2,345 matches
-
de cuviosul Zosima din Frații Karamazov - monahul care glumea cu mujicii, mânca alături de vameși, gusta din acadelele mirenești, iubea copiii și plângea alături de păcătoși. Fără a face din canoane o literă moartă de lege, nici din iconomie o iresponsabilă obișnuință, duhovnicul de la Sâmbăta are acel tip de prezență care impune fără să umilească. Figura sa molcomă ne cheamă întrucât nu iscodește, ne luminează pentru că nu răscolește. Părintele Teofil personifică harul bucuriei (nulla dies sine laetitia). Senin, spontan și uneori ironic, părintele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
această minunată felurime se cuvin citite și cele mai insolite afirmații ale părintelui, care aduc mărturie despre „înțelepciunea cea de multe feluri” (Efeseni 3, 10) a lui Dumnezeu. Părintele Teofil va rămâne în amintirea celor care l-au iubit acel duhovnic situat mereu la mijloc: între itineranță și sedentarism, între rigoarea patristică și elasticitatea bunului-simț țărănesc, între înțelepciunea rurală și urbanitatea intelectuală, între ingenuitatea scenică și un diafan histrionism, între discursul volubil și sentința ireductibilă, între licență și inovație, între certitudine
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
au ambiția să vâneze, peste noapte, spectaculoase performanțe duhovnicești, povața bine măsurată a părintelui Teofil îi dezamăgește. La fel, pentru cei născuți la cumpăna dintre două lumi smintite, fiind crescuți în cultura suprafeței și a entuziasmelor infantile, vocea sobră a duhovnicului de la Sâmbăta răsună elocvent și aspru. Totuși, privindu-i apariția pe fundalul tradiției Bisericii, vom înțelege mai bine cum anume părintele Teofil întrupează miracolul unei frumuseți aparte. Dintr-un veac stins în depărtări, ea vine către noi domol, încărcată de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Teofil este în elementul său mai ales în interviuri sau convorbiri. Întrucât întâlnirea „față-către-față” nu-i întotdeauna cu putință, atunci recursul la textele scrise rămâne obligatoriu. Iar dacă, peste ani buni, cititorii vor dori să știe cum era odinioară renumitul duhovnic de la Sâmbăta, un portret sintetic al părintelui, realizat prin dialog, va reprezenta soluția indispensabilă și fericită. Amintiri și cumpenetc "Amintiri și cumpene" Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine? - acesta este titlul cărții părintelui Teofil Părăian, aflat în conversație
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
confesionale greco-catolice din Ardeal (p. 62). La fel, adunările Oastei Domnului par să fi răspuns unei nevoi sincere de îmbunătățire sufletească pe care creștinii adulți ai Bisericii Ortodoxe o resimțeau în relație cu membrii altor comunități religioase. Teofil duhovnicultc " Teofil duhovnicul" Hotărârea părintelui Teofil - care, pe atunci, purta numele de mirean, Ioan - de a îmbrățișa viața monahală a survenit în a doua duminică din Postul Mare al anului 1953, când în biserica din satul părinților s-a citit icosul sfântului Grigorie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
monahului Teofil este relatată alert, cu umor și cu sentimentul recunoștinței față de cei care au făcut acest lucru posibil: în primul rând mitropolitul Nicolae Colan, care, într-un moment de inspirație profetică, i-a spus diaconului de atunci: „O să fii duhovnic și o să fii concelebrant” (p. 120). Ca duhovnic, părintele Teofil ne mărturisește experiența unor bucurii neașteptate, însoțite, poate firesc, de tot atâtea decepții. Reținem rugăciunea plină de nădejde a duhovnicului de odinioară: „Doamne, mai trimite-mi și câte un tânăr
