1,835 matches
-
că trebuie să meargă și va ajunge în cele din urmă undeva, poate chiar acasă. Sau într-o nouă crâșmă, o minune de crâșmă cum nu mai văzuse până atunci, o crâșmă a viselor, o crâșmă a tuturor gândurilor aiurea duse, o crâșmă în care, intrând, știi că la oricare masă te așezi, celălalt din față ești tot tu, te aștepți cu paharul plin, cu sticla plină, cu sufletul plin, cu Lumea toată revărsată peste tine ca blândețea unei fulguiri nesfârșite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
veștile despre ea. Știu acum că erau doar semne ale închiderii textului întru limpezirea sa. Și, poate, întru Luminarea mea în coborâre. Din astfel de întâmplări neprevăzute viețile noastre capătă înțeles. Relevarea textului este nașterea cea adevărată. Umplerea plinului și dusul tainei de nespus. Abia la capătul trăitului, viața își începe drumul ei adevărat, curat, al tău și numai al tău. Primim zilnic semne despre această împlinire a textului, fără a le înțelege, fără a le desluși, fără a le crede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
știe. O simte pe trupul ei, în carnea ei, în liniile corpului ei care se schimbă de pe o zi pe alta, în sângele ei care se zbate după alte ritmuri, în întregul ei care tresaltă și vibrează mult mai aproape de dusul schimbător decât toate ale mele, rămas împietrit într-o vârstă fără trecere. Apoi fata a zorit din lift, a zorit pe ușa blocului, zorește pe lunga alee care duce spre stația autobuzelor. O privesc din spate cum își agită fundul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
zorește spre vreun birou, la slujbă. Zâmbesc: „Uite-așa trece viața“. Metaforele se trăiesc pe sine. N-au nevoie de vorbe. Ele inventează vorbele. Ele rodesc împreunări de cuvinte. Sintaxe. Destine. Metaforele se petrec doar din ritmul zilelor, din pași duși, din cadențe mistuite, din despicări de aer, din troian de clipe pogorâte. Rămân tot mai în urma vieții care se trece. Clipe ca acestea, moi, toropite de zăpușeala miezului de zi. Căldură sufocantă, anihilantă. Gândurile moi, lichefiate, vâscoase se preling în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
toate acestea, un semn doar, o literă, o virgulă, un bob de nisip. Ești însă liber, dâra ta de viață știi că se încrustează în ceva, trăiești permanent trecerea din efemer în veșnicie și iarăși revenirea în vremelnic și iarăși dusul în nemurire. Trăiești minunea colbuirii. Calcinarea clipelor, zilelor, cuvintelor, amintirilor tale. Te lași prelins în țărâna Bibliotecii... Un balans care îți ostoiește răni, îți îmblânzește zilele, te face să privești ca și cum n-ar fi mizeriile zilelor de zi cu zi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
vâlvătăile tricolore. Nu știu ce scârbă a sufletului face să mă țin tot mai departe de astfel de poleială de paradă, prea des repetată. Îmi apăr, astfel, oare tot ce păstrează în mine, adânc, sentimentul mândriei de neam? Acel sentiment închis în dusul sângelui prin mine? Am văzut cum, într-un răstimp destul de mic, nici măcar un secol, unul dintre sentimentele cele mai autentice, cel național, a fost transformat într-o ordinară afacere. Nu vorbesc de pervertirea morală la care au fost supuși cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
speranțe și incertitudini, măcinat, mai ales, de neputința în fața morții. Nu-mi părea rău că îmi bătusem joc de viața mea, de sănătatea mea, de fapt, cât mă frământa neputința în fața inevitabilei morți. Ușurința cu care se putea muri, simplitatea dusului mă îngrozeau și-mi răvășeau nopțile. Nu din cine știe ce generozitate sau solidaritate am acceptat propunerea acelui bătrân de a ne trece spaima de Moarte în vorbit. Pur și simplu eram și eu la fel de înspăimântat ca el. Mă simțeam neputincios, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fără zbucium și frământări. Cei care cred că sunt meniți a găsi întotdeauna soluțiile, gata oricând a arăta direcția spre care trebuie să alerge nația. Cei care sunt convinși că fără analizele lor viața nu și-ar mai găsi tiparele dusului. Sunt, de fapt, amărâții oportuniști ai clipei. Dispușii oricărui pupat de labă cu punga de bani întinsă. Ei vin pe lume gata scriși. Terminați înainte de a-și fi descoperit coborârea în text. Astăzi am ajuns puțin mai târziu la Bibliotecă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nehotărât, părelnic, mișcat de șoptita cântare a bătrânului cu cărțulia jerpelită și a orbului cu muzicuța lui. Toiagul acela alb, lucind stins în zvâcnetele de lumină ale lumânărilor, părea că, atârnat de fir pogorât din cer, cadența în balansul lui dusul unei minuni, când Însuși Pescarul aruncase nada și chema sufletele să se avânte spre El. Țăranii îi țineau isonul bătrânului, cântând atât de sfântul și tainicul „Hristos a înviat“. Cred că niciodată nu am trăit mai intens minunea credinței că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
