1,654 matches
-
aspirante la „suveranitate”10. Ca și În statele baltice, În Ucraina exista un precedent (deși discontinuu) al independenței, ultima dată câștigată și pierdută imediat după primul război mondial. Ucraina era, de asemenea, asociată intim cu istoria Rusiei: În ochii multor naționaliști ruși, „Rusia” Kieveană (regatul din secolul al XIII-lea, Întins de la Carpați la Volga, cu centrul În capitala Ucrainei) era la fel de centrală În identitatea imperiului precum Rusia Însăși. Dar de o importanță imediată și mai practică erau resursele materiale ale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și nu a reflectat o coalizare a sentimentului național. La alegerile pentru Sovietul Suprem ucrainean din martie 1990, comuniștii au obținut o majoritate clară; RUKH a câștigat mai puțin de un sfert din locuri. Drept urmare, inițiativa le-a aparținut nu naționaliștilor ucraineni, ci chiar comuniștilor. Ei au votat la 16 iulie 1990 proclamarea „suveranității” ucrainene, afirmând primatul legilor locale și dreptul republicii la o armată proprie. Sub conducerea lui Leonid Kravciuk - aparatcic și fost „secretar pentru probleme ideologice” al Partidului Comunist
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
soldate cu sute de răniți 13. În Baku, capitala Azerbaidjanului, s-au Înregistrat din nou lupte În luna ianuarie a anului următor. În Georgia vecină, 20 de demonstranți au fost Împușcați În capitala Tbilisi În timpul ciocnirilor din aprilie 1989 dintre naționaliști și soldați: mulțimea cerea separarea de URSS, autoritățile se opuneau. Dar Georgia sovietică, asemenea republicilor vecine, Armenia și Azerbaidjan, era prea vulnerabilă din punct de vedere geografic și prea complexă din punct de vedere etnic pentru a contempla cu seninătate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Începeau să-și piardă curajul. Nu aveau susținerea armatei, indispensabilă pentru controlarea țării, și, pe măsură ce confruntarea de pe străzile Moscovei (și Leningradului) se prelungea, Își pierdeau principalul atu: frica celor din jur. În loc să fie intimidați de evoluțiile de la Kremlin, democrații și naționaliștii au prins curaj: pe fondul acestei nesiguranțe, Estonia s-a declarat independentă pe 20 august, urmată a doua zi de Letonia. Pe 21 august, unul dintre puciști, Boris Pugo (ministrul de Interne și fost șef al KGB-ului leton), s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că, spre deosebire de diferențele dialectale convenționale dintr-o limbă națională, unde graiurile diferă, dar elitele educate vorbesc o formă „corectă” comună, În fosta Iugoslavie era invers: cea mai mare parte a populației vorbea practic o singură limbă, iar o minoritate de naționaliști căutau să se remarce accentuând narcisist micile diferențe. Diferențele religioase atât de des invocate sunt la fel de derutante. Distincția dintre croații catolici și sârbii ortodocși, de exemplu, contase mai mult În secolele anterioare - sau În al doilea război mondial, când ustașii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din populația Serbiei. Majoritatea albanezilor iugoslavi trăiau În provincia autonomă Kosovo din Serbia, unde reprezentau 82% din populația locală; alături de ei trăiau doar 194.000 de sârbi, care aveau cele mai bune slujbe și locuințe, precum și alte privilegii sociale. Pentru naționaliștii sârbi, Kosovo avea o semnificație istorică: era ultima fortăreață a Serbiei medievale În calea oștirilor turcești și locul unei bătălii istorice În 1389. Pentru unii intelectuali și politicieni sârbi, preponderența albanezilor În regiune era așadar o amenințare demografică și o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nomenclaturi este mai puțin bizară decât părea din exterior. Naționalismul avea mai multe În comun cu comunismul decât cu democrația: ambele foloseau o aceeași „sintaxă” politică, În vreme ce liberalismul era un limbaj complet diferit. Chiar și fără similarități, comunismul sovietic și naționaliștii tradiționali aveau un dușman comun - capitalismul sau „Vestul” -, iar succesorii lor au manipulat cu măiestrie egalitarismul generalizat al invidiei („Măcar pe vremea aia eram toți săraci”), punând problemele perioadei postcomuniste pe seama imixtiunilor străinătății. Prin urmare, nu era nimic din cale-afară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu destulă ușurință spre o simpatie simbiotică pentru trecutul sovietic, Îmbinând resentimentul naționalist cu nostalgia pentru moștenirea sovietică și monumentele ei. Același amalgam de retorică patriotardă și regret pentru lumea dispărută a autoritarismului de tip sovietic a alimentat popularitatea noilor naționaliști din Ucraina, Belarus, Serbia și Slovacia, regăsindu-se și În variile partide țărănești și „populare” apărute În Polonia către sfârșitul anilor ’90, mai ales popularul partid Autoapărarea condus de Andrzej Lepper. Deși pretutindeni comuniștii reciclați s-au aliat cu naționaliștii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