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu sentimentul recunoștinței față de cei care au făcut acest lucru posibil: în primul rând mitropolitul Nicolae Colan, care, într-un moment de inspirație profetică, i-a spus diaconului de atunci: „O să fii duhovnic și o să fii concelebrant” (p. 120). Ca duhovnic, părintele Teofil ne mărturisește experiența unor bucurii neașteptate, însoțite, poate firesc, de tot atâtea decepții. Reținem rugăciunea plină de nădejde a duhovnicului de odinioară: „Doamne, mai trimite-mi și câte un tânăr, Doamne, mai trimite-mi și câte un intelectual
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
inspirație profetică, i-a spus diaconului de atunci: „O să fii duhovnic și o să fii concelebrant” (p. 120). Ca duhovnic, părintele Teofil ne mărturisește experiența unor bucurii neașteptate, însoțite, poate firesc, de tot atâtea decepții. Reținem rugăciunea plină de nădejde a duhovnicului de odinioară: „Doamne, mai trimite-mi și câte un tânăr, Doamne, mai trimite-mi și câte un intelectual”. Cu vremea, această dorință s-a împlinit, aducând deopotrivă prilejuri de mulțumire și inevitabile deziluzii. O concluzie din amurgul vieții? „Este mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
câte un tânăr, Doamne, mai trimite-mi și câte un intelectual”. Cu vremea, această dorință s-a împlinit, aducând deopotrivă prilejuri de mulțumire și inevitabile deziluzii. O concluzie din amurgul vieții? „Este mai ușor să fii intelectual decât creștin.” Ca duhovnic, părintele Teofil a încercat să cultive acea sfințenie și înțelepciune care știe să nu strivească. A trezi în aproapele smerenia nu presupune neapărat recursul la un act de umilire publică. Marii sfinți ai Patericului, de pildă, au știut să fie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
umilește sterpăciunea erudiției teologice de duzină. Cuvântările arhimandritului - „totdeauna plăcute și drese cu sare” (Coloseni 4, 6) - nu sunt prelegeri academice, iar dacă posedă o atât de rară fluență, e pentru că respectă ritmul firesc al conversației între două inimi. Încercat duhovnic la mănăstiri de călugări și maici, Emilianos Simonopetritul „nu vorbește în două feluri” (I Timotei 3, 8), părelnic sau iscoditor. Rostirea sa este un cuvânt „vrednic de credință și vrednic de toată primirea” (I Timotei 4, 9), lămurit mai întâi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ci reprezintă doar o călăuză în redescoperirea inocenței prunciei. „Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17). Asceza decizieitc " Asceza deciziei" Limbajul concret al autorului trădează un interes practic. Bătrânul duhovnic vrea să retrezească curiozitatea creștinilor pentru complexitatea parcursului mistagogic asumat la botez. Nu este întreaga noastră viață o încercare de restaurare a demnităților pierdute de primul om? Începuturile repatrierii sunt pavate de frică și afectele satelite: angoasă nedeterminată, melancolii recesive
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de primul om? Începuturile repatrierii sunt pavate de frică și afectele satelite: angoasă nedeterminată, melancolii recesive, anxietăți difuze, fobii imaginare. Pentru început, în forul nostrul lăuntric vorbesc mereu mai multe voci, disputându-și dreptul de suveranitate asupra conștiinței noastre morale. Duhovnicul este cel care ne ajută să deslușim adevărata identitate a acestor voci. La început, sufletul angajat în lupta despătimirii resimte o distanță aproape insuportabilă între rădăcinile sale zvântate și izvorul de har al lui Dumnezeu. Din pietrele mormântului său, clădite
