1,717 matches
-
de pe ogor pe întunericul ista. Și apoi cum oi merge pe glodăraie, dacă abia m-am târât pe loc uscat - își spunea Toaibă, masându-și piciorul rănit... Ploua de o bună bucată de vreme. Peste tot răul se adăuga și foșnetul nesfârșit al șoarecilor. A luat în brațe sacul de merinde în care mai avea o coajă de pâine, cu gândul că șoricimea ar da iama dacă ar descoperi-o. Și îi era o foame!... Acum ar fi vrut să doarmă
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
-mi place să fiu zăpăcit - Vitellius își lăsă capul să cadă pe brațele încrucișate pe masă; neliniștea îl chinuia îngrozitor. Vreau să știu... Să știu... Deodată înălță capul și privi spre tavan. — Ați auzit? — Ce anume? întrebă indiferent hangiul. — Un foșnet... Deasupra ce-i? — Cucuvele - hangiul înteți focul. Din cauza frigului, își caută adăpost sub acoperiș. — Cucuvele, gemu Vitellius. Păsări prevestitoare de rău. Cucuveaua e pasărea sacră a Minervei, răspunse prezicătorul. Minerva e protectoarea Romei. E o prevestire bună pentru tine, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lumina slabă a câtorva lămpi. Jură în fața zeului, care i se păru uriaș și batjocoritor așa cum stătea, având cununa de laur pe cap. — Uită-te la mine, îl imploră, ridicând mâinile pline de grăsime. Totul e pierdut... Plec. Auzi un foșnet în stânga lui. Îl văzu pe Ausper ivindu-se din întuneric și întinzându-i o cupă de lut. Vitellius se dădu înapoi, îngrozit. Se împiedică de cadavrul decapitat al lui Galba, apoi de cel al lui Otho. I se păru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cum trebuie să scriu, Însă Îmi iese Întotdeauna altceva). În schimb, am strîns sumedenie de premii cu care mi-am mobilat o parte din apartament, am acum mai multe premii decît cărți scrise. Sigur că-mi plac diplomele, discursurile, cununițele, foșnetul discret al bancnotelor juriilor. Mă Însuflețesc. DÎndu-mi un fals și tonic sentiment de stabilitate. De valoare. Un simțămînt zglobiu. Visul meu nu a fost dintotdeauna literatura. Am mers mult și cu trenul. Așa că aici e locul să spun că băieții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
și puțin după, dar apoi Începea pădurea. Mergeau pe pămÎntul maroniu, și-l simțeau răcoros sub tălpi. Nu erau tufișuri, iar crengile copacilor Începeau abia de la optișpe metri Înălțime. Era răcoare la umbră, și sus, printre vîrfurile copacilor, Nick auzea foșnetul unui vînt tot mai puternic. Nici o rază de soare nu trecea de coroanele copacilor, iar Nick știa că așa o să fie pînĂ la amiază. Soră-sa Îl luă de mînĂ și merseră așa, apropiați. Nu mi-e frică, Nickie. Da-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
-
se usuce pe picioare, steril cum îi este originea. Ei, cei mulți, lasă realitatea, din trupul ei să sară noul, ca o scânteie ce luminează o altă potecă în noaptea lucrurilor; să învie, din trupul istovit al seminței care moare, foșnetul nesfârșit al holdelor viitoare. Pentru asta luptă mereu cei mulți în fiecare grai la modul ființal organic al bunului‐simț. Iar poetul când își așează sălașul în mijlocul poporului nu greșește, ci ia de aici val care duce la limanul noului
OMAGIU MAMEI by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1073]
-
pur și animalic avânt (vital sau mortal). Prezența copilului schimba, de la o zi la alta, de la o lună la alta, de la an la an, realitatea, îi dădea amploare, luminozitate, densitate, adâncime, nu știu cum să spun. Copilul aducea cu el soarele, frunzele, foșnetele, fluturii, înflorirea, adierea, zăpada strălucitoare, aerul colorat, luna. Demult nu mai fusesem atentă cu adevărat la toate astea. De vreo douăzeci de ani. Stăteam cu Danda în parc ore în șir, până se lăsa întunericul, iar lumea asta pe care
Poveşti cu scriitoare şi copii by Simona Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1778]
-
ore în șir, până se lăsa întunericul, iar lumea asta pe care o aveam bine împlântată în simțurile mele, moștenită de la copilul care am fost, începea să renască, redevenea a mea, reîncepea să existe AIEVEA, clipă de clipă : soarele, frunzele, foșnetele, fluturii, înflorirea, adierea, zăpada strălucitoare, aerul colorat, luna. Copilul aducea în viața mea emoția aia neobișnuită legată de o bizară și sublimă eternitate - Marea Eternitate Mică! - din cărțile simple, simple, simple, din filmulețele nostime de la televizor, din teatrul de păpuși
Poveşti cu scriitoare şi copii by Simona Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1778]
-
