3,559 matches
-
propria-i lipsă de recunoaștere!). Ucigînd-o, sălbatic, pe Desdemona în final și aflînd adevărul, Othello se compară singur cu "indienii primitivi" din Lumea Nouă, văzîndu-se, implicit, drept un "barbar" inapt de "civilizație". În King Lear/Regele Lear, antagonismul cultural se articulează pe niște paradigme simbolice. Tragedia debutează cu gestul scelerat al bătrînului rege, de împărțire a regatului între cele trei fiice. Protagonistul nu-și pulverizează aici doar fundamentul puterii, dar organizează și un veritabil spectacol al declarațiilor siropoase, în urma cărora ia
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
să intre sub controlul cuiva din afara clanului). Psihanaliștii pot bănui aici și o oarecare patologie erotică, grefată pe ideea unui incest sublimat (în special, în cazul lui Ferdinand, obsedat pînă la isterie de persoana sorei ca atare), dar ea se articulează în text doar la un nivel extrem de abstractizat, în consonanță cu rigorile etice ale timpului. Eroina din ostilitate față de interesul meschin al fraților sau din dragoste irepresibilă (situație mai puțin verosimilă în contextul scenic destul de simplist propus de Webster) se
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
astfel parțial, iar spovedania eliptică a naratorului se umple de semnificație. Dar se opresc lucrurile aici? În nici un caz! vom striga, deznădăjduiți de atîta mister. Observam că, la finalul episodului narativ al "conversației" despre apartenența la Masonerie a personajelor, Montresor articulează niște cuvinte aparent fără însemnătate, pe care, deliberat, le-am lăsat în suspensie. Să revenim! Fortunado pleacă, plin de dispreț, realizînd că Montresor este ridicol cu mistria lui, și ordonă iritat: "Să mergem după balerca de Amontillado!" Criminalul pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cu intenționalitate pur butaforică, ci prin medierea unei componente solide psihologice și culturale. Cred ca analiza cea mai potrivită pentru acest Poe (de altfel dominant în întreaga lui creație) este una de tip freudian, din celebrul eseu Straniul. Aici psihanalistul articulează o teorie interesantă, cu un impact major asupra generațiilor ulterioare de critici ai subliminalului. Spune Freud că devine straniu (unheimlich în germană, uncanny în engleză, locus suspectus în latină) doar acel fragment al id-ului ("suconștientului") nostru care, din rațiuni
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
asfixiindu-l). James introduce aici, spre stupoarea, aș zice, contemporanilor săi, o problemă mai subtilă, a credibilității unui narator. "Adevărul" constituie rezultatul ultim al felului în care noi percepem lumea din jurul nostru. "Adevărul" ficțiunii, similar, nu poate fi decît suma reprezentărilor articulate în conștiința ("reflectoare") a unui narator. Avant la lettre, scriitorul propune cumva consecutiv la tema de ansamblu a nuvelei lui o discuție despre natura fantasticului. Se știe, într-o lucrare celebră, din anii șaizeci (Introducere în literatura fantastică), Tzvetan Todorov
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
pentru a sesiza pretutindeni (în opera orwelliană, desigur) umbra ideologiei? Strict tehnic vorbind, răspunsul ar trebui să fie negativ. Citind însă cu atenție O fată de preot, nu ai cum să nu remarci pledoaria de principii pe care scriitorul o articulează, disimulat, în spatele personajelor sale. Volumul dezvoltă, pas cu pas, dincolo de subiectul melodramatic, un veritabil manifest cultural și mentalist. Sîntem în fața unui roman feminist, născut parcă din magma filozofică a mișcării sufragetelor. Orwell continuă aici, la nivelul anilor 30, ceea ce Virginia
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
astfel de traiectorii epifanice. Pentru el, universul nu implică semnificații reale, în varianta unidirecționalității, ci, exclusiv, în structură tripartită, de prăbușire, ispășire și salvare. La finele traseului se află, de obicei, revelarea adevărului absolut. În toate capodoperele sale, autorul își articulează strategia narativă pe această idee a schimbării de personalitate, a modificării de eu, care i se pare sursa principală de material ficțional. De pildă, unul dintre primele romane, Decline and Fall/Declin și cădere (1928) urmărește tribulațiile studentului oxfordian Paul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
discuție cu editorul McIlvaine, aflînd că Trilby ar putea fi cel mai bine vîndut roman al tuturor timpurilor, James exclamă: "Dumnezeule mare!/.../. Am nevoie de puțin aer"(p.368). Chiar și pe patul de moarte, parțial afazic, Henry pare că articulează "Trilby e problema! Trilby e problema!" -, stîrnind uimirea celor care veghează la căpătîiul său. Pentru ca descurajarea scriitorului să fie completă, tot acum, prietena Fenimore (Woolson) vinde mii de exemplare din romanul ei Anne/Anne, iar Oscar Wilde strălucește, în teatrele
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
