4,425 matches
-
Augustin le scrie oamenilor politici și funcționarilor statului, dar compune și lungi scrisori cu conținut doctrinal, scrisori-tratat, potrivite cu gustul vremii, așa cum făceau și Ieronim și Pelagius. J. Divjak a descoperit și publicat în 1981 un corpus de 31 de epistole numerotate de la 1* la 29*, 28 ale lui Augustin și 2 ale unui corespondent spaniol al său, Consentius; la acestea se adaugă o scrisoare a lui Ieronim către Aureliu, episcopul Cartaginei, datînd din 391-392. Epistola lui Ieronim este cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
un corpus de 31 de epistole numerotate de la 1* la 29*, 28 ale lui Augustin și 2 ale unui corespondent spaniol al său, Consentius; la acestea se adaugă o scrisoare a lui Ieronim către Aureliu, episcopul Cartaginei, datînd din 391-392. Epistola lui Ieronim este cea mai veche din acest corpus, celelalte fiind scrise în ultimii douăzeci de ani de viață ai lui Augustin. Subiectele sînt foarte variate și chiar cu caracter practic; interesantă este și atitudinea ostilă pe care o adoptă
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
diferită. O dată rostite, aceste predici au fost păstrate și reunite în funcție de subiecte, astfel încît să formeze Explicarea Psalmilor (Enarrationes in Psalmos), despre care am vorbit mai sus, Predicile despre Evanghelia după Ioan (In Iohannis evangelium tractatus), cele zece Predici despre Epistola întîi a Sfîntului Ioan (In epistolam I Iohannis) și altele, minore, pe care le omitem din lipsă de spațiu. Predicile dedicate textului ioaneic sînt foarte importante pentru modul cum Augustin aprofundează doctrina iubirii lui Dumnezeu și a lui Cristos ca
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
permite să parcurgem drumul pînă la Dumnezeu. (Firește, chiar dacă le-am menționat în acest context pentru a respecta criteriul contiguității de conținut, aceste omilii au un loc bine stabilit în activitatea lui Augustin: predicile despre Evanghelie și cele referitoare la epistolele lui Ioan datează din anii 414-416.) Bibliografie. Ediții: BA 71-72-73A/B, 1969-1988 (In Iohannem Tractatus: M.F. Berrouard); SChr 75, 19944 (I Epitre de S. Jean: P. Agaesse); 116, 1966 (Sermons pour la Pîque: S. Poque); NBA 24, 1968 (Commento al
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Bibliografie. Ediții: BA 71-72-73A/B, 1969-1988 (In Iohannem Tractatus: M.F. Berrouard); SChr 75, 19944 (I Epitre de S. Jean: P. Agaesse); 116, 1966 (Sermons pour la Pîque: S. Poque); NBA 24, 1968 (Commento al Vangelo di Giovanni e alla prima Epistola di Giovanni: intr. A. Vita, trad. it. și note E. Gandolfo, E. Maderini); 25-28, 1967-1977 (intr. A. Corticelli, trad. it. și note R. Minuti, V. Tarulli, T. Mariucci); 29, 1979 (Discorsi: sul Vecchio Testamento, intr. de M. Pellegrino, trad. it
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
catolicilor toate proprietățile ecleziastice aflate în posesia schismaticilor. Augustin a adăugat acestor măsuri impuse de autoritatea politică o susținută activitate polemică. Putem să facem doar cîteva referiri la unele din numeroasele tratate din acești ani (400-405): cele trei cărți împotriva epistolei lui Parmenianus (Contra epistulam Parmeniani), donatistul care contestase regulile exegetice ale lui Tyconius (cf. vol. II, t. 1, pp. 270-271); dintre cărți, a doua prezenta un interes particular pentru Augustin, deoarece acolo el susținea că Biserica era un corp „bipartit
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
fi aleși dintre cei răi. Mai menționăm: cele șapte cărți Despre botez, împotriva donatiștilor (De baptismo contra Donatistas), unde reia chestiunea fundamentală a valabilității botezului oficiat de eretici, analizată deja de Ciprian, de la care se revendicau și adversarii lui Augustin; Epistola către catolici referitoare la secta donatiștilor (Epistula ad Catholicos de secta Donatistarum), care poartă și titlul Despre unitatea Bisericii (De unitate Ecclesiae); o confutație (scrisă între 400 și 403) a unei epistole pe care Petilianus, episcopul donatist din Cirta, o
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de la care se revendicau și adversarii lui Augustin; Epistola către catolici referitoare la secta donatiștilor (Epistula ad Catholicos de secta Donatistarum), care poartă și titlul Despre unitatea Bisericii (De unitate Ecclesiae); o confutație (scrisă între 400 și 403) a unei epistole pe care Petilianus, episcopul donatist din Cirta, o trimisese comunității sale (Contra epistolelor lui Petilianus, Contra litteras Petiliani): în această operă, Augustin repropune exegeza în sens ortodox a textelor citate de Petilianus; cele patru cărți, scrise în 405, după promulgarea
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
secta donatiștilor (Epistula ad Catholicos de secta Donatistarum), care poartă și titlul Despre unitatea Bisericii (De unitate Ecclesiae); o confutație (scrisă între 400 și 403) a unei epistole pe care Petilianus, episcopul donatist din Cirta, o trimisese comunității sale (Contra epistolelor lui Petilianus, Contra litteras Petiliani): în această operă, Augustin repropune exegeza în sens ortodox a textelor citate de Petilianus; cele patru cărți, scrise în 405, după promulgarea legilor antidonatiste, și intitulate împotriva lui Cresconius (Contra Cresconium gramaticum), prin care e
