3,459 matches
-
un început de răspuns. Darwin își încheie cartea 134 așezând omul acolo unde îi este locul, adică în mijlocul naturii echilibrate prin îndumnezeire. Așa cum spuneam, vom adopta metoda lui Darwin, aceea de a privi din lateral și de a încerca să deslușim ceva. Într-o genealogie a moralei, Francis Fukuyama 135 insistă asupra caracterului natural al originii și formării conștiinței de sine. El arată că posibilitățile omului de a gândi, de a-și ordona viața și de a impune norme care să
Feţele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chiriţescu () [Corola-publishinghouse/Science/1442_a_2684]
-
poezie „un crez trăit”. Cu migală de miniaturist, culege sunetul „păcatelor gândirii” și vrea să atingă o împăcare luminoasă, stăpânită de solaritate, grație, discreție și, neapărat, distincție. De o candoare creativă deloc mimată, poeta dovedește „un calm tensionat”. Marcel Pop-Corniș deslușește, desenând cu generozitate un posibil profil liric, „unele sensuri cvasiezoterice” chiar în versurile ei de început și detecta aici impersonalism și ample ritualuri cosmice, ceea ce conferă discursului „o formă euristică”. SCRIERI: Ecuație liniștită, București, 1985; Diminețile gândului, Timișoara, 1989; Scara
DIMA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286763_a_288092]
-
precar. Dar sacra tautologie eu/celălalt, consubstanțiali și deopotrivă transcendenți sinelui, se vede perturbată de o „geografie” simbolică enigmatică, iar cuplul - orfic - nu reface desăvârșirea androginului platonic: „Un deal sau o vale la țara trupului ei/cu-ncetul începeam a desluși cu încetul punctele cardinale să i le știu./ Doar că greșeam nordul adesea,/ doar că-n hotare prea lesne/ nu mi-a fost dat să o aflu”. Deasupra tenebrelor reia cicluri poetice din precedentele plachete, asociindu-le unor inedite anterioare
DIACONU-6. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286755_a_288084]
-
istoria noastră se trezește brusc afundat, cu sau fără voia sa, într-o pădure întunecoasă, lipsită de poteci, trebuind să-și deschidă singur drum prin hățișurile acesteia. El este silit, nu o dată, în lipsa documentației, să recurgă la intuiție pentru a desluși sensul evenimentelor sau faptelor. Cu toate acestea, asupra noastră, ca și asupra oricărui iubitor de istorie românească, tocmai acest "mileniu al tăcerii" exercită o adevărată fascinație! Această atracție inexplicabilă provine din dificultatea de a da un răspuns la întrebarea: cum
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și est de Carpați, lume aflată în stadiul organizării social-politice, respectiv în "țări", cnezate și voievodate. A doua jumătate a acestui secol reprezintă o nouă etapă, decisivă, a procesului de organizare politică a teritoriilor românești extra-carpatice. În această perioadă se deslușesc, cu putere și claritate, semnele maturizării politice în sânul societății românești, în strânsă legătură cu evoluția anumitor factori externi, precum criza regatului ungar la sfârșitul secolului al XIII-lea. După 1250, anul în care papa Inocențiu IV confirma Diploma ioaniților
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
coruptibilitatea, prețiozitatea ridicolă, gogomănia sunt metehne ale acestor creaturi care viețuiesc în inerție și mimetism. Idei mari și generoase, dar degradate acum și pervertite, au caraghioase oglindiri în tărtăcuța lor buimacă. În râsul lui C., dincolo de inflexiunea de batjocură, se deslușește și o undă de simpatie, ipochimenii (care moștenesc, tipologic, date ale personajelor din comedia clasică - demagogul, încornoratul credul, servitorul slugarnic și duplicitar, confidentul ș.a.) fiind, în definitiv, o expresie a unei dispoziții jubilante. Inapți de devenire sufletească, eroii lui comici
CARAGIALE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286090_a_287419]
-
o structură vie, mobilă. Un om reprezentativ, o expresie a nevoilor neamului său, o personalitate binefăcătoare care n-a crezut niciodată că are drepturi asupra sa însuși, acesta a fost Barițiu. Și de aceea el e așa de greu de deslușit pentru cei ce caută în el omul și atât de lesne de respectat pentru acei care-i văd munca. N. IORGA SCRIERI: Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani din urmă, I-III, Sibiu, 1899-1891; Două drame familiare
BARIŢIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285644_a_286973]
-
panglicar), grotescul unor ședințe parlamentare, criza morală a presei, năravurile unor literați, acestea și altele compunând pitorescul strident care frapează pe oricine nimerește în „țara tuturor anomaliilor”. Convingerile din adolescență își păstrează intactă seducția, C., căruia i se pare că deslușește „glasul revoluției”, așteptând cu înfrigurare „ceasul proletariatului”. „Forța magnetică a socialismului” este invocată și în reconstituirea encomiastică a pateticei existențe a lui Jean Jaurès (Cuvinte despre Jean Jaurès, 1934). Partizan al intervenției, la izbucnirea primului război mondial, C. scoate o