sitcom Seinfeld, Jerry, protagonistul filmului, este acuzat, în anii nouăzeci, că nu a returnat o carte din 1971, adică din timpul fiorilor pubertății cartea la care ne referim fiind, desigur, Tropicul Cancerului!), volumul de debut al lui Henry Miller se articulează și ca o interesantă construcție joyceiană, cu trimiteri la asociaționismul moder nismului tîrziu, la "fluxul conștiinței" și la alternarea faliilor de prezent și trecut. Parisul pare un interval al joncțiunilor ficționale, unde totul e posibil și, mai ales, legitim. Romanul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
contextul subliminal al ambelor scrieri (axat pe dilemele etice ale naratorului de "istorie secretă", condamnat, ultimativ, să vorbească, măcar prin intermediul cuvîntului scris!). Nici una dintre ipoteze nu a putut fi susținută însă cu argumente viabile din roman. În ciuda erudiției autoarei americane, articulată credibil în The Secret History, o bună parte a criticii a crezut de cuviință să abandoneze această pistă culturală, plasîndu-l pe Procopiu în afara bibliografiilor Donnei Tartt și asumîndu-și suprapunerea titlurilor celor două opere doar ca pe o simplă coincidență. Cine
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
relație cu asistenta lui mult mai tînără, Lalitha, iar familia Berglund, inevitabil și previzibil, se destramă (pentru a se uni totuși, mai curînd formal, în final). Pentru Jonathan Franzen, "lumea în disoluție" (indiferent de contextul istoric în care ea se articulează!) nu reprezintă numai o metaforă epică un "mobil" de construcție ficțională, cum ar veni -, ci o realitate intrinsecă a istoriei, în integralitatea sa. Acest autor dezvăluie, indubitabil, trăsături de mare scriitor. Vede întregul în detalii, fără a încerca să-l
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
acest destin salingerian, făcînd extrem de dificilă distincția între memorialistica pură și literatura genuină. Oricum, chiar în varianta melanjului perfect de viață și text, ele proiectează, într-o manieră șocant-autentică, psihologia eroului revoltat în decorul unei societăți terorizate de spectrul destrămării, articulînd totodată imaginea, în continuă metamorfoză, a Americii veacului trecut. Volumele (traduse în limba română, aproape în totalitate, la Polirom, în ultimii opt ani) Post Office (1971)/Poșta (2004), Factotum (1975)/Factotum (2004), Women (1978)/ Femei (2003), Ham on Rye (1982
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cititorul (fie el sofisticat sau nu) să alunece pe panta plăcută a thriller-ului psihologic (și istoric), expunîndu-l abia ulterior unei simbolistici culturale, unei filozofii artistice cum ar veni, pentru care el nu fusese prezumtiv pregătit. Însăși structura textului se articulează din nenumărate "învăluiri", liniaritatea povestirii repugnînd, se vede cu ușurință, autoarei. Tehnic vorbind, ca și Dracula al lui Stoker, The Historian este un roman epistolar, însumînd experiențele a trei naratori principali (și ale cîtorva secundari), în interiorul unei fragmentări cronologice impresionante
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
una singură epifanică ideologic (nu neaparat și psihologic!) -, numită Carnetul auriu. Spun că o astfel de operă "unificatoare" devine relevantă mai curînd ideologic decît psihologic, întrucît scopul Annei (și, prin iradiere, al lui Doris Lessing însăși) nu este de a articula un exercițiu introspectiv (fie și în structura de adîncime a feminității), ci de a prezenta ceea ce comentatorii britanici au conceptualizat deja ca spațiul interior (inner space), un principiu ideologic și cultural feminist. În linii generale, "spațiul interior" constituie zona de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
și discuția autonomă a textelor!), nu pot oferi semnificația majoră (urmărită de Coe) decît împreună, relaționarea lor devenind, prin urmare, inevitabilă. Semnificația" în discuție se leagă de fragilitatea promisi unilor noastre în viață, transformate, treptat, în imense deziluzii. Ea se articulează însă pe o foarte fină "poveste" a eșecului și imprevizibilității, care necesită un studiu separat și atent. În The Rotters' Club, focalizarea narativă cade pe un grup de adolescenți din Birmingham (în anul 1973), angajați în editarea unei reviste școlare
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
O ușă în întuneric (1969) deschide o falie subtilă în poezia scriitorului irlandez, aceea a introspecției, a transformării sinelui în obiect de investigație lirică, iar, în District and Circle/Țară și ținut (2006), exegetul atent poate localiza un interesant neoromantism, articulat pe o imagistică a violenței și urîtului. Ca atare, nu ar fi exagerat să observăm că Heaney "se sustrage" unui tipar psihologic și artistic fix, ilustrîndu-se mai degrabă ambiguu la analiza tematică de detaliu. Nu mă feresc să constat că
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în ideologia și mentalismul comunismului ceaușist -, presu punînd, de aceea, pe fondul unor frustrări majore (nu doar personale, ci, tind să cred, colective, legate de întreaga mea generație) că marea intelectualitate umanistă, de la noi și de aiurea, nu se putea articula decît într-un mediu neoliberal (scutit de "stîngismul" de debut al postmodernității) ori, chiar mai acut, conservator (un conservatorism obligatoriu american, tip right-wing republican, din tradiția lui Allan Bloom și Francis Fukuyama). Surpriza și, totodată, cotitura neprevăzută a acestei atitudini
