2,772 matches
-
o opinie proprie, ci cu scopul de a pune la punct teologia oficială menită să constituie osatura întregii legislații imperiale. El a făcut din neocalcedonism teologia oficială a imperiului. Așa cum am văzut, una din trăsăturile acestui curent este acceptarea formulei monahilor sciți potrivit căreia „unul din Sfânta Treime a suferit”, care permitea sublinierea unității celor două naturi în Cristos într-o tentativă de reapropiere de monofiziți. Justinian fusese întâi circumspect în privința acestei formulări, însă ulterior a acceptat-o (scrisoarea trimisă papei
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Studiorum, Roma 1938, pp. 109-153. Totodată: S. Gero, Hypatius of Ephesus on the Cult of Images, în Christianity, Judaism and Other Greco-Roman Cults. Studies for Morton Smith at Sixty, ed. J. Neusner, II, Brill, Leiden 1975, pp. 208-216. 24. Eustație Monahul Acest autor e cunoscut doar grație unei Epistole către Timotei scolasticul despre cele două naturi, contra lui Sever, scrisă pe la jumătatea secolului al VI-lea. El îi asimilează pe monofiziții extremiști, cum e Timotei Aelurus, cu vechii docetiști și afirmă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
ei aveau să fie reprimiți de către succesorul lui Agapet în 520 (Chiril din Scitopolis, Viața Sf. Saba 36; cf. aici, p. ???). Pentru perioada cât a stat la Constantinopol, l-am putea identifica pe autorul nostru și în persoana unui „Leontie monahul, egumen al propriei chilii și topoteret al întregului deșert” care a participat la conciliul ținut sub conducerea lui Mena la Constantinopol în 536 și menit să condamne monofizismul lui Sever (însă M. Richard consideră că acest personaj este Leontie din
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a contribuit la slăbirea monahismului egiptean care, în deceniile succesive a trecut la o organizare mai apropiată de cenobitism. Așa cum vom vedea în paginile care urmează, prima jumătate a secolului al VI-lea pare să fie și perioada în care monahii egipteni se dedică mai cu seamă păstrării în scris a învățăturii Părinților din deșert. Bibliografie. D.J. Chitty, The Desert a City (cit. la p. 800). Despre spiritualitate în monahismul oriental cf. și A.-J. Festugière, Les moines d’Orient I.
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
la Canopus lângă Alexandria și după aceea la Troe (azi Tura) lângă Cairo; a murit prin 449. În seria alfabetică a apoftegmelor (cf. aici, mai jos) se păstrează 44 de sentențe ale lui Arsenie, iar altele apar sub numele altor monahi. Pare autentică o scrisoare a lui Arsenie adresată „fericiților și preaiubiților frați care au ales viața ascetică și au crezut în moștenirea din ceruri”, găsită într-o versiune georgiană în două manuscrise din mănăstirea Sfintei Caterina de pe Sinai, provenite din
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
călugărul cel mai prezent în culegerile de apoftegme (circa 250, un sfert din seria alfabetică); s-a spus că această culegere de apoftegme ar fi fost realizată întâi în cercurile frecventate de el. Totuși, prezența masivă în colecție a unor monahi proveniți din Palestina sau veniți acolo din Egipt ne-ar putea determina să situăm în Palestina nașterea culegerilor, ceea ce, evident, nu exclude posibilitatea ca discipoli ai lui Pimen, eventual emigrați acolo, să fi avut o contribuție importantă la alcătuirea lor
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
siriene ale Discursurilor îl făcuseră într-adevăr să ajungă la convingerea că există în această operă două straturi succesive, din care primul i s-ar datora lui Isaia cel Bătrân, sihastru foarte activ la Scheti în deceniile dinainte de anul 400. Monahul palestinian ar fi responsabil pentru stratul cel mai recent. Totuși, această analiză n-a avut succes printre cercetători. Opera lui Isaia apare în manuscrise sub forma unor Discursuri (logoi) ascetice, însă ordinea și compoziția lor variază foarte mult în manuscrisele
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Ava Isaia din Scheti când s-a stabilit în aceeași zonă în ultimele decenii ale vieții sale, Varsanufie, de origine egipteană, se retrăsese într-o chilie de lângă mănăstirea întemeiată de călugărul Serid și devenise maestrul spiritual al acestuia și al monahilor de-acolo; închis în chilia sa, păstra legătura cu lumea numai prin intermediul lui Serid. Într-o scrisoare, Varsanufie declară că și a impus interdicția de a nu-și scris direct epistolele pe care i le dictează lui Serid; chiar cu
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