din liniștea și din uitarea tuturor depărtărilor în care mă prăbușisem. Lumină venită din străfunduri, revărsată peste Lume ca o dărnicie a celor din pământuri. Întăritoare, izvoditoare de noi chemări, de noi dărnicii sufletești, dăruire trimisă în Lume de la cei duși, lumină care, atunci când crezi că toate ale tale pierdute îți sunt, vine și-ți daurește iarăși calea. Bătaia molcomă a apei în taluzul șoselei, clinchetul monoton al undelor lovite, sunetele muzicuței depărtate, lumina țâșnind ca o bucurie mult timp zăgăzuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
am rugat iar, am mai citit și Ectenia duplicată, am tras și o vozglașenie și, de-acum, hotărârea era luată. Mi se arătase calea, profesore, nu știu dacă înțelegi. Nu știam ce să înțeleg. Îl priveam cum, înflăcărat, cu privirea dusă, de parcă mai vedea și acum lumina aceea de care amintise, rememora neobișnuita întâmplare. — Chiar a doua zi m-am dus la protoierie, apoi mai sus, la părintele vicar, am luat-o ierarhic, până la Prea-sfințitul, și până la urmă m-au dezlegat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
clipă, apoi o aruncă peste brăduț. Mă vede rămas încă în dreptul geamului. Zâmbește, ridicând neputincioasă din umeri. Fără să-mi dau prea bine seama, am ajuns pe Bulevard. Am coborât, cu pași vechi, indiferenți. Încă mă urmăresc de aici, din dusul literelor, cum șovăi în ușa berăriei. Știu că voi intra? Știu că nu voi intra? Până și tristețea care se pogoară acum în această pagină o simt ca o boare dinspre text. O tristețe mai grea decât pot duce cuvintele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
aveam impresia că le auzeam inimile ticăind, un infern de inimi bătând zvâcnit, surd, cu niște bătăi venite parcă din adâncul nopții. Mă înfiora senzația aceea ciudată că îmi împleticesc pașii printre cârduri nesfârșite de ciori mute, amorțite, urmărindu-mi dusul în bezna nopții, fără alt zgomot decât ticăitul monoton al puzderiei de inimi, zvâcnet de clipe adunate pe sârme, cadență de timp închis sub nesfârșit lințoliu negru. — Întrebam Mion efendi se vrem Kerim la voia voastră. Se permitem? Se așezase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mă arunca în pagina neîncepută, ca în bețiile de demult. Găsisem, ca într-o mistică a nenorocului, pierduta povestire a prietenului V.V. Era în mine. Mai precis, simțeam că eu sunt în ea. O văzusem aproape, rând cu rând, în dusul molcom al tramvaiului. Și am scris-o. Citind-o acum, în nepăsarea clipelor de acum, și ele albe, nesfârșit de albe și fără de gând, simt cum se luminează parcă și noaptea aceea de demult. Fata cu ochelari încă șovăie cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
știut de mine, auzit și altă dată, fără a-mi mai putea aminti acum când și unde îl mai ascultasem. Bastonul lui alb, agățat de bara metalică, se balansa în legănarea tramvaiului, lovind sacadat peretele metalic, de parcă ar fi cadențat dusul cântecului, dusul nostru. Sau poate Moartea urcase nu demult, cu două stații în urmă, odată cu femeia aceea tânără care se așezase lângă mine pe scaun și mă privise câteva clipe nedumerită, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mine, auzit și altă dată, fără a-mi mai putea aminti acum când și unde îl mai ascultasem. Bastonul lui alb, agățat de bara metalică, se balansa în legănarea tramvaiului, lovind sacadat peretele metalic, de parcă ar fi cadențat dusul cântecului, dusul nostru. Sau poate Moartea urcase nu demult, cu două stații în urmă, odată cu femeia aceea tânără care se așezase lângă mine pe scaun și mă privise câteva clipe nedumerită, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, apoi și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cuvintele cad în mine, aduse poate de cadența toiagului alb al orbului lovind peretele vagonului, lovituri surde, grele, înăbușite, ca picurii ploii de demult, din acea noapte pierdută. Moartea mă îndemnase poate să cobor la Karanphilou, ea ducându-se în dusul ei, lăsându-mi doar împăcata bucurie a adulmecării înghețatei ei apropieri. Am înțeles, oricum, că așteptarea mea sfârșise. Textul se deschisese, lăsându-mi minunea de a mă închide. Dintr-un de demult au început să vină chematele, atât de stăruitor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