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
observația că pictorul pictează un tablou și nu lucrul pe care el îl reprezintă. Conotația trimiterii nu poate fi ratată: fiecare operă de artă, în mod spontan, aspiră să fie identică ei însăși, la fel cum lumea din care se articulează rămîne identică sieși: "Orice operă de artă aspiră prin ea însăși la identitatea cu sine, care, în realitatea empirică, este impusă cu violență tuturor obiectelor drept identitate cu subiectul și, în consecință, ratată. Identitatea estetică are a apăra non-identicul pe
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
unde se vede angrenat fără voia lui, Viktor ia o decizie nebunească: plătește două mii de dolari conducătorului unei expediții în Antarctida pentru a-l lua pe Mișa cu el. Salvarea pinguinului devine, prin urmare, o chestiune capitală, în interiorul căreia Kurkov articulează o tensiune epică fără precedent (cel puțin în contextele narative, de debut, ale cărții). Scriitorul are revelația neașteptată că indivizii resemnați la "normalitatea anormalității", deși traumatizați de spectrul aproape insurmontabil al morții, nu doresc altceva decît ca și el să
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
deschis, închegînd narațiunea și impreg nînd-o cu sens. Un exemplu este tatăl lui Tengo, care revine, enigmatic, în suprarealitatea lui "1Q84", cu toate că, în realitatea lui "1984", el se află în comă. Așa cum precizam în cronica anterioară asupra lui Murakami, 1Q84 articulează, în secțiunile sale inițiale, o alegorie despre mecanica scriiturii, unde Autorul, Textul și Cititorul sînt tipologiile principale. În volumul de față, se conturează însă clar o a patra figură indispensabilă actului estetic: Criticul. Detectivul (cu studii juridice) Ushikawa angajat de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Orhan Pamuk", Iași: Polirom, 2011. Partea întunecată În opera vastă a lui Vladimir Nabokov, există o parte "întunecată", cum ar numi-o Georges Bataille, o latură obscură, cu porniri subliminale greu de descifrat. Pe cuprinsul acestei "părți" așa-zicînd s-au articulat cîteva dintre romanele cele mai complexe ale autorului, printre care și capodopera Lolita/Lolita (1955). Tot aici trebuie căutat, în termeni psihanalitici, un impuls sublimat fundamental al lui Nabokov, devenit artă pură. Dacă ar fi să conceptualizăm emoția în cauză
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
o scară interioară"23. Totuși, nefiind, în totalitate, nici un transcendent al literaturii, nici o creație a conștiinței creatoare a criticilor, canonul nu poate fi stabilit în totalitate nici după ierarhii diacronice, nici după ierarhii sincronice, nici după modele critice, el fiind articulat în multiple contexte, "devenind funcțional în perimetrul culturii, în general, și în interiorul literaturii, în particular"24. De fapt, "canonul e memoria structurantă, identitară, a literaturii, iar existența lui nu e localizată în absolut, ci în istorie. Cu toate acestea, valoarea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
cu propria sa mișcare de a fi. Înțelegând responsabilitatea ca structură determinantă a subiectivității, Lévinas o situează nu În ființă, „unde ea nu răspunde de nimic și de nimeni”, ci În intriga lui „alt - fel - de - a ființa”. Ea se articulează, mai precis, În „eteronomia Întâlnirii” (cu Celălaltă care Întrerupe autonomia conștiinței individului, asigurând trezirea morală a subiectului. Astfel, subiectivitatea responsabilă se articulează mai Întâi În deschiderea către Celălalt, care există Înainte de orice cunoaștere, Înainte de orice intenționalitate a conștiinței: “Nimeni nu
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
nu răspunde de nimic și de nimeni”, ci În intriga lui „alt - fel - de - a ființa”. Ea se articulează, mai precis, În „eteronomia Întâlnirii” (cu Celălaltă care Întrerupe autonomia conștiinței individului, asigurând trezirea morală a subiectului. Astfel, subiectivitatea responsabilă se articulează mai Întâi În deschiderea către Celălalt, care există Înainte de orice cunoaștere, Înainte de orice intenționalitate a conștiinței: “Nimeni nu mai poate găsi legea acțiunii sale În adâncul sufletului său [...] Pentru ca eu să-mi cunosc injustiția - pentru a Întrezări posibilitatea justiției - trebuie
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
asupra cărora nu insist, reflexul cultural de a împrospăta, prin reeditări și traduceri, operele figurilor emblematice ale românității pare să se fi înțepenit într-o letargie vecină cu o boală lungă și fără leac. Neglijăm, în chip nefericit, ceea ce ne articulează în chip substanțial identitatea culturală, iar această slăbiciune se însoțește ocazional cu lamentația și cu revolta: "Oare ceilalți, străinii, de ce nu ne înțeleg ?", " Ia mai lasă-i încolo, știu ei ce e la noi ?" ș.a. Ce ar fi de înțeles
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]