speriase strașnic! Mergea printre grădini, pe un drum mărginit de garduri. Nu era fricos, însă în acea seară umbrele parcă erau mai lungi, crengile copacilor parcă se mișcau ciudat spre el. Luna se ascunsese după nori, era liniște și orice foșnet de frunze îl îngrijora. Ezitând, voi să se întoarcă să rămână cu tata, numai că întunericul din spate părea și mai intens. Speriat de-a binelea, o luase la fugă, urmărit parcă de o prezență străină, dușmănoasă. Se împiedică și
Regăsirea înstrăinării by Ştirbu Mihai () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91672_a_92367]
-
un post de santinelă, în care ajunsese la rând un tânăr din Buhuși. Soldatul avea să povestească cum, în acea seară, se speriase de moarte: - Era ceață, întuneric profund. Mi s-a părut că dinspre cimitir (tocmai dinspre cimitir!), auzeam foșnete. Imediat mi-am pus arma în poziție de tragere, pregătit s-o folosesc. Părea că cineva sărise gardul, inima îmi bătea nebunește. Efectiv, am rămas paralizat când ceva străluci în mâna intrusului. Gâtuit de emoție, reușii să bâigui regulamentar “Stai
Regăsirea înstrăinării by Ştirbu Mihai () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91672_a_92367]
-
uimește un gest, de ce mă rușinează un altul? De ce am procedat așa și nu altfel, la cutare ceas? Mă mai opintesc o dată în ușă și... verile mele rurale dau năvală din stînga vitraliului. Pot vedea-auzi salcia cu cozi de fată, foșnetul ascuțit al stufului, clipocitul apei, siajul cufundarilor, plutirea somnoroasă a bărcii spre pîlcul de iriși. Mă văd pe mine însămi: mergînd pe malul inundat, clisos, prin nămolul încălzit de un soare sprinten. Încerc apa cu vîrful piciorului, ca-n acuarela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
la București, între lucrurile Lisellei lucruri cu inimă (ca pendula asta, darul ei; i-a dăruit-o mamei cînd a plecat în Franța) și la Iași. Mi-e dor de lumea Lisellei, atît de altfel. De mirosul prietenelor ei, de foșnetul fustelor invoalte, de bluzele lor de organdi. Și cum își scoteau mănușile peau de Suède! Îmi plăcea, îmbrăcată drăguț, să ronțăi boabe de năut în preajma lor. Nimic n-avea mai multă ămportans㧧§§ decît o talie de viespe. Nimic nu deranja
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
întîmple asta. Cuprins de Marea Lene a Sătulului, Tano doarme, cu pîntecul mulțumit. Carnea i-a înfundat urechile cu dopuri. Abia înaintez pe șoseaua în beznă. E atîta liniște încît, spus cu o imagine destul de obosită, ca și mine, aud "foșnetul" zăpezii. Mica melodie "Pe fiecare clipă bubuie un fir de nisip" Cristian Simionescu, Frunza asta umană 3 martie, 2003 Înțep ușurel nervul hîrtiei cu buchiile mele și hîrtia mă îngăduie. Mi-am pregătit deja alte voci, alte încăperi, într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
susținea veioza abia aprinsă, numai că lumina ei putea fi caracterizată prin celebra expresie frecție la picior de lemn. Ziuă. Soare dogoritor deasupra capului. Briza mării îi răvășește firele de păr, iar zgomotul valurilor îi gâdilă suprinzător de neplăcut auzul. Foșnete în spate. Știi cât de mult te iubesc? Când reuși să se întoarcă, văzu cu ochii holbați un cactus uriaș care întinsese brațele pentru a-l cuprinde... Avu timp să își spună consternat cred că voi înțelege ce simte o
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
vreodată, iar el ar fi vorbit singur despre un accident al unui taximetrist care îl stropise și despre ziarul de a doua zi. Un ziar pe care îl ținuse, totuși, în mână, chiar atunci. Încă mai simțea atingerea foilor, iar foșnetul inconfundabil trăia bine-mersi în urechile sale. Ploaia se întețea, iar umbrela sprijinită de zid părea cuprinsă - în condiții normale, o astfel de idee ar fi fost pur și simplu o tâmpenie - de o tristețe iremediabilă. Firesc, își spuse, cum să
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
e cu adevărat grozav. În orice caz, mă bucur de cunoștință. Mă duc să o trimit și pe Allison să stea de vorbă cu tine. Și ea e grozavă. Aproape imediat ce a terminat de vorbit și a dispărut, cu un foșnet delicat de piele și bucle, dincolo de ușile de sticlă, și-a făcut apariția o siluetă zveltă. Superba negresă s-a prezentat drept Allison, proaspăt promovata asistentă principală a Mirandei, și mi-am dat seama imediat că e pur și simplu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