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
combaterea donatiștilor se baza în mod esențial pe materialul documentar adunat deja de Optatus din Mileve, cum erau actele conciliilor africane, în ultimele Augustin și-a amplificat propria informație, probabil și grație ajutorului unor prieteni, utilizînd acte ale conciliilor donatiste, epistole interne ale comunității schismaticilor și fapte din istoria recentă. El a denunțat nu doar violența exercitată împotriva catolicilor, ci și duritatea cu care erau tratați donatiștii disidenți. Un motiv mai complex îl reprezenta modul cum schismaticii se revendicau de la Ciprian
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
creștinismului ar fi garantat Romei protecția în fața barbarilor. Știrea distrugerii Romei, care în scrierile din epoca imperială era considerată un oraș etern, convingîndu-i, într-o oarecare măsură, și pe unii intelectuali creștini, ca Ieronim, tulburase sufletele tuturor: și Augustin, în epistolele din acei ani, îndeamnă la întoarcerea privirii către patria cerească, și nu către cea pămîntească; violențelor barbarilor, care tulburau sufletele, el le contrapunea violențele donatiștilor; jefuirea Romei demonstra efemeritatea bunurilor din această lume: sînt motivele prezente în omilia Despre distrugerea
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ca „lege a păcatului”, conform definiției din Rom. 5, 12. Cele două cărți au fost urmate la puțină vreme de o a treia, unde Augustin se oprește asupra problemei originii sufletului după ce a avut posibilitatea să citească un Comentariu la Epistola către Romani al lui Pelagius, în care el îl identifică pe adevăratul cap al ereziei. Ca urmare, Augustin reia și sintetizează motivele din cele două cărți precedente, referitoare la necesitatea botezului care servește la ștergerea unicului păcat comis de copii
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
frecvent în cadrul exegezei Scripturilor, interpretează legea literei, care se rezolvă într-o poruncă, și legea spiritului, care implică invocarea harului; fără har, voința omului nu e în măsură să urmeze voința lui Dumnezeu. Aceleași probleme sînt abordate și în unele epistole, cum e nr. 140, ce poate fi considerată un tratat cu titlul Harul în Noul Testament, într-o carte, lui Honoratus (De gratia Testamenti Novi ad Honoratum liber unus); sau nr. 157, adresată prietenului său Ilarie din Siracuza, care în 414-415
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
a origeniștilor (Commonitorium de errore Priscillianistarum et Origenistarum), căruia Augustin îi răspunde prin micul tratat adresat Prezbiterului Orosius, împotriva priscilienilor și a origeniștilor, unde începe că examineze problema originii sufletului, pe care o va aborda apoi mult mai aprofundat în Epistola 166, trimisă lui Ieronim, un adevărat tratat Despre originea sufletului omenesc. Augustin a încredințat această epistolă lui Orosius, ca s-o ducă la Betleem și să continue acolo să-i combată pe pelagieni, care fuseseră primiți în mod favorabil în
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Prezbiterului Orosius, împotriva priscilienilor și a origeniștilor, unde începe că examineze problema originii sufletului, pe care o va aborda apoi mult mai aprofundat în Epistola 166, trimisă lui Ieronim, un adevărat tratat Despre originea sufletului omenesc. Augustin a încredințat această epistolă lui Orosius, ca s-o ducă la Betleem și să continue acolo să-i combată pe pelagieni, care fuseseră primiți în mod favorabil în Orient. în acest tratat, intenția lui Augustin este de a găsi o explicație pentru problema originii
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
lui Augustin este de a găsi o explicație pentru problema originii sufletului care să se poată încadra în concepția sa antipelagiană și în doctrina sa privitoare la transmiterea păcatului originar și la necesitatea botezării copiilor. Totodată, îi trimite lui Ieronim Epistola 167 (Privitor la o sentență a apostolului Iacob) în care, analizînd Iac. 2, 11, contestă ideea că toate păcatele ar fi egale, așa cum pretindeau stoicii. Pelagius scrisese, pe vremea cînd încă trăia la Roma, o carte Despre natură, unde susținea
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
erau condamnați pentru subversiune din cauza doctrinei lor periculoase și erau obligați să părăsească Italia: împăratul dădea ascultare episcopatului african fără să ceară părerea papei. în mare grabă, Zosimus a trebuit să revină asupra propriilor hotărîri și să confirme printr-o epistolă (așa-numita Tractoria) condamnarea celor doi. Bibliografie. CSEL 42, 1902 (De perfectione iustitiae hominis; De gestis Pelagii; De gratia Christi et de peccato originali: C.F. Urba, I. Zycha); BA 22, 1975 (De gratia Christi... De natura et origine animae: J.