CLARNET. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286293_a_287622]
-
științele naturii și medicină, etică etc. Unii dintre profesorii greci (Meletie de Arta, Alexandru Mavrocordat, Hrisant Nottara), formați la Universitatea din Padova, imprimau acestei școli, de tradiție bizantină și neoaristotelică, deschideri spre raționalismul postrenascentist occidental. În opera lui C. se deslușește această orientare, ca și pasiunea pentru retorică, modelată sub influența profesorului Ilie Miniat, marele predicator ascultat și de grecii din Italia. Cu mici întreruperi, el rămâne în mediul capitalei otomane mai bine de două decenii. Talentele artistice și erudiția l-
CANTEMIR-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286073_a_287402]
-
mai felurite femei. A rudei noastre de la Moscova, de pildă, de pe singura fotografie colorată din albumele noastre. Căsătorită cu un diplomat, ea vorbea fără să-și descleșteze dinții și ofta de plictiseală deja înainte de a te asculta. Dar în fotografie deslușeam imediat efectul „petite pomme”. Îi vedeam nimbul pe chipul unei provinciale șterse, vreo mătușă anonimă, căreia nu i se pomenea numele decât când se vorbea despre femeile rămase fără soț după măcelul din ultimul război. Chiar și Glașa, singura țărancă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu ochii larg deschiși, încercam să vedem cât mai mult cer. Balconul se legăna ușor, fugindu-ne de sub picioare, începând să plutească. Orizontul se apropia de noi ca și cum ne-am fi avântat spre el prin răsuflarea nopții. În zare am deslușit sclipirea aceea stinsă - ar fi zis că erau paietele unor valuri mici pe suprafața unui râu. Neîncrezători, am scrutat întunericul care se revărsa pe balconul nostru zburător. Da, o întindere de apă întunecată scânteia în adâncurile stepei, urca, răspândea prospețimea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Înțelegeți, două lumi s-au pomenit față în față. (Uitați-vă la fotografia asta. Păcat că ziarul a stat împăturit atâta timp...) Da, Țarul, monarhul absolut și reprezentanții poporului francez! Reprezentanții democrației... Înțelesul adânc al acelei confruntări ne scăpa, dar deslușeam acum, printre cele cinci sute de priviri ațintite asupra Țarului, pe cele care, fără a fi răuvoitoare, refuzau entuziasmul general. Și care, mai ales, din cauza acelei misterioase „democrații”, puteau să și-o permită! Această nepăsare ne consterna. Scrutam șirurile de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
atât de dragi, fie și numai prin aspectul literelor lor... Exista Franța... Orașul cu bulevardele mărginite de castani s-a transformat într-o paietă fină de aur care îi strălucea în privire fără ca cineva să-și dea seama. Charlotte îi deslușea scânteierea până și-n luciul frumoasei broșe de pe rochia unei tinere domnișoare cu zâmbet capricios și trufaș, așezată într-un fotoliu frumos, în mijlocul unei încăperi mari, cu mobile elegante, cu perdele de mătase la ferestre. - La raison du plus fort
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
anilor ’20. La cincisprezece ani, rămâneam singur cu sora mea. În polemica lor era parcă o presimțire tacită a acelui viitor foarte apropiat... Viața Charlottei, mă gândeam eu, îi împăca, le oferea un teren neutru. Cu vârsta, am început să deslușesc un cu totul alt motiv al acelei predilecții franceze a dezbaterilor lor interminabile. Charlotte se ivea sub cerul rusesc ca o extraterestră. Ea nu avea nimic comun cu istoria crudă a acestui imens imperiu, cu foametea, cu revoluțiile, cu războaiele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
destinul incredibil al lucrurilor. Acestea călătoreau, strângeau sub învelișul lor banal perioadele vieții noastre, legând între ele clipe foarte îndepărtate. Cât despre căsătoria bunicii cu judecătorul poporului, eu nu remarcam probabil tot pitorescul istoric pe care adulții puteau să-l deslușească aici. Dragostea Charlottei, curtea pe care i-o făcea bunicul, perechea aceea atât de ieșită din comun în ținutul siberian - din toate acestea eu nu am păstrat decât un crâmpei: Fiodor, cu rubașca bine călcată, cu cizmele lustruite, se îndrepta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
căuta să ajungă la inima acelei curtezane cerebrale, indolente, semănând cu o orhidee fragilă și care îl lăsa să spere mereu zadarnic. Și alături de ei - servitoarea, tânăra ce se îmbăia, cu trupul ei voinic și sănătos. La prima lectură, nu deslușisem decât triunghiul acela, care îmi părea artificial și fără vigoare: într-adevăr, cele două femei nu puteau nici măcar să se considere rivale... De acum înainte, aruncam o privire cu totul nouă asupra acelui trio parizian. Devenea concret, întrupat, palpabil - trăia
