii se spărgeau din loc în loc pentru a lăsa luna să-și arate toată splendoarea. O să fie vreme bună mâine, mi-am zis. M-am întors la canapea, am tras fermoarul sacoșei, am scos craniul înfășurat în prosopul de baie și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
simțit o căldură vagă. Am avut senzația că degetele mi s-au învăluit și ele în membrana aceea de lumină. Am închis ochii și am lăsat căldura să-mi mângâie degetele. În sufletul meu au pătruns amintiri vechi, asemenea unor nori veniți de departe. Nu poate fi doar replică, zise fata. E cu siguranță un craniu adevărat. Aduce amintiri îndepărtate, din vremuri străvechi... Am încuviințat tăcut. Ce puteam eu să știu? Nimic altceva decât că obiectul răspândea lumină în mâinile mele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de bine surprins în romanele lui John Updike. Următoarea melodie a fost Early Autumn a lui Woody Herman. Ceasul de deasupra mesei din bucătărie arăta șapte și douăzeci și cinci de minute. Luni. Cerul s-a înseninat de parcă ar fi tăiat cineva norii cu un cuțit ascuțit, numai ca să-i facă să dispară. Nu era deloc o zi rea pentru cineva care-și lua rămas bun de la viață. Am fiert apă într-o oală, am scos niște roșii din frigider și le-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
din cap fără să scoată o vorbă. A luat armonica de pe masă, a cântărit-o în mâini și a pus-o la loc. — Stai liniștit. O să am mare grijă de ea. Când am ieșit, mai ningea puțin. Încetase și viscolul. Norii cenușii și grei amenințau cu o nouă ninsoare, dar deocamdată era bine. Am traversat podul de vest și am luat-o spre nord. Am văzut fumul înălțându-se dincolo de Zid. Ca de obicei. La început fâșii albe, subțiri, apoi tot

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pe drum, decât propriile mele urme și cele mici, lăsate de animale. Am întors capul și-am zărit peste Zid coloana de fum negru înălțându-se spre cer - ca un turn de rău augur al cărui vârf era înghițit de nori. Judecând după grosimea dârei de fum, am apreciat că Paznicul incinera o grămadă de animale. Zăpada și gerul de azi noapte uciseseră mai multe ca oricând. Asta însemna că Paznicul mai avea de lucru și nu putea să plece după

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cumpărăm niște bere. Am întrebat-o ce preferă, dar mi-a spus că îi place orice fel de bere cu condiția să facă spumă. Aveam gusturi comune. Era o dimineață frumoasă de octombrie, cu cerul senin, fără nici o pată de nor. Aveam bani să cumpăr cea mai bună bere de import, dar n-am găsit decât Miller High Life. Am luat un bax cu șase cutii. Galbenul strălucitor al ambalajului îți lăsa impresia că a fost vopsit chiar cu soarele toamnei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mașina lângă parcul Hibiya și ne-am așezat pe iarbă. Era pustiu lunea dimineața, ca puntea unui portavion după ce și-au luat zborul toate avioanele. Stoluri de porumbei se învârteau pe ici-colo, vrând parcă să se încălzească la soare. — Nici un nor pe cer. — Uite unul acolo, zise ea arătând cu degetul spre un petec cenușiu care poposise deasupra primăriei din Hibiya. Era doar unul mai întunecat. În rest, printre crengile arborilor de camfor nu se zăreau decât niște pufuleți albi. Nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]