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Revelația nimicniciei și a morții marchează „începutul deliberării mele”, moment în care „cuțitul se afundă cel mai adânc în rană”; este clipa „acceptării sau nu a căinței. E începutul vieții mele. Îmi joc aici soarta”. Pentru creștini, pare să sugereze duhovnicul athonit, doar începutul - și niciodată sfârșitul - descoperă „realitatea tragică” a limitei. Aici, limita se asumă prin reîntoarcerea în globul de lumină „de unde am fost aruncați”. Cine ar putea tăgădui aici cuvintele Micului Prinț după care „drumurile drepte nu duc niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mai vorbit cu atâta patos, limpezime, curaj și dragoste despre ființa dedublată a omului. Pentru progeniturile lui Adam, păcatul lucrează ca lege (Romani 7, 15-16), iar minciuna ca adevăr. O inedită „teologie a absenței” lui Dumnezeu este schițată de ambii duhovnici, într-o teodicee care răspunde cel puțin în parte neliniștilor omului contemporan. Dacă istoria umanității reface metonimic (pars pro toto) biografia Fiului lui Dumnezeu, atunci misterul abandonului Tatălui pe cruce devine cheia înțelegerii timpului nostru. Deslușind printr-o lectură hristocentrică
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
servilism și teamă? De aici și îndemnul Sfântului Pavel: „Cu preț ați fost cumpărați. Nu vă faceți robi oamenilor” (I Corinteni 7, 21). În tradiția autentic monahală a Bisericii, starețul nu este un legiuitor, ci doar un însoțitor. Adevăratul părinte duhovnic asistă la formarea novicelui printr-un simplu act de învecinare. Fără discernământ și dragoste, această pedagogie subtilă a faptei care, adesea, ia locul cuvântului s-ar transforma în moralism. Când este vorba de votul ascultării, al sărăciei și castității, ucenicul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ceva nou” (Fapte 17, 21), părintele Sofronie s-a făcut asemănător apostolului Pavel, coborând cu zel și smerenie în areopagul filozofilor și al cărturarilor. Astfel, el n-a plecat mai departe fără ucenici. Unul dintre aceștia este ieromonahul Zaharia Zaharou, duhovnic foarte căutat al mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul și autor al unei excepționale teze de doctorat despre teologia arhimandritului Sofronie, susținută cu succes la Universitatea din Tesalonic (sub îndrumarea profesorului G. Mantzaridis). Traducerea în românește a lucrării părintelui Zaharia ne oferă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
acest stagiu intermediar, tocmai ieșit din starea de confuzie adolescentină, omul descoperă mai întâi în Evanghelie dimensiunea pedagogică, ascetică și morală. În acest punct, credința îi oferă omului încredere, dar nu și cunoașterea din vedere a lui Hristos. Îndrumarea părintelui duhovnic, lucrând în cadrul organizat de slujbele și tainele Bisericii, își vădește treptat efectele terapeutice. În această perioadă, asceză este indispensabilă, iar libertatea doar pregustată, după îndepărtarea de sursele pierzării. Ucenicul, comentează arhimandritul Zaharia, „descoperă că nu își stăpânește firea și că
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
la pocăința ființială (metanoia) are deci consecințe uriașe. Pe de o parte, acest eveniment perpetuu descoperă importanța unică a principiului ipostatic, mărturisit ca atare doar în Evanghelie. O subtilă tensiune între particular și universal menține în joc nevoia ascultării de duhovnic și importanța crucială a libertății. În fapt, pe aceste două premise funcționează și comunitatea monastică întemeiată de părintele Sofronie; lipsită de o regulă monastică în genul celor redactate de Sf. Pahomie, Sf. Vasile cel Mare ori Sf. Benedict, comunitatea trăiește
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și conflictele interpretării 269 Un avva enciclopedic 269 Exegeza monastică 273 Filologia fără mănuși 275 Situl eclezial al interpretării 279 Limitele pozitivismului 281 Îngerul Silezian 284 Vasul răbdării și chipul blândețelor 290 Taina firescului 293 Amintiri și cumpene 294 Teofil duhovnicul 297 Mesagerul bucuriei 298 Regăsirea paradisului. Note de lectură la arhimandritul Emilianos 300 Ereditatea misticii bizantine 300 Renașterea permanentă 302 Asceza deciziei 304 Absență sau retragere? 305 Denunțul mondenității 307 Darurile ascezei 309 Monahismul: de la credință la cunoaștere 311 Nunta