că unii Părinți acceptă. Centuriile gnostice ale lui Evagrie. Varsanufie precizează că și Sfinții Părinți pot greși când se raportează doar la tradiție. Unele întrebări și răspunsuri sunt schimbate între Ioan și un laic, Elian, care vrea să se facă monah și pe care Ioan îl obligă să devină stareț la moartea lui Serid; nu mult după aceea, moare chiar Ioan, în timp ce Varsanufie, încă în viață, încetează în această epocă să mai ofere răspunsuri. Și patriarhul Petru de Ierusalim (524-552) are
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
altele, puține, provenite din diferite surse - pentru a ne putea informa în privința lui. Născut la începutul secolului al VI-lea, probabil la Antiohia, într-o familie de creștini, Dorotei a făcut studii serioase până când s-a hotărât să se facă monah în mănăstirea condusă de Serid. Unele din scrisorile lui Varsanufie și Ioan conțin răspunsuri la întrebările sale privitoare la destinația bunurilor lui, și cei doi asceți îi dau voie să păstreze pentru un anumit timp biblioteca pe care o adusese
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Caracteristică doctrinei lui Dorotei este și insistența asupra conștiinței, un fel de scânteie divină sădită de Dumnezeu în ființa umană în timpul Facerii; aceasta e aprinsă și însuflețită prin respectarea poruncilor (Învățătura 2). Scrisorile, adresate unor călugări sau unor grupuri de monahi, se ocupă de probleme concrete de viață spirituală, bazându-se în mare măsură pe tradiția apoftegmatică instituită de Părinți. O operă ce nu aparține lui Dorotei, dar a fost inspirată de el, este Viața lui Dositei, un tânăr, fost soldat
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
sub numele lui Nilus. Unele elemente interne indică drept autor un călugăr care a activat la Ancyra în Galatia între ultimii ani ai secolului al IV-lea și primii ani ai celui de-al V-lea: într-un elogiu al monahului Albian, originar din Ancyra, se spune că acesta s-a dus „la asceții care-și au sălaș pe muntele de lângă noi, lângă oraș, și sunt conduși de fericitul Leonțiu, pe atunci presbiter, ajuns după aceea episcop” (un Leonțiu, episcop de
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
II, 265, scrisă între aprilie și septembrie 407, autorul refuză să se roage pentru Constantinopolul zguduit de cutremur pentru că socotește că e vorba de o pedeapsă pentru nedreapta exilare a lui Ioan Hrisostomul). Așadar, aceste date confirmă afirmația lui Gheorghe Monahul, cronicar din secolul al IX-lea, care îl amintește pe Nilus pentru elevii lui Ioan Hrisostomul; prietenia dintre cei doi trebuie să se fi născut probabil la Constantinopol (Hrisostomul a fost aici patriarh între 398 și 404) unde Nilus a
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Evagrie Ponticul au început să circule sub numele destul de obscurului Nilus (cf. aici, mai jos), identitatea literară a acestuia a început să se înnobileze, și de aceea e posibil ca în a doua jumătate a secolului al VI-lea un monah din Ancyra să fi refăcut epistolarul acestuia pentru a crea imaginea unei autorități spirituale consultate de foarte multe persoane (peste 600 de corespondenți); în realitate, tăcerea contemporanilor în privința lui Nilus dovedește că în timpul vieții sale s-a bucurat de o
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
manuscrise se găsesc sub numele lui Nilus diverse scrieri care în alte ramificații ale tradiției sunt atribuite lui Evagrie Ponticul. Cercetătorii sunt încă departe de o soluție definitivă, dar se pare că lui Evagrie îi pot fi atribuite tratatul închinat Monahului Euloghie, cel Despre diferitele gânduri rele, tratatul Despre cele opt duhuri ale răutății, cel Despre rugăciune, de mare interes doctrinar, și culegeri de Maxime, toate publicate împreună cu corpusul lui Nilus în PG 79. Acestui corpus aparține și un alt tratat
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de Alexandria (aici, pp. ???-???). Diodoh trebuie să se fi născut așadar prin 400; murise în 486 când Victor din Vita îl laudă în Istoria persecuțiilor vandalilor. Cum opera sa principală se adresează călugărilor, e posibil să fi fost el însuși monah, poate chiar responsabil al unei comunități. S-a spus că Diadoh ar fi putut fi dus la Cartagina de flota lui Genseric, împreună cu persoanele de vază din Zakynthos, în urma unui raid în Epir efectuat între 467 și 474 (Marrou). Dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
necesitatea de renunțare la atracțiile lumii acesteia (55-57) și de a învinge akedía, adică plictiseala și dezgustul față de experiența spirituală (58), de a nu uita numele lui Dumnezeu și de a invoca numele lui Isus (59-61). Diadoh mai spune că monahii trebuie să se lase deposedați de propriile bunuri, renunțând la procese (63-64), și să aleagă sărăcia. Dintre darurile primite de la Dumnezeu, cel mai însemnat este „teologia”, darul ce izvorăște din contemplație, producând în suflet o stare de plenitudine absolută; e