naționaliști din Ucraina, Belarus, Serbia și Slovacia, regăsindu-se și În variile partide țărănești și „populare” apărute În Polonia către sfârșitul anilor ’90, mai ales popularul partid Autoapărarea condus de Andrzej Lepper. Deși pretutindeni comuniștii reciclați s-au aliat cu naționaliștii autentici 19, atracția cea mai mare a naționalismului brut s-a manifestat În Rusia. Acest lucru nu era surprinzător: cum spunea Vladimir Jirinovski, o figură publică nouă și impetuoasă care și-a construit baza electorală exploatând xenofobia obstinată a vechii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regelui și a prim-ministrului). Mai mult, În vreme ce șase milioane de catalani prosperau, vechile zone industriale ale regiunii basce erau În declin. șomajul era ceva obișnuit, iar venitul mediu În regiune era mai aproape de nivelul național decât de cel catalan. Naționaliștii basci nu au reușit să profite de aceste probleme În mare măsură fiindcă, din cele două milioane de locuitori, majoritatea erau recent stabiliți În regiune - deja, În 1998, numai o persoană din patru mai vorbea euskera, limba bascilor. Cum era de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În ciuda identității lor istorice distincte. Numai În insula Corsica a apărut o mișcare separatistă, bazată pe un sentiment autentic de unicitate istorică și lingvistică și pe afirmația neplauzibilă că, detașându-se de Franța, insula ar Înflori. Dar, ca și ETA, naționaliștii corsicani, cu apetitul lor pentru violență (și răfuieli Între clanuri), nu au atras decât puțini adepți. Specificul Franței este că, În vreme ce politicienii și comentatorii din toată Europa exaltau acum, cel puțin formal, autonomia și guvernarea locală, la Paris orice zvâcnire
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care au participat În martie 1979 la scrutinul pe tema transferului de putere către adunările regionale, majoritatea erau Împotrivă. Când descentralizarea a ajuns În sfârșit În țara Galilor 20 de ani mai târziu, aceasta s-a Întâmplat nu la cererea naționaliștilor locali, ci În cadrul reformei administrative Întreprinse de primul guvern laburist al lui Tony Blair - care a socotit, pe bună dreptate, după cum s-a dovedit, că puterile limitate ale noului Parlament galez din Cardiff le vor reveni aproape sigur acelorași oameni
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
valea râului Meuse, mai sus de Liège, și instalațiile miniere părăsite de lângă Gons și Charleroi. Foștii mineri și oțelari din aceste comunități depindeau acum, Împreună cu familiile lor, de un sistem social administrat din capitala bilingvă a țării și finanțat - susțineau naționaliștii flamanzi - din impozitele nordicilor, care aveau slujbe bine plătite. Fiindcă Flandra Înflorise. În 1947, peste 20% din forța de muncă flamandă era Încă În agricultură; 50 de ani mai târziu, din munca câmpului trăiau sub 3%. Între 1966 și 1975
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dominate de compatrioții lor din Valonia urbanizată și industrializată. Naționalismul flamand a fost alimentat de impunerea limbii franceze, aparentul monopol al francofonilor asupra puterii și influenței, felul În care elita valonă și-a Însușit toate pârghiile autorității politice și culturale. Naționaliștii flamanzi și-au asumat consecvent un rol comparabil cu cel al slovacilor din fosta Cehoslovacie - mergând până la colaborarea cu ocupantul În al doilea război mondial, În speranța că de la masa nazistă vor pica oarece firimituri de autonomie separatistă. Dar În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din anii ’90 arată că majoritatea oamenilor, chiar și În Flandra, nu mai considerau problemele lingvistice sau regionale niște priorități. În al doilea rând, Belgia era bogată. Diferența evidentă dintre Belgia și alte zone mai puțin norocoase din Europa, unde naționaliștii au putut exploata cu succes susceptibilitățile comunitare, e că pentru majoritatea cetățenilor din Belgia modernă viața este liniștită și Îndestulată. E pace (dacă nu În țară, cel puțin cu alte țări) și aceeași prosperitate care a girat „miracolul flamand” a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