la propriu, viața dacă s‑ar fi Întâmplat să se dea brusc de perete - și mă așteptam ca ea să Îl facă, În stilu‑i caracteristic, cu ou și cu oțet, dar nu am auzit decât un murmur aprobator și foșnetul ușor al materialului În timp ce ea Își scotea rochia. Acum, că eram angajată de suficient timp, se pare că onoarea de a comanda hainele Mirandei avea să cadă În sarcina mea. De patru ori pe an, cu precizie de ceasornic, ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
verde, ademenitoare prin răcoare și liniște; scot o găleată cu apă din Întunericul adânc și, după ce mă satur să beau, Încep s-o arunc În jur, Încerc să mă stropesc, mă ud tot, de sus până jos. Atunci, deslușii un foșnet neauzit În răchitele Înalte și bozii solzoși ce cresc din abundență la marginea gârlei; deodată, un fel de tirbușon invizibil Înșurubează plantele, făcându-le să se agite, să sâsâie, să șoptească, să miorlăie cu glasuri de motan sau să latre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
străzii, ca să mai afle noutăți de prin părțile pe unde ai colindat tu, să-ți povestească și el ce-a mai văzut În partea cealaltă. Deodată, observi că vorbești singur și că nimeni nu-ți răspunde, că e doar un foșnet lin ce se Îndepărtează Încet; te uiți cu stupoare În jur și vezi că nu e nimeni, că n-a fost nimeni În locul acela și că totul n-a fost decât o năzărire a ta, o imagine inventată, o scamatorie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
spiritului; nu te interesează persoana care, de altfel, se retrage reticent În alinierea spartană a falangei de idei, chemată calm să defileze În arena rece a amfiteatrului. Îmi notez tot, cu atenție Încordată, spre a păstra vie urma demonstrației, acel foșnet de concepte uscate, cum ai Întoarce paginile unei cărți. Deodată, se ridică iritat, merge precipitat spre ușa amfiteatrului (suntem jos, la Odobescu), o dă de perete cu violență, În fața ușii se văd două studente vorbărețe (de la noi, din fundul amfiteatrului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
Barbu. (luni) Pariam care dintre noi are curaj să se ducă noaptea până În fundul grădinii și să aducă nuci din nucul lui Machidon; muream de frică, dar o mare ambiție mă Împingea să Încerc; un pas, doi pași, cucuveau-cucuveau, un foșnet suspect sub talpa mea, o zbughesc Înapoi ca scăpat din pușcă. Un joc desigur de copii: eu cu sora mea ne ambiționăm reciproc să trecem proba, ea este mai curajoasă; iată, a adus nucile, dar pe mine nu nucile mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
școala din Clocociov, am ieșit cu clasa afară În câmp să culegem fluturi și flori. Fără să-mi dau seama, m-am rătăcit de ceilalți, am luat-o de unul singur prin grâul ce-mi ajungea până la genunchi, atras de foșnetul acela misterios: mă uitam atent să nu calc pe vreo pasăre, aflasem că prin grâu se mișcă tot felul de păsări: prepelițe, dropii, rațe sălbatice. Călcând cu luare-aminte, n-am observat că mă Îndepărtez de grup și că ceilalți nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
uitam atent să nu calc pe vreo pasăre, aflasem că prin grâu se mișcă tot felul de păsări: prepelițe, dropii, rațe sălbatice. Călcând cu luare-aminte, n-am observat că mă Îndepărtez de grup și că ceilalți nu se mai văd; foșnetul vieții din ierburi mă purta aiurea, când, deodată, am presimțit cum mă colindă fiorii unei spaime neînțelese; Încet, din ierburi, ceva cald m-a invadat, suind prin tălpi În sus spre genunchi, spre șolduri, În piept, În brațe, În creier
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
cele cinci etaje, rămăseseră închise, oamenii nu se dumiriseră încă. Apăsă clanța și ușa pe care o căuta se deschise. În locul acela era rânduială, camera aparținuse cuiva care știa că pleacă. Deschise ușa de la balcon, auzea aerul nopții, dar și foșnetul aripilor care se strânseră lângă el, pe balustradă. Orașul se întindea până departe, ici-colo licăreau lumini. Fiul omului întinse brațele cu palmele în sus și închise ochii, așteptând ca, arcuindu-se, tatăl cerului să-și așeze căușul palmelor deasupra. Porumbelul
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
mai-marele călugărilor e omul lui Su Shun. Ar fi trebuit să insist să păstrăm cărăușii aproape. Îi spun lui Tung Chih să se țină de mine când deschid ușa. Muntele începe să-și arate forma în lumina de dinaintea ivirii zorilor. Foșnetul vântului printre pini seamănă cu un val învolburat. Toți patru străbatem holul și trecem pe lângă o poartă arcuită. Urmăm o cărare abia vizibilă. Asta ar trebui să ne ducă la poalele muntelui, zic eu, deși nu sunt sigură. Nu ajungem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]