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mine, sărbătorii înseși... Zilele rusești ale bunicii - zilele care, la un moment dat, deveneau pur și simplu viața ei și nu doar o „etapă rusească” înaintea întoarcerii în Franța - aveau pentru mine o tonalitate secretă, pe care ceilalți nu o deslușeau. Era un fel de nimb invizibil purtat de Charlotte în tot acel trecut reînviat în bucătăria noastră afumată. Îmi spuneam cu o mirare plină de admirație: „Femeia aceea care aștepta luni și luni de zile faimoasele bătăi ale ceasului de la
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
era oprit în mijlocul câmpului. Aerul nopții nu era negru compact ca în orașul din care fugiseră. Întinderea câmpiei din fața dreptunghiului palid al ușii deschise păstra culoarea cenușie a nopților din nord. Când ochii i s-au obișnuit cu întunericul, a deslușit lângă calea ferată, în umbra unui tufiș, contururile unei izbe ațipite. Și, în față, în pajiștea de lângă terasament, a văzut un cal. Liniștea era atât de adâncă încât se auzeau țârâitul ușor al tulpinilor smulse și copitele călcând pe pământul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lor le comenta în timpul recreațiilor, nu făceam nici o deosebire între cluburile de fotbal ai căror suporteri înfocați erau. Ignoranța mea îi jignea. O considerau sfidare. Mă atacau cu batjocurile lor, cu pumnii lor. Abia în iarna aceea am început să deslușesc un adevăr derutant: a purta în tine trecutul acela îndepărtat, a-ți lăsa sufletul să trăiască în Atlantida aceea fabuloasă nu era un lucru inocent. Da, era cu adevărat o sfidare, o provocare în ochii celor care trăiau în prezent
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
multe de spus. După un moment de tăcere, bunica a ridicat ușor capul și a spus cu multă sinceritate: - Sunt încântată că acum cunoști atât de bine istoria! Totuși, în vocea ei plină de convingere, mi s-a părut că deslușesc ecoul unui gând nemărturisit: „E bine să cunoști istoria. Dar când îți vorbeam de Isabeau și de aleea Arbaletierilor, de noaptea aceea de toamnă, mă gândeam la cu totul altceva...” S-a aplecat deasupra lucrului ei de mână, făcând împunsături
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Charlotte cu o ușurare ascunsă. Mă simțeam implicat tainic în moartea mamei. Da, simțeam față de ea responsabilitatea vagă încercată de spectatorul a cărui privire face să se clatine sau chiar să cadă un dansator pe sârmă. Charlotte mă învățase să deslușesc siluete pariziene în inima unui mare oraș industrial de pe Volga, ea mă încătușase în trecutul acela visat, din care aruncam priviri distrate spre viața reală. Și viața reală era stratul de apă pe care, tremurând, îl văzusem băltind în fundul gropii
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de ani după război păreau să moară cu totul „normal”, „de bătrânețe”. Trebuia să te apropii foarte mult de tatăl meu ca să-i vezi deasupra urechii urma ușor scobită în care zvâcnea sângele. Trebuia să o cunoști pe mama ca să deslușești în ea copila încremenită în fața ferestrei întunecate, sub un cer plin de stranii stele șuierătoare, în prima dimineață de război. Pentru a vedea în ea adolescenta scheletică, lividă, care se îneca înfulecând coji de cartofi... Le cercetam viața printr-o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
vechi. Dacă cineva mi l-ar fi prezentat pe visătorul acela, fără îndoială că nu l-aș fi recunoscut. Nu m-aș fi recunoscut... A doua zi, instructorul ne-a dus să asistăm la sosirea unei coloane de tancuri. Am deslușit mai întâi un nor cenușiu care se umfla la orizont. Apoi, o vibrație puternică s-a răspândit în talpa încălțămintei noastre. Pământul se zguduia. Și norul, devenit galben, s-a înălțat până la soare și l-a eclipsat. Toate zgomotele au
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
au dispărut. - Așa e, dar ele continuă să zboare, undeva, în niște țări îndepărtate, numai că noi, cu vederea noastră prea slabă, nu putem să le vedem. Așa e și cu cei care mor...»” Prin somn, mi se părea că deslușesc zgomotul crengilor, care era mai puternic și mai persistent ca de obicei. Ca și cum vântul nu ar fi încetat, nici o clipă, să bată. Dimineața, descopeream că era zumzetul oceanului. În ajun, obosit, mă oprisem, fără să știu, la hotarul unde pădurea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
putut să exclam ca și marinarul dintr-o povestire de Voltaire: „De patru ori am călcat pe crucifix în patru călătorii în Japonia!” M-am numit păgân, idolatru. Totuși, ironiile acelea nu au întrerupt vagul murmur interior pe care îl deslușisem în adâncul sufletului meu. Tonul lui avea ceva copilăresc. Parcă i-aș fi propus un târg interlocutorului meu anonim: să mai trăiesc doar douăzeci de ani, ba chiar cincisprezece, bine, fie, doar zece, numai să fie posibile revederea aceea, clipele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]