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
titlu, despre propovăduire; 7. Despre post și despre smerenie; 8. Contra discipolilor lui Apolinarie și ai lui Vitalie; 9. Trebuie să murim pentru adevăr. În tradiția manuscrisă, numărul 5 e atribuit și lui Evagrie, iar nr. 8 și lui Marcu Monahul. În greacă, limba originalelor, au rămas doar 5 și 7, celelalte s-au păstrat doar în traducere siriană. Sunt scrieri adresate unor călugări, străbătute de o spiritualitate simplă și de moderație în asceză. Numerele 4 și 8 tratează teme cristologice
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
1968; J. Kirchmeyer, Le moine Marcien (de Bethléhem?), în Studia Patristica V (TU 80), Akademie-Verlag, Berlin 1962, pp. 341-359; A. van Roey, Remarques sur le moine Marcian, în Studia Patristica XII (TU 115), Akademie-Verlag, Berlin 1975, pp. 160-177. d) Marcu Monahul Sub acest nume (care apare în aproape toate manuscrisele vechi; în Occident s-a impus mai degrabă apelativul Marcu Sihastrul) s-au păstrat mai multe tratate duhovnicești și teologice. În PG 65, 905-1140 au fost publicate zece din ele (retipăriri
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
început viața de călugăr; la sfârșit se găsește (nu în toate manuscrisele) răspunsul novicelui. Disputa cu un avocat (7): un firav cadru narativ structurează tratatul sub forma unor răspunsuri date de un bătrân ascet unui avocat care condamnă faptul că monahii renunță să-și apere propriile drepturi în tribunal și refuză muncile fizice; după plecarea avocatului, călugării îi mai pun bătrânului câteva întrebări despre justiția divină. Tratatul 8 este Discuția intelectului cu sufletul: primul îl îndeamnă pe cel ce-al doilea
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
într-o mănăstire abandonată de călugării egipteni care o întemeiaseră lângă satul Rufiniane, aproape de Calcedon. După o altă perioadă petrecută în Tracia, în 406, la patruzeci de ani, s-a întors în mănăstire ca egumen, a reunit în jurul său numeroși monahi, a desfășurat o activitate fructuoasă și a combătut păgânismul și nestatornicismul. I-a acceptat cu bunăvoință în lăcașul său pe Alexandru și pe ceilalți călugări din mănăstirea Acemeților alungați din Constantinopol. A murit la 30 iunie 446. Ni s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Ni s-a transmis o Viață a lui, precedată de o dedicație a editorului pentru un diacon, un anume Eutic, din care reiese că autorul este un discipol al lui Hipațiu cu numele de Calinic; acesta apare în text ca monah și în 426 se găsea deja în mănăstirea din Rufiniane (în acel an a fost martor al îmbolnăvirii lui Hipațiu). Editorul se prezintă ca o persoană care, în trecere prin Rufiniane, a găsit scrierea la egumenul mănăstirii, al treilea succesor
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
viață și curând s-a îmbolnăvit; influențat și de un vis, în iulie 544 a intrat în lavra lui Eftimie. A rămas aici unsprezece ani până când Ioan - pe care îl vizitase tot timpul - a intervenit ca să fie inclus în grupul monahilor trimiși să repopuleze Noua Lavră după expulzarea origeniștilor în februarie 555 (aici, p. ???). La sfârșitul lui 556 sau începutul lui 557 s-a mutat în Marea Lavră a lui Sava; probabil în această perioadă a fost hirotonisit preot. A rămas
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
prin tradiție fusese transmis despre Eftimie, lucruri pe care Sava le cunoștea în parte pentru că erau propriile sale amintiri, în parte pentru că le aflase de la primul tovarăș al lui Eftimie, Teoctist, în a cărui mănăstire Sava își începuse viața de monah în 456. Chiriac și Ioan, împreună cu alții pe care Chiriac îi menționează ca surse, fuseseră apoi martori direcți ai vieții lui Sava, iar Chiril avea și amintiri din copilărie despre el. În mănăstiri, existau probabil arhive pe care Chiril ar
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de construcție reprezintă și o ideologie menită să confere un caracter intangibil ordinii bisericești, al cărei temei stă în însăși natura lui Dumnezeu. Încărcătura ideologică este clară în scrisoarea 8 în care autorul îl ceartă cu severitate pe Demofilos, un monah care își permisese să critice un preot, adică un membru al unui ordon superior: atitudinea sa reprezintă o răsturnare a ierarhiei instituite de Dumnezeu. Firește, oricine poate fi chemat să dea socoteală pentru vina sa, dar cei care îi sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]