1,904 matches
-
și fost afemeiat (avînd datele autorului său); de cealaltă - imaginea muzicianului siberian Ygor, autor al unei compoziții muzicale „barbare” („Victoria sălbatecă“) prin care îl răvășise și îl transformase interior pe „Dori” în timpul unui stagiu parizian. „Plîngerea către Ygor” deplasează aparentul clasicism (infuzat obsesional, psihologizant) al primei părți către un monolog poetic de un lirism melancolic (narator: Dorimedont), drapînd sub străluciri cosmopolite nostalgii ale naturii sălbatice de pe fluviul Enisei, din Țara Sovietelor... Cucerit de muzica rusului, Dorimedont eșuează lamentabil în platitudinea domestică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Marcel Iancu prilejuit de expoziția celor doi (v. nr. 65, 15 martie 1926) literaturizează și dramatizează original intervențiile celor doi, mixîndu-le cu experimente „costiniene” și comentarii pe măsură: „Clasicii sînt desăvîrșiți fiindcă sînt în perfect acord cu epoca lor”. Nostalgia clasicismului (fie ea și avangardistă...) e, de altfel, specifică atît lui Costin, cît și comilitonilor constructiviști, abstracționiști și puriști de la Contimporanul... Corespondența lui Jacques G. Costin cu Tzara (trei epistole, 21 iunie 1929-7 iulie 1930) atestă, fără drept de apel, dorința
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
altfel, una dintre obsesiile identitare majore ale interbelicului românesc: ea apare la Mateiu Caragiale (intervenția polemică a lui Pașadia din Craii...) și la reprezentanții „tinerei generații” (Cioran, Ionescu), nuanțată la E. Lovinescu, răsturnată la G. Călinescu („folclorul țărănesc - adevăratul nostru clasicism”) ș.a.m.d. Un punct de vedere mai rezonabil decît cel al lui Vinea, Blaga și Ion Barbu se dovedește a fi cel formulat de către B. Fundoianu, într-un comentariu pe marginea lucrării lui G. Ibrăileanu, „Spiritul critic în cultura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a orașului nostru e fructul desorientărei. În ciuda legiuirilor șchioape și a fațadelor «de stil» capitala țării rămîne (...) un exemplu de orientalism”; o devălmășie în care „totul este neprevăzut, totul este întîmplare, accident”. Pentru liderul constructivist, adept al „simplității” unui nou clasicism funcționalist, geometrizant și abstract, racordat pulsului novator al Occidentului, accidentul e o „emblemă” a capitalei României: „Accidente de circulație, accidente de higienă, acidente de arhitectură. Accidente sînt și regulamentele cari «organizează» construcția fiindcă nu există nici răspundere, nici orientare. Accident
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
gustului popular”. Autorul articolului consemnează „compromisurile” cu linia moderată a revistei Rhytm (echivalent modernist al maghiarului Nyugatt). Este taxat — în spiritul „masculin” al futurismului și constructivismului — expresionismul „feminin” și „sentimental”: „Dela 1920 mișcarea slăbește. Se ivesc nouile curente întoarcerea la clasicism. Formiștii pierd terenul. Exodul începe mulți, neputînd trăi în atmosfera ostilă, emigrează. Vai, soarta de totdeauna a artistului polonez este de a găsi desvoltarea și succesul departe de patrie. În Polonia nu e loc pentru dînșii. Se întîmplă azi același
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pentru dînșii. Se întîmplă azi același lucru cu acei cari au găsit glorie și răsunet în toată Europa K. Malevicz (Ministerul Cultelor n’a consimțit întoarcerii lui în Polonia), Marcussis, Halicka, Lypschitz, Kissling etc. Ceilalți se confundă în mulțimea adepților clasicismului, cezanismului, impresionismului moderat în grupul Rhytm. După 1922 tablourile și sculpturile formiștilor sînt cu totul rare în expozițiile Warșoviene. (...) Ei au explicat în public și pentru prima oară problemele formale de artă. Defectele lor sînt o construcție insuficientă, lipsă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sentimental