1,845 matches
-
stradă. Și tot ca de obicei, colindătorii își beau banii din colindatul de peste noapte în cîrciuma satului, pe ritm de muzică neo-populară cu iz de manele. Și, tot conform obiceiului, ne digerăm porcăriile de peste noapte la un pahar de vorbă domoală, cu prietenii. E ziua de Crăciun. Mă uit la D. Ne întîlniserăm cu ea într-un weekend la munte, acum cîteva săptămîni. Își adusese diverse preparate light, din soia, falafel și altele asemenea. „Țin post”, ne-a explicat ea și
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
plină de morminte, care amintesc de eroii moldoveni din vremea veche. Pământul din Lunca Prutului era frământat de copitele cailor, ce foiau mai tot timpul anului, călăriți de războinici aprigi. E ceva blând, duios și resemnat în curgerea acestei ape domoale, ale cărei valuri arareori le vezi Anuca, fata pădurarului răzvrătite. Ea întrupează parcă, sufletul poporului nostru. Prutul e o apă moldovenească, măi Fanachi!... Se aude uneori plânsul înăbușit al cavalului plin de un fior misterios, ce răsună pe aceste văi
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
de aburi. Greabănul trupului lor trăgea plugul, răsturnând brazda. Alături, omul îi îndemna cu o închipuire de bici, mai mult dintr-un simțământ fratern, pentru ființele care susțin cu jugul plugul, și cu spatele nevoile unei vieți obidite. Țăranul pășea domol și rar, cu toată liniștea și măsura ce le pune în toate; în munca și viața lui. Pășea cu capul plecat, nu numai în fața Cerului ce-i zâmbește ...dar, plecat în fața atâtor lucruri care cer ascultare și tăcere. În ochii
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
loc, cum un curent electric mă străbate cu iuțeală, iar timpul înțepenește parcă locului. Îmi bătea inima precum nu mai bătuse niciodată; parcă nici nu era inima mea. Asta, căci întotdeauna trăisem cu impresia că am o inimă rece și domoală, care nu se agită ea pentru orice lucru nou ivit, dar se vede că mă înșelasem. Îmi dădeam seama că făcusem gestul dintr-un imbold nestăpânit și cu totul independent față de mine; fusese ca și cum cineva ar fi stat la spatele
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
în pivniță. Văzându-l că a ajuns acolo și întrebându-l răspicat ce anume dorește, un om cu înfățișarea cam ciudată, cu privirea circumspectă și cu alură de bandit, intră cu el pe ușa pivniței și îl conduse, cu pas domol și bine măsurat, în locul unde știa el. Scările de coborâre se dovediră, însă, a fi mai numeroase și mai întunecate, decât s-ar fi așteptat Șerban. De câteva clipe încoace, chiar devenise vizibil tulburat, se citea asta limpede pe chipul
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
decât stridentă, ceea ce-mi crea o stare de nervozitate. Astfel mă simțeam de fiecare dată ca un desfigurat sau ca și cum aș fi purtat pe figură o mască incomodă, lipicioasă. Dimpotrivă, felul de a vorbi al Iozefinei era mult mai domol. Lin. Ca de fulg în cădere. Pe un ton liniștitor. Ca un pansament miraculos. Mă lăsa să pătrund bine toate ungherele cuvintelor, pentru că le amesteca ușor cu ezitări, cu oftaturi, ca și cum discuțiile noastre erau, contrar situației, mai mult decât intime
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
una lângă cealaltă într-un pat și s-ar uita captivate, la foiletonul de la televizor. Fără pauză, de trei ani bătuți pe muche. Fulgii devin când și când, parașute de păpădie. Felul de a vorbi al Iozefinei era mult mai domol. Lin. Ton liniștitor. Ca un pansament miraculos cu balsam. Mă lăsa să pătrund bine toate ungherele cuvintelor, pentru că le amesteca ușor cu tăceri, cu ezitări, cu oftaturi. Oftatul Iozefinei părea că răzbate de undeva, din străfundurile feminității ei, pe care
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
îmi ești prieten? întrebă Abdul pe neașteptate. îl privi surprins: — Da. Bănuiesc că da. — Tuaregii își scot vălul în fața familiei și a prietenilor... Dar tu încă n-ai făcut asta în fața mea. Gacel se gândi câteva momente și apoi, foarte domol, își ridică mâna și lăsă vălul să-i cadă, permițându-i celuilalt să-i studieze în voie chipul uscățiv și hotărât, brăzdat de riduri adânci. Zâmbi: — E o față ca oricare alta. Mi te închipuiam altfel. — Altfel? — Poate mai bătrân
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