parcă pentru prima dată. Obosită, tristă, fără vreun licăr. Încearcă doar să zâmbească, urmărind cum fata cu ochelari, încinsă, începuse să mă mângâie pe chelie, șoptindu-mi că mă așteptase toată seara. „Și când ți-am adus sarmalele“, gemea ea dusă, „mai să mă prăbușesc în brațele tale, pe genunchii tăi, de față cu toți ăia. E un mister de talente, care mă cheamă, între noi. De dinainte de sarmale l-am simțit, așa, ca un zvâc în burtă. Ca un hău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
copiii care ascultă de părinți și se roagă Maicii Domnului, în acea zi, înainte de a se face ziuă afară, ea vine și intră în sufletele lor, lăsându-le binecuvântare. Și ce coincidență frumoasă! În zorii acelei zile, pe când dormeam toți duși, bunica Dosia, vecina noastră cea iubită, care o iubea pe Maica Domnului mai mult decât își iubea propria viață, venea prin întuneric la noi acasă încărcată cu de toate. Bătea la ușă și tata îi deschidea. Ne trezea pe toți
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
șalupă de salvare culese naufragiatul pe punctul de a se îneca. Liftul îl urcă milos până la etajul al paisprezecelea, ușa se deschise fără rezistență, canapeaua îl primi ca pe un prieten drag, în câteva minute comisarul, cu picioarele întinse, dormea dus, sau dormea somnul celor nevinovați, cum se mai obișnuia să se spună pe vremea când se credea că ei ar exista. Cuibărit în poala maternală a providențial, s.a., asigurări&reasigurări, al cărui calm făcea onoare numelui și atributelor care îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
pe spate și a înălțat brusc un arătător în aer, parcă încercând să-și amintească ceva ce uitase de mult. Apoi, pe un ton sumbru, fals teatral, a recitat versurile de început din Adio, dragoste, de Raleigh. „Ca visuri calpe, dusă-i fericirea Și fără-ntors e ziua ce-a trecut Iubirea rătăcită și mărirea: Din tot ce-a fost, doar plâns parc-am avut.“ Purgatoriul Nimeni nu trăiește cu convingerea că destinul său este să devină șofer de taxi, dar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
alimentația rațională. Mitul pe care se întemeia era însă unul abstract și găunos : acela al „omului nou”, stăpîn și el pe propriul corp. Impus pentru a masca o penurie, și nu pentru a controla o abundență, acesta nu a con dus însă decît la forme ingenioase sau disperate de a-l eluda și a rămas în amintirea oamenilor doar ca o pagină de tristă amintire. Cu totul altfel stau lucrurile în prezent, cînd, păstrînd proporțiile, am trecut și noi de la o
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
un falsificator de bani din lumea bună sau un hoț de bijuterii cu mult stil, venit de departe, poate de peste ocean. Însă... Generalul îl îndemnă din sprâncene să meargă mai departe. Însă mi s-a părut și cu mințile cam duse, cum spun oamenii. De ce s-ar exclude cele două? — Ce mă miră e că primul redactor de la Universul, cel care a scris articolul despre celălalt caz - înțeleg că l-ați citit -, pe care l-am rugat să-l angajeze ca să
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
cu puterea noastră de împotrivire, iar asta e valabil și-n viața personală. Și că la fiecare pagină de istorie a lumii, facem și noi un salt, cam fără să-l controlăm, iar singura noastră șansă e să ne lăsăm duși, așa, dar folosind la maximum puterea aburului evenimentelor, să nu rămânem pe jos, în urma ei. Să fim păsuiți cu viteza timpului, a timpurilor, mai bine zis. Să ne potrivim, mai bine decât să ne împotrivim. A, da, interesant, admise primul
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
o noapte neagră ca smoala... când, s-o strecurat în bârlogul turcului, și pe o ploaie... urgia de pe lume... La câte-un fulger îl videi cum se strecoară ca o nălucă pe redută... o numărat turcii de pe parapet, care dormeau duși, adăpostiți de ploaie, și tunurile... Câteva puști le-o azvârlit peste parapet în vale. Și, chiar, când era gata s-o șteargă... unul dintre turci, l-o zăpsât, ș‟o dat să strige, atunci, ce să facă...! c‟o mână
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]