și dulceag, neoromantismul actual (și mai accentuat din cauza ideei de vis, adăugată) este viril și conștient”. Deși tendențios realizat, făcînd concesii „infantile” unui „public încă necopt în gusturile sale”, „Le Voleur de Bagdad” „poetizează aventura”, asigurînd neoromantismului „caracteristice similare clasicismului”. De cealaltă parte, „pentru spiritul american deșteptat de elanul lui Fairbanks, chaplianismul (ilustrat de filmul Goana după aur) înseamnă un nou îndemn pentru o viață alta”. Amănunt important: visul nu mai e privit ca evazionism romantic, ci ca formă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și clasicizantă. Citarea reverențioasă a unor critici moderni precum Ovid Densusianu (adversar al ofensivei „barbare” asupra spiritului latin în cultură) sau E. Lovinescu, în pofida unor rezerve și „nedumeriri” legate de opțiunile acestuia din urmă, este de fapt o reverență la adresa clasicismului lor structural și o solidarizare cu rezervele acestora față de „modernismul extremist”. Pe aceeași linie, Const I. Emilian salută „antibarbarismul” gînditorului catolic Henri Massis din cunoscuta sa carte-manifest Défense de l’Occident, iar solidaritatea sa din finalul lucrării cu tradiționalismul „latin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
umili și inofensivi scriitori” selecționați de Titu Maiorescu (în „Beția de cuvinte”) și de M. Dragomirescu (în „Exema literară”, vol. De la Misticism la Raționalism, București, 1924). Mai interesante sînt observațiile criticului potrivit cărora, departe de a fi semnul unui „nou clasicism”, „Ordinea-sinteză pentru Integral însemnează haos dizolvant, iar ordinea-esență constructivă, desordine distructivă. Dovada ne-o dă impresia generală de ideologie negativă ce se desprinde din manifest...”. Ca și E. Lovinescu, Emilian constată că „În opoziție cu cele două manifeste studiate anterior
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
depreciază, în cazul poeziei moderne, categoriile „minorului” și ale „virtuozității” ca pe tot atîtea devieri de la idealul armonic, organic al „marii arte”. Modernul e acceptat cel mult ca ornament, ca „sclipire a prezentului” pe osatura trainică a tradiției: „tradiționalism și clasicism nu însemnează anchilozare și automatism. Însemnează numai sănătate și armonie spirituală. În jurul acestor axe fundamentale, individualitatea poeților se poate dezvolta liberă și nesilită. La tezaurul veacurilor trecute, se adaugă doar sclipirile prezentului, făurind o nouă unitate organică. Aportul fiecărei generații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
așa de altfel decît Arghezi), pe Arghezi, pe Mateiu Caragiale, pe Urmuz și alții, pe marii sensibili schimonosiți”. Poezia ludică a lui Arghezi din Hore este plasată - apoi - în zona nonfigurativului de extracție folclorică, pentru Călinescu folclorul fiind adevăratul nostru clasicism și, totodată, un filon „specific” al poeziei pure: „Intenția de joc se face din ce în ce mai clară în poezia lui Arghezi, ca dealtfel în toată lirica română și, lucru de reținut, pe un punct moderat în linia lui Urmuz și deci mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Urmuz sînt bine cunoscute. Unele dintre ele vizează spiritul avangardist în genere. În perioada dogmatică a anilor ’50, Călinescu va respinge atît scrierile lui Urmuz, cît și pe cele ale „transfugului” Eugen Ionescu, de pe poziții „optimiste”, realist-socialiste și - totodată - în numele clasicismului. Dar nu era oare jidanovismul o formă mutantă de clasicism, ideologic proletarizată? Într-o „temă” apărută în revista Teatrul din aprilie 1970 („G. Călinescu și teatrul «abstracționist»”, reluată în Teme I, Ed. Cartea Românească, București, 1971, pp. 41-48), Nicolae Manolescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în genere. În perioada dogmatică a anilor ’50, Călinescu va respinge atît scrierile lui Urmuz, cît