20,565 matches
-
același timp drepturile istorice ale evreilor în Palestina. O notă confidențială a raportului comisiei King-Crane afirma că evreii doreau în mod clar un mandat britanic, în principal datorită existenței Declarației Balfour. În schimb, francezii ar fi fost nemulțumiți de subsidiile britanice acordate emirului Feisal, care erau de fapt o mită mascată, în schimbul căreia arabii ar fi servit interesele englezilor. Acordul Faisal-Weizmann propunea ca pentru rezolvarea oricăror probleme aflate în litigiu, cele două părți să accepte medierea britanicilor. Această înțelegere cerea trasarea
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
a Transiordaniei. Protectoratul Sfântului Scaun a fost un teritoriu repartizat Sfântului Scaun și delegațiilor franco-italiene prin prevederile Conferinței de la San Remo din 1920. Prin eforturile Organizației Sioniste, acest protectorat nu a fost niciodată proclamat, fiind preferat repartizarea întregului teritoriu Mandatului britanic. Mandatul a fost un instrument legal și administrativ, nu un teritoriu geografic. Jurisdicția teritorială a mandatului putea fi schimbată prin tratate, capitulații, concesiuni sau alte mijloace legale. Pentru un observator neavizat, părea că frontiera mandatului britanic pentru Palestina trebuia extinsă
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
repartizarea întregului teritoriu Mandatului britanic. Mandatul a fost un instrument legal și administrativ, nu un teritoriu geografic. Jurisdicția teritorială a mandatului putea fi schimbată prin tratate, capitulații, concesiuni sau alte mijloace legale. Pentru un observator neavizat, părea că frontiera mandatului britanic pentru Palestina trebuia extinsă până la frontiera apuseană a mandatului Mesopotamiei. De fapt, regiunea de la est de linia Damasc-hamma-Aleppo, (inclusiv cea mai mare parte a Transiordaniei) fusese promisă încă din 1915 de britanici Sharifului din Mecca. Regatul Unit își luase angajamentul
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
teritoriul de la est de Iordan, între Damasc și Ma'an, au fost stăpânite de regele Feisal al Siriei încă de la sfârșitul războiului. Wilson afirmă că această situație s-a datorat atât faptului că regiunea a ajuns în sfera de influență britanică, în conformitate cu prevederile acordului Sykes-Picot, cât și faptului că Londra a fost hotărâtă să respecte această înțelegere. Englezii au permis administrația arabă în interior și datorită faptului că nu dețineau trupe suficiente în teritoriu. Damascul era localizat în sfera franceză indirectă
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
afirmă că, atunci când francezii au ocupat Damascul în iulie 1920, situația s-a schimbat în mod dramatic. Britanicii s-au întrebat „care este "Siria" pentru care francezii au primit mandatul la San Remo” și dacă acesta „include și Traniordania”. Ministrul britanic de externe, lodul Curzon, a ajuns în cele din urmă la concluzia că Transiordania nu este legată de mandatul francez și că acest teritoriu trebuie să rămână independent, dar legat strâns de Palestina. Aaron Klieman consideră că francezii au format
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Inamice Ocupate de Aliați (Allied Occupied Enemy Territory Administration, OETA). După bătălia de la Maysalun de pe 23 iulie 1920, francezii au îndepărtat nou proclamatul guvern naționalist al lui Hashim al-Atassi și l-au expluzat pe regele Feisal I din Siria. Ministrul britanic de externe, lordul Curzon, i-a scris în august 1920 înaltului comisar al Palestinei, Herbert Samuel, cerându-i să procedeze în așa fel încât francezii să înțeleagă că britanicii nu acceptă nicio ingerință a Parisului la sud de linia Sykes
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
răspuns lui Curzon că, „după căderea Damascului acum două săptămâni... șeicii și triburile de la est de Iordan, total dezamăgiți de guvernul sherifian, nu vor accepta cel mai probabil reapariția” și ca urmare a anunțat că Transiordania se află sub mandat britanic. Fără a avea autorizația Londrei, Samuel a vizitat Transiordania și s-a întâlnit cu 600 de conducători locali în Salt, a anunțat independența regiunii de ]] Damasc și absorbția ei în mandatul britanic, ceea ducea la creșterea de patru ori a
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
a anunțat că Transiordania se află sub mandat britanic. Fără a avea autorizația Londrei, Samuel a vizitat Transiordania și s-a întâlnit cu 600 de conducători locali în Salt, a anunțat independența regiunii de ]] Damasc și absorbția ei în mandatul britanic, ceea ducea la creșterea de patru ori a ariei aflate sub controlul englezilor. Samuel i-a asigurat pe cei prezenți la întâlnire că Transiordania nu va fi unită cu Palestina. Ministrul de externe, lordul Curzon, a respins public acțiunea lui
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