că, pentru prima oară în viața lui, ceva îl îngrozea cu adevărat. Luminile erau altele, dar nu și umbrele, căci nu exista nici un obiect în stare să proiecteze cea mai mică umbră pe nesfârșita întindere albă. Ultimele dune se stingeau domol, ca niște limbi însetate sau ca valurile lungi ale unei mări fără putere pe o plajă nețărmurită, capricioasă graniță pe care Natura și-o impusese fără o rațiune aparentă; fără să-i explice nimănui de ce acolo se sfârșea nisipul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
cu cheia și cu maneta în același timp. Nimic. Cheia și pedala. Nimic. Cheia și pedala din dreapta, și motorul urlă accelerat peste măsură, dar continuă așa, și când, foarte încet, slăbi apăsarea piciorului, constată satisfăcut că mergea în continuare, sforăind domol. Continuă să încerce cu frâna, ambreiajul, acceleratorul, cu frâna de mână, întrerupătoarele de lumini și schimbătorul de viteze și, când tocmai îl apucase disperarea, vehiculul facu un salt înainte, roțile din spate trecură peste caporalul Osman și mașina se opri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
chiliei bătrânului. Soarele asfințise deja, dar m-a întâmpinat o boare de aer cald, îndemnându-mă să alerg la izvor... M-am bălăcit o vreme, pentru a-mi reveni din iureșul dialogului cu bătrânul. Am pornit spre chilie, cu pas domol. De obicei, la acel ceas fereastra de la chilia mea nu era luminată. Acum, însă, o lumină slabă ce abia reușea să treacă dincoace de geam dovedea că lampa era aprinsă. Am grăbit pasul. Ajuns la ușă, m-am oprit cu
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/551_a_859]
-
limpezesc gândurile”. Nu am replicat nici într-un fel, ci am coborât din cerdac și am pornit spre prietenul meu din capul aleii din pădure - stejarul. Lumina de lună abia răsărită învăluia firea într-o horbotă stranie. Mergeam cu pas domol. Aproape de stejar, mi-am întors privirea. Întunericul era străpuns doar de un firicel de lumină pâlpâitoare a unei candele. Asta însemna că “poronca” e ca Zâna să nu se arate văzului meu nici într-un fel. Cu grăuntele amar al
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/551_a_859]
-
văd de aproape călugărimea trebăluind în grădinile, viile și livezile din jurul bisericii. Să-i aud cum vorbesc în afara timpului de rugă și dacă au îndemânarea țăranului în cele trebi ale gospodăriei... Fiindcă nu aveam alta de făcut, mergeam cu pas domol. Gândul către Zâna se zbătea în capul meu precum o pasăre prinsă în laț. “Voi mai călca eu pe aceste alei? Voi mai dormi eu în chilia mea? Oi mai vedea-o pe Zâna vreodată? Un impuls interior, însă, mi-
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/551_a_859]
-
acolo. Un tremur ușor îi străbătu spinarea. Probabil că s-or fi așezat pe vine lângă patul mizerabil, privindu-l ore întregi, nemișcați ca stanele de piatră, cu ochii mici și dușmănoși ațintiți pe chipul lui, observând neobosiți cum respira domol, iară și iară, și întrebându-se - în cazul în care ar fi în stare să se întrebe ceva - unde o fi mintea bărbatului care dormea. Cum ar putea ei să-și închipuie visele lui? Trebuie că erau atât de departe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
drumul fără să-i lase o clipă destul răgaz ca să-și găsească refugiu printre mangrove, și în același timp cu grijă să nu rupă una dintre puținele gute ce-i mai rămăseseră întregi. Când, în sfârșit, peștele se lăsă târât domol printre nuferii de lângă mal, intră în apă și, cu o singură apucătură, iute și îndemânatică, îl prinse de branhii și îl aruncă pe uscat. Îl privi cum dădea din coadă la picioarele copacului, cu ochii din ce în ce mai bulbucați și gura foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
copac și se întoarse la mlaștină. Luă din colibă o lance groasă cu vârf de fier legată cu o frânghie lungă - arma lui de vânat caimani - și se urcă în caiacul șubred. Ocolind mangrovele, pătrunse pe gura largă a râului domol, aproape lipsit de curenți. Vâsli îndelung, tacticos și fără zgomot, până când îl copleși din nou mirosul acru. Înaintă și mai încet și, trecând de cotul râului, îi putu vedea, aproape chiar în același loc în care îi lăsase, grohăind și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
încât de pe mal devenea cu neputință să descoperi unde începea uscatul. Pe alocuri, nuferii se îndeseau atât de mult, încât la prova caiacului nu se întindea decât un gigantic strat cu aparență compactă, deschizându-se lin la bătaia ritmică și domoală a padelei pe care o mânuia de la pupă. Vârfurile ramurilor apărând din când în când la suprafață, atingeau coca ambarcațiunii... n-o fi cumva spinarea caimanilor? Ferigi fantastice și liane atârnau de copacii înclinați, încercând să mângâie chipul bărbatului care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