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Îl aruncau În așa o febră, de ce atât de des părea să fie În spațiul cosmic. Dans la lune. Ei, măcar nu-l trata pe Sammler ca pe un simbol și se părea că nu Îl interesează preoții, judecătorii ori duhovnicii. Wallace spunea că ceea ce aprecia la unchiul Sammler era că e spiritual. Sammler, mai ales foarte iritat sau provocat, când se simțea amar, spunea lucruri spirituale. În stil vechi european. Adesea aceste lucruri spirituale semnalau apropierea unei crize de nervi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
calea mea, anume parcă spre a-mi încerca tăria hotărârii de a mă spovedi. Eram slab, nevolnic și rămâneam în crâșmă până se făcea târziu și toate bisericile se închideau. Amânam pentru o altă zi dusul la biserică, mersul la duhovnic, întâlnirea izbăvitoare cu el și cu binecuvântata taină a spovedaniei. Nu ajunsesem niciodată la acea biserică din viziunea mea. Dintre toate celelalte la care mergeam, din când în când, nu era nici una asemeni celei pe care trebuia să o găsesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a mă salva. Nu am încetat însă să cred în Dumnezeu. Nu am ocolit Biserica. Nu m-am dezis de morți. Cred în lumea de apoi, în judecata Domnului și în îndreptarea păcătosului care sunt. Doar că încă rătăcesc spre duhovnicul căruia să mă spovedesc. Nu l-am aflat. Sau poate mi-e teamă să-l aflu. Mă rog din ce în ce mai des, deși încă nu i-am pătruns taina, cu rugăciunea inimii sau cu ceea ce cred eu că este: „Doamne, Iisuse Hristoase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
zăbovind în prag pentru a se orienta, părea o icoană vie. Se apropie apoi de mine șimi ia o mână, iar cu cealaltă mă prinde de umăr: „Sunt preotul Nil Dorobanțu”, „Petru Baciu din Bacău”, răspund eu. Simțeam nevoia unui duhovnic și atunci când mă aflam în compania unui preot trăiam o stare de euforie și de liniște sufletească la cote înalte. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar, ori de câte ori îmi aduc aminte. Părintele Nil Dorobanțu a fost băgat în aceeași cameră cu
Vesnic osânditi by Petru C. Baciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/816_a_1587]
-
dar poate nu mi-a hărăzit darul căsătoriei...încă mai sper să port crucea căsătoriei... Vreau să fiu de folos altora și îmi este necesară munca. La pagina 188 scrie: „Mă rog, mă rog, mă rog continuu, cum mă învață duhovnicii mei și eu mă simt ca o jucărie stricată, plâng, părintele mi-a spus că e bine să plâng. Vreau să trăiesc cu lumină și bucurie...”. Face o danie substanțială unei biserici pentru renovare, deși cineva îi spune că dania
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII (CĂLĂTORIA CONTINUĂ). In: Călător... prin vâltoarea vremii(călătoria continuă) by Alexandru Mănăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/561_a_770]
-
i-ar fi fost hotărârea ce urma, nu să-i salveze viața, ci doar să i-o prelungească cu o lună, o săptămână, sau măcar câteva ore... Dacă mama Ameliei s-ar fi rugat Mântuitorului cât l-a rugat pe duhovnic și dacă acest fapt s-ar fi petrecut în vremurile biblice, Mântuitorul Iisus nu numai că ar fi dezlegat-o de canonul autoimpus, ci ar fi întins Dreapta Divină și ar fi readus-o la viață - vindecând-o în calitate de „Păstorul
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII (CĂLĂTORIA CONTINUĂ). In: Călător... prin vâltoarea vremii(călătoria continuă) by Alexandru Mănăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/561_a_770]