și pe cele ale „transfugului” Eugen Ionescu, de pe poziții „optimiste”, realist-socialiste și - totodată - în numele clasicismului. Dar nu era oare jidanovismul o formă mutantă de clasicism, ideologic proletarizată? Într-o „temă” apărută în revista Teatrul din aprilie 1970 („G. Călinescu și teatrul «abstracționist»”, reluată în Teme I, Ed. Cartea Românească, București, 1971, pp. 41-48), Nicolae Manolescu demontează sagace prejudecata clasicizantă: „Cînd spunînd cuiva te iubesc! ni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sus-citatul articol, Nicolae Manolescu observa că literatura acestuia „fiind în cea mai mare parte convențională în sens superior (și poezia, și Cartea nunții, și Enigma Otiliei, și Șun), cunoaște totuși anume momente de îndoială. Conformismul scriitorului (care este totuna cu clasicismul lui) face, în asemenea momente, loc ironiei față de convenții. Criticul abstracționismului este, el însuși, un abstracționist. Acest aspect al operei lui G. Călinescu n-a fost luat suficient în considerare” (p. 43). În sprijinul acestor afirmații sînt luate ca exemple
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradiții locale a avangardei — răspunzînd nevoii similare a avangardiștilor din anii ’20 — nu avea alt punct de sprijin intern decît folclorul popular, „primitiv”. Un punct de vedere asemănător (deși mai complex) despre relația dintre folclorul autohton - privit ca formă de clasicism sui-generis - și literatura avangardistă avansa și G. Călinescu în Istoria..., vorbind despre „dadaismul poporan” și despre „folclorul suprarealistic” din „Domnișoara Hus” de Ion Barbu. Într-un articol intitulat „ Uimitoarea carieră a rîsului lui Urmuz” (în Argeș, nr. 2, iulie 1966
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
argumente „extreme” pentru ambele opțiuni: sincronizare deplină cu cele mai novatoare tendințe europene, cosmopolite și emancipatoare, dar și precursorat absolut, modernism „de export” ș.cl. În perioada interbelică, avangardiștii au fost apreciați - atunci cînd au fost! - mai ales pe latura tradiționalismului/clasicismului/lirismului lor rezidual, pentru latura „cuminte” a scrierilor, pentru virtuozitatea formală, bref: pentru neconformarea de facto la programul iconoclast afișat (v. cazurile „clasicizantului” Ion Vinea, ale „tradiționaliștilor”, tematic vorbind, Fundoianu și Voronca, delicatețea lirică a plachetelor de versuri semnate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
se dezvoltau din taoism. Ca rezultat, taoismul veritabil a fost dat la o parte și mai mult și nu au mai apărut mari adepți în timpul dinastiei Qing a manciurienilor (1644-1911), care a consolidat cu strictețe un tip extrem de conservator de clasicism confucianist, până în momentul în care a căzut în 1911. Anexa de la finalul acestui capitol vă oferă o „distribuție cronologică a personajelor taoiste”, începând cu Împăratul Galben și până în ziua de azi, inclusiv câțiva înțelepți pe care încă nu i-ați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2250_a_3575]
-
decadenți, dar și o nouă etapă În turmentata istorie a dandysmului francez. În ce privește Însă platformele estetice, atunci când Îi avem În vedere pe decadenții dandy, cu precădere pe scriitori, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Anatema pe care „radicalii” o ridică Împotriva clasicismului, a realismului sau naturalismului nu stârnește același ecou În paginile tuturor. Vom observa cu surprindere cum, de pildă, o briză neoclasică adie prin opera multor dandy ai vremilor crepusculare. Teoreticienii decadentismului și ai dandysmului se Întâlnesc Însă de aceeași parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