o lungă și armonioasă bășină presărată cu tonalități romantice, căreia îi răspunse o altă bășină, de data asta pe un ton ascuțit, izbucnită din desișul adânc al mangrovelor. Silueta cenușie cu corp lătăreț și cap minuscul a „trompetistului“ se îndepărtă domol în direcția aceea și deodată un duet de pârțuri căpătă caracterul unei autentice conversații de amor. Bărbatul zâmbi în caiacul său, vru să intervină și lăsă, la rândul lui, să-i scape un bubuit ce căpătă putere lovindu-se de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
a coborât mâinile căutând ca totul să vină cât mai degrabă, fără să se gândească nici o clipă că în acest fel se va și termina totul mai degrabă. — Viața e lungă... Cu atât mai lungă, cu cât o trăiești mai domol, cu cât profiți de ea mai adânc. Viața e lungă tolănit într-un caiac cu fața către cer, privind un satelit artificial, care pare să fie prea grăbit, și un milion de stele care nu s-au mișcat niciodată de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
Natura îi obliga să le plătească pe cei care doreau să locuiască în selvă. Căpușe, căldură umedă și țânțari, cele trei mari impozite ale selvei. Dar plătea cu plăcere, acum, când încetaseră ploile. Puse caiacul pe apă și vâsli foarte domol până se opri în mijlocul lagunei, unde nu era decât tăcere, apa se vedea foarte liniștită și lumea era în pace cu sine însăși. Se tolăni pe fundul ambarcațiunii, cu fața în sus, și lăsă ca soarele să-i prăjească din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
secol după secol, distrugea, și iar distrugea, fără să măsoare consecințele. Își aminti de ziua aceea când, vizitând Vechea Guatemala, i-a cerut călăuzei să-l ducă să cunoască râul Pensativo, despre care auzise că poartă acest nume din pricina curentului domol, a apelor curate și a peisajului frumos... — Râul ăsta nu mai există, domnule, îi răspunse indigenul. Râul Pensativo, e un râu mort. Curgea într-adevăr printr-un peisaj frumos cu păduri umbroase, dar pădurile au fost tăiate și apa de pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
mers, ca și cum ar fi sosit pe neașteptate sfârșitul, pentru că nu se mișca nici măcar o frunză în dimineața liniștită, fără vânt, în tăcuta pădure, fără viață, peste mașinile adormite, fără oameni. Din umbră, apăru figura neliniștită a lui Kano, care înaintă domol, cu teamă, în pofida tăcerii, dând înconjur luminișului ca să evite apropierea de monștrii de fier, ținând sarbacana strânsă cu putere, mai dispus la fugă decât la ofensivă. Îi făcu un semn să se apropie, îi arătă solul din fața lui și destupă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
De aceea, de fiecare dată când mă aflu într-o situație nouă, mă întreb dacă ea a mai existat înainte și privesc îndărăt căutând precedente. Și în acest caz, ele există. Se opri lângă apă și privi râul care curgea domol. Știu că au existat precedente! Când în 1912 Theodore Roosevelt a vrut să revină în politică, toți dușmanii lui au trebuit să se erijeze imediat în campioni ai cauzei conservării, pentru că în timpul Guvernului său, Teddy fusese marele apărător al Naturii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
pește se zbătu în apă. De la a doua zvâcnitură, înțelese că încerca să se elibereze din cârlig, și trase alene. Era un frumos pește bagre de zece kilograme și care se zbătu timp îndelungat. Când, în sfârșit, se lăsă târât domol printre nuferi, intră în lagună și, cu o singură lovitură cu mâna, iute și îndemânatică, îl prinse de branhii și îl aruncă pe uscat. Îl privi cum dădea din coadă la picioarele copacului. „Prea mare“, gândi el. Se întoarse spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
cred în minuni. Dușuri reci de toamnă tîrzie O ploaie rece, de toamnă tîrzie, s-a lăsat peste oraș, dînd impresia că n-a avut început și, mai ales, că nu va avea un sfîrșit. Stropi împinși de un vînt domol se strecurau perfid spre pielea înfrigurată, cu perișori zburliți, ca atunci cînd vezi lupul. Umbrelele încercau să ocrotească capetele pleoștite ale rarilor trecători de pe ulița Podișului. Pînă și cîinii, harnici de obicei, s-au adăpostit pe unde au putut, lăsînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]