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de opiniile episcopilor africani influențați de maniheism. Iulian observă că artizanul condamnării lui Pelagius a fost în esență Augustin, și împotriva acestuia sînt îndreptate operele sale ce constituie ultimul răspuns al pelagianismului. întîi de toate, Iulian a contestat prin două epistole decizia lui Zosimus, motiv pentru care a fost destituit și trimis în exil; nici adresîndu-se curții n-a obținut un rezultat mai bun, pentru că acolo era influent un prieten de încredere al lui Augustin, contele Valeriu, care obținuse semnarea decretului
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
augustiniene care s-au înregistrat în cultura creștină din secolul al V-lea. Așa cum am spus, Iulian începuse să trimită scrisori prin care contesta deciziile conciliului de la Cartagina și respingea doctrinele lui Augustin ce stătuseră la baza acestuia. După ce citește epistolele lui Iulian, Augustin scrie în 420 o a doua carte din tratatul despre Nuntă și concupiscență și alte patru Contra celor două epistole ale pelagienilor (Contra duas epistulas Pelagianorum). Iulian, la rîndul său, continuase polemica scriind un tratat în patru
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
contesta deciziile conciliului de la Cartagina și respingea doctrinele lui Augustin ce stătuseră la baza acestuia. După ce citește epistolele lui Iulian, Augustin scrie în 420 o a doua carte din tratatul despre Nuntă și concupiscență și alte patru Contra celor două epistole ale pelagienilor (Contra duas epistulas Pelagianorum). Iulian, la rîndul său, continuase polemica scriind un tratat în patru cărți dedicate Lui Turbantius, colegul său; acestora, Augustin le-a răspuns în 421 prin cele șase cărți din tratatul Contra lui Iulian Pelagianul
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
binelui. A făcut-o scriind o carte despre Har și liberul arbitru (De gratia et de libero arbitrio) pe care a trimis-o starețului și călugărilor mănăstirii din Adrumeto, care, pentru a-i contesta doctrinele, se folosiseră chiar de o epistolă a episcopului de Hippona (nr. 194) adresată lui Sixt (viitorul papă Sixt al III-lea). în afară de această operă, Augustin răspunde și cu două scrisori (nr. 214 și 215) care o explică pe cea precedentă; o legătură (chiar dacă mai puțin strînsă
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din Scripturi, îi propusese dezbaterea unor chestiuni referitoare la acea erezie. După unii, această a doua carte ar putea fi identificată cu Memoriul împotriva adepților lui Pelagius și Celestius (Hypomnesticon contra Pelagianos et Caelestianos), păstrat printre operele lui Augustin. în epistola lui, Augustin i se adresează lui Mercator cu multă afecțiune; aflăm că era un laic care trăise o vreme la Roma, chiar dacă și el era originar din Africa. Așadar, s-au păstrat cîteva opere scrise de acest Mercator, din care
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
alcătuiască un mic compendiu al ereziilor, care să le fie de folos atît învățaților, cît și ignoranților, astfel încît toți să poată urma dreapta credință și să evite devierile doctrinale; această cerere este repetată în scrisoarea 223, după ce Augustin, în epistola 222, îi explicase dificultatea (și poate chiar inutilitatea compendiului), dat fiind că repertorii analoage fuseseră alcătuite în latină, de Filastriu, și în greacă, de Epifanie: poate era mai bine să se traducă în latină opera acestuia din urmă decît să
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din acei ani (mai cu seamă invaziilor barbare din Gallia), cercetătorii au presupus că prima parte a fost scrisă în Gallia și a doua la Roma. Ghenadie, de altfel (Despre bărbații iluștri, 84), ne spune că Prosper a scris cîteva epistole papei Leon, al cărui pontificat a început în 440. d) Chemarea tuturor oamenilor în cadrul discuțiilor dintre „augustinieni” și semipelagieni se înscrie și o operă anonimă cu certe calități literare care își propune să examineze Chemarea tuturor oamenilor (De vocatione gentium
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
controversele cristologice. A scris în jurul anului 480 Contra lui Eutihes (Contra Eutychetem), un tratat în cinci cărți care se ocupă nu doar de erezia eutihiană, ci și de cea opusă, a lui Nestorie. Ultimele două cărți ale operei, intitulate „Apărarea epistolei trimise de sfîntul papă Leon lui Flavian din Constantinopol” și „Apărarea decretului sinodului din Calcedon”, constituie un fel de apendice, compus pentru că unii frați creștini îi ceruseră lui Vigiliu să apere aceste două documente sinodale care fuseseră criticate de un
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]