al Irakului) și cel al emiratului Transiordaniei (Iordania zilelor noastre) fratelui celui dintâi, Abdullah ibn Hussein (proclamat rege cu numele Abdullah I al Iordaniei). Transiordania avea să devină o provincie arabă a Palestinei. Conferința a trasat liniile principale ale administrației britanice în Irak și Transiordania iar, prin oferirea aceste regiuni fiilor Sherifului Husssein ibn Ali al Hedjazului, Churchill a apreciat că promisiunile făcute arabilor de către britanici în timpul războiului au fost respectate, chiar dacă nu în litera lor. După o serie de discuții
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
o clauză în carta care guverna Mandatul Palestinei care permitea Regatului Unit să amâne sau să anuleze pentru totdeauna toate prevederile legate de „căminul național evreiesc” în teritoriile aflate la răsărit de râul Iordan.. La începutul lunii septembrie 1922, guvernul britanic a prezentat un memorandum Ligii Națiunilor cu detaliile acestei clauze. Memorandumul a fost aprobat pe 23 septembrie. După această dată, britanicii au administrat regiunea aflată la vest de Iordan, adică 23% din întregul teritoriu al mandatului, ca „Palestina”, iar restul
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
După această dată, britanicii au administrat regiunea aflată la vest de Iordan, adică 23% din întregul teritoriu al mandatului, ca „Palestina”, iar restul de 77% ca „Transiordania”. Cele două teritorii sub mandat au fost administrate de un singur Înalt comisar britanic, ceea ce nu prejudicia sau anula principiile internaționale la care se referea documentele oficiale ale Ligii Națiunilor cu privire la două mandate separate. Transferul de autoritate către conducerea arabă în Transiordania a avut loc gradual, începând cu recunoașterea administrației locale în 1923 și
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
asumat o serie de angajamente contradictorii cu privire la împărțirea regiunii: Declarație Balfour din 1917, Acordul Sykes-Picot, Acordul Hussein-McMahon și Cartea albă Churchill. În timpul discuțiilor de la San Remo, frontierele teritoriilor sub mandat nu au fost definite precis Frontiera dintre mandatele francez și britanic a fost definită vag în cadrul Acordului de frontieră franco-britanic din decembrie 1920. Acest acord au plasat Înălțimile Golan în zona de influență franceză. De asemenea, tratatul a dus la înființarea unei comisii mixte pentru stabilirea și marcarea pe teren a
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Înaltul comisar pentru Palestina, Herbert Samuel, a fost cel care a cerut controlul complet al Mării Galileei. Noua frontieră urma o fâșie de 10 m lățime de-a lungul malului de nord-est. După trasarea liniei de frontieră, guvernele francez și britanic au semnat pe 2 februarie 1926 un Acord de bună vecinătate între teritoriile sub mandat Palestina, Siria și Liban. Ministrul de externe britanic, lordul Curzon, împreună cu reprezentanții guvernelor francez și italian, au respins primele versiuni ale mandatului datorită unui pasaj
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
10 m lățime de-a lungul malului de nord-est. După trasarea liniei de frontieră, guvernele francez și britanic au semnat pe 2 februarie 1926 un Acord de bună vecinătate între teritoriile sub mandat Palestina, Siria și Liban. Ministrul de externe britanic, lordul Curzon, împreună cu reprezentanții guvernelor francez și italian, au respins primele versiuni ale mandatului datorită unui pasaj care spunea că se recunoaște „legătura istorică a poporului evreu cu Palestina” și „pretenția” îndreptățită a acestuia să i se permită „reconstituirea ei
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
comisiei au fost parțial responsabile pentru întârzierea ratificării mandatului. Regatul Unit și-a asumat responsabilitatea pentru Locurile Sfinte prin articolul 13 al mandatului. Până în cele din urmă, comisia pentru Locurile Sfinte nu a fost niciodată creată. Articolul 14 al mandatului britanic pentru Palestina cerea puterii mandatare să înființeze o comisie pentru studierea, definirea și determinarea drepturilor și pretențiilor diferitelor comunități religioase din Palestina. Articolul 15 cerea puterii mandatare să asigure libertatea completă a conștiinței și libera exercitare a tuturor religiilor. Aceste
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
mandate să intre în vigoare simultan. Statele Unite ale Americii nu erau membre al Ligii Națiunilor și de aceea nu s-a putut bucura de avantajele economice asigurate membrilor Ligii în teritoriile sub mandat. Pe 3 decembrie 1924, guvernele american și britanic au semnat un tratat bilateral care asigura cetățenilor americani aceleași drepturi economice cu cetățenii statelor membre ale Ligii. În 1919, secretarul general (și viitor președinte) al Organizației Sioniste, Nahum Sokolow, a publicat „History of Zionism (1600-1918)”. De asemenea, el a
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
internațional. Această formulare a fost folosită și în Declarația Balfour și în textul mandatului pentru Palestina, în amândouă documentele fiind promisă formarea unui „cămin național evreiesc”, fără definirea clară a acestuia. Colonial Office avea să publice o declarație cu privire la politica britanică în Palestina pe 3 iunie 1922, dând o interpretare restrictivă a Declarației Balfour. Declarația excludea „dispariția sau subordonarea populației, limbii sau obiceiurilor arabe din Palestina” sau „impunerea naționalității evreiești locuitorilor Palestinei ca un întreg”. În plus, subliniau că în concepția