ș...ț Sportul l-a transformat, l-a debarasat de plictis, de morga sa obligatorie, de flegma disprețuitoare. Acest dandysm, Învăluit Într-un soi de melancolie, preferă bon ton-ul răcelii, reînnodând tradiția unui tip de frivolitate și a unui clasicism Îmblânzit de grația veacului al XVIII-lea. Dandy-ul dansează cumva menuetul: eleganța devine o formă a moralei, gustul - o formă de politețe”1. Fraze care, fără să se refere și la dandysmul englez, par să Îl descrie prin unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
le poartă sunt asortate. Și e Încredințat că toți ochii sunt ațintiți asupra lui și oamenii fac cu schimbul ca să-l admire pe Îndelete”2. Parcă ar fi rânduri scrise În veacul al XIX-lea, la Londra, nu În plin clasicism francez. Cu nimic mai diferiți ar fi Într-adevăr, dar numai la o primă vedere, Narcișii veacului romantic. Toți sunt Îmbătați de propriul reflex În oglindă, toți Își compun cu mare grijă „poza” pe care vor s-o ofere apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Nimic mai străin acestei firi ironice decât Înregimentarea În ceea ce s-a numit „estetismul de gheață” al școlii franceze. Wilde poate fi orice altceva, dar nu prizonierul formulei definitive, al normei necruțătoare - adică al Încremenirii. În fapt, evoluția sa dinspre clasicismul greco-latin spre romantismul târziu, resimțit atât de puternic În poezie, spre „parnasianismul” ironic din teatru, până la modernismul acut din confesiunile epistolare ce culminează cu De profundis descurajează, cu argumente solide, o astfel de ipoteză. Dar ceea ce-l derutează până la totala
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
fi ales”. Elita este, în această viziune, un model demn de urmat și promovat. Și anume un model integral, de urmat în toate privințele importante ale vieții, precum acel kalos kagathos al vechilor greci, dar și l’honnête homme al clasicismului francez. Termenul ca atare a intrat însă în circulație abia pe la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și a fost impus de gîndirea socială de toate culorile pentru a promova viziuni diferite despre alcătuirea puterii în societate. Oricît de diferite ar
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
zvonului de floare trezit la lumină care taie aerul / prin dimineața / de răcoare și până la Primăvara care îi înmugurește teii din vis. În versurile sale, poeta construiește o lume senină, care emană aspirația ei spre echilibru, armonie, venind dintr-un clasicism structural, care o determină să-și caute identitatea prin raportare la celălalt (Dinspre toate zările numele tău / îl ascult, dinspre toate mările...) și, firește, la divinitatea omniprezentă, implicit sau explicit, în poemele care alcătuiesc antologia, Cântec fără sfârșit fiind, de
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]
-
prin raportare la celălalt (Dinspre toate zările numele tău / îl ascult, dinspre toate mările...) și, firește, la divinitatea omniprezentă, implicit sau explicit, în poemele care alcătuiesc antologia, Cântec fără sfârșit fiind, de pildă, o creație pe care i-o închină. Clasicismul structural al autoarei este formulat cvasiprogramatic: ...lumina o iubesc! / Această duioșie a culorii / rostindu-mă în neființă! Aceeași teamă de un dezechilibru lăuntric se exprimă totodată și prin respingerea solitudinii: Ci n-aș vrea-n mersu-mi să-nserez / o altă umbră
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]
-
magii fețele deodată / versetele asudă și izvorul / mirării se mărește numai norul / cruce fixă duce-nsângerată. Creația lui Horia Zilieru mărturisește, indirect, propensiunea lui spre serafic, diafan și traduce, în mod firesc, configurația eului acestuia, aparent antinomică, fiindcă îmbină organic, clasicismul - grandios, grav - cu exuberanța romantică, osmoza aceasta subliniind, de fapt, aspirația poetului spre echilibru, armonie. Dar, dacă, structural, artistul e concomitent clasic și romantic, poezia sa este tributară și simbolismului, însă impresia e că retorica acestui curent e prezentă, spre deosebire de
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]