discreditați până atunci, inclusiv pe fasciști. Scriitorii naționaliști din anii ’30 au revenit la modă. Parlamentele postcomuniste au votat moțiuni care Îi proslăveau pe mareșalul Antonescu al României sau pe omologii lui din Balcani și Europa Centrală. Denunțați odinioară ca naționaliști, fasciști și colaboratori ai naziștilor, lor li se ridicau acum statui pentru eroismul dovedit În război (parlamentul român a păstrat chiar un minut de reculegere În memoria lui Antonescu). Odată cu discreditarea retoricii antifasciste au dispărut și alte tabuuri. Rolul Armatei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
datorită unor conjuncturi istorice nefavorabile, aceasta a fost estompată și retrogradată undeva în fundalul conștiinței. Odată înlăturate acele contingențe istorice inhibatoare, identitatea națională reiese din nou la suprafață din subteranele conștiinței. Desigur, această argumentație primordialistă este iremediabil defectă, trădând dorința naționaliștilor de a naturaliza națiunea și identificarea națională. Una dintre cele mai solide concluzii la care au ajuns cercetările din științele sociale istorice este modernitatea națiunii și implicit și a reflectării acesteia în conștiința indivizilor sub forma identității și identificării naționale
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
sprijinită de ideea granițelor "naturale" și a omogenității "organice" a unui spațiu; b) unitatea primordial-politică, idee susținută de existența unui precedent istoric al unității politice (în cazul românilor, vechiul regat al Daciei va îndeplini rolul acestui antecedent istoric pe care naționaliștii pașoptiști îl vor solicita a fi actualizat în contemporaneitate); c) unitatea etnică, dată de originea comună a tuturor membrilor populației celor trei Țări Române; d) unitatea de destin istoric, conferită de experiența în decursul timpului a acelorași suferințe și fericiri
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
Italia. Rămâne să facem italieni), este aplicabilă și noului stat român. Prin plasarea centrului de greutate al învățământului pe educația istorică și geografică, autoritățile statale române lansează proiectul general de convertire a țăranilor creștini în cetățeni naționali, a patrioților în naționaliști. Cazul învățământului românesc transilvănean, desfășurându-se sub jurisdicția statalității maghiare, comportă note de specificitate, motiv pentru care este imperativă o tratare a acestuia într-un registru separat. În același timp în care în Principatele Unite se făceau progrese majore în vederea
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
de proprietate funciară asupra Transilvaniei, în favoarea ungurilor, Roesler susține că populația română a migrat la nord de Dunăre, trecând munții în Ardeal, doar în secolul al XIII-lea, mult după așezarea ungurilor în interiorul arcului carpatin. Contra tăioasă, venită din partea istoricilor naționaliști români, nu s-a lăsat prea mult așteptată. În 1884, A.D. Xenopol publică Teoria lui Rösler, în care își propune să demonteză piesă cu piesă eșafodajul argumentativ încropit de istoricul austriac. Starea tensională amorsată în avangarda istoriografică prin revigorarea în
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
plan al Domnilor mari: Unirea Moldovei cu Țara Românească, însă Mateiu Basarab, mare și învățatu Domn, dară și el ținea la Domnie, ca și Lupu, statu în calea planurilor acestuia". Duelul dintre cei doi domnitori rivali este astfel tranșat în favoarea naționalistului Vasile Lupu. Masterplanul său de unificare națională îl elevează în fața provincialului învățat Matei Basarab, care, în lipsa iluminării naționale, este animat de motive personale în a-și asigura prelungirea domniei și se opune Providenței întrupate în politicile militare ale lui Lupu
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
prelungit într-o formulă extremistă, formând fundația ideologică a extremei drepte românești. Țâșnind cu aplomb din condeiele poetico-jurnalistice ale unui Nichifor Crainic sau Octavian Goga, discursul identitar al acestora poate fi descris drept "fanatism naționalistic", o hiperbolizare a elaboratului ideologic naționalist de la sfârșit de secol XIX. Pe de altă parte, filtrat prin criticismul junimist, mesajul difuzat prin literatura didactică formează un bloc discursiv caracterizabil printr-un "naționalism critic". Vorbim, așadar, de existența unei dualități discursive, ale cărei bifurcații definesc extremele discursului
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
spus că poporul român este cel mai mare mucenic pe care l-a văzut omenirea (Patrașcanu, 1937, p. 7). La Grande sonate pathétique a trecutului