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
dacă pe ordinea de zi urma să se afle și propunerile Grady-Morrison. Epstein a declarat că Agenția nu dorește să fie obligată să accepte un compromis între propunerile comisiei Grady-Morrison și propriile planuri de împărțire. După ocuparea Palestinei de către trupele britanice în 1917 - 1918, regiunea a fost administrată de Administrația Teritoriilor Inamice Ocupate. Administrația militară a fost înlocuită în iulie 1920 de o administrație civilă, în frunte cu Înaltul comisar al Palestinei. Primul Înalt comisar, Herbert Samuel, a sosit în Palestina
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Herbert Samuel, a sosit în Palestina pe 20 iunie 1920, iar mandatul său a devenit efectiv începând cu 1 iulie. Samuel a continuat să ocupe funcția de Înalt comisar și după intrarea efectivă în vigoare a mandatului, în 1923. Oficialitățile britanice au trimis Ligii națiunilor în octombrie 1923 un raport cu privire la administrarea Palestinei pentru 1920 - 1922, care acoperea perioada până la intrarea oficială în vigoare a mandatului pentru Palestina. Statele Unite ale Americii, care nu erau membre ale Ligii Națiunilor, nu a trebuit
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
majoritate sau orice altă măsură care ar fi permis existența unui control al majorității arabe asupra organelor de conducere ale Palestinei. Termenii mandatului cereau înființarea instituțiilor de autoguvernare atât în Palestina cât și în Transiordania. În 1947, ministrul de externe britanic Bevin a susținut că, în ultimii 25 de ani, britanicii au favorizat aspirațiile legitime ale comunităților evreiești fără să prejudicieze interesele arabilor, dar nu au reușit să „asigure dezvoltarea instituțiilor de autoguvernare” în conformitate cu termenii mandatului. În timpul mandatului britanic emigrarea evreilor
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
de externe britanic Bevin a susținut că, în ultimii 25 de ani, britanicii au favorizat aspirațiile legitime ale comunităților evreiești fără să prejudicieze interesele arabilor, dar nu au reușit să „asigure dezvoltarea instituțiilor de autoguvernare” în conformitate cu termenii mandatului. În timpul mandatului britanic emigrarea evreilor în Palestina a dus la creșterea proporției populației evreiești de la o șesime la aproximativ o treime din populației regiunii. Potrivit rapoartelor oficiale, în perioada 1920 - 1945 au emigrat legal în Palestina 367.845 evrei și 33.304 neevrei
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
palestinieni. Totuși, odată cu creșterea antisemitismului în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, emigrația evreilor în Palestina a început să crească în mod considerabil, ceea ce a dus la apariția resentimentelor din partea arabilor. Guvernul britanic a impus cote de emigrație a evreilor în Palestina. Realismul acestor cote a devenit subiect de controversă, în special în ultimii ani de mandat britanic. Atât arabii cât și evreii se opuneau politicii britanice de emigrare, fiecare comunitate din motive
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
început să crească în mod considerabil, ceea ce a dus la apariția resentimentelor din partea arabilor. Guvernul britanic a impus cote de emigrație a evreilor în Palestina. Realismul acestor cote a devenit subiect de controversă, în special în ultimii ani de mandat britanic. Atât arabii cât și evreii se opuneau politicii britanice de emigrare, fiecare comunitate din motive diferite. Pe 15 iunie 1920 a fost înființată organizația paramilitară evreiască Haganah, ca răspuns la atacurile arabilor împotriva comunităților evreiești. Tensiunile dintre cele două comunități
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
la apariția resentimentelor din partea arabilor. Guvernul britanic a impus cote de emigrație a evreilor în Palestina. Realismul acestor cote a devenit subiect de controversă, în special în ultimii ani de mandat britanic. Atât arabii cât și evreii se opuneau politicii britanice de emigrare, fiecare comunitate din motive diferite. Pe 15 iunie 1920 a fost înființată organizația paramilitară evreiască Haganah, ca răspuns la atacurile arabilor împotriva comunităților evreiești. Tensiunile dintre cele două comunități au dus la creșterea conflictelor violente - revoltele din Jaffa
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
1921, masacrul din Hebron din 1929 sau revoltele arabe din 1936 - 1939. Începând cu anul 1936, grupurile paramilitare evreiești nationaliste Etzel (Irgun) și ulterior Lehi (Lohamei Herut Israel, Grupul Stern) au declanșat o campanie de acte violente împotriva autorităților militare britanice și a arabilor. Între 1922 și 1947, rata anuală de creștere a sectorului evreiesc al economiei a fost de 13,2%, în principal datorită emigrației și investițiilor străine de capital, în vreme ce în sectorul arab a fost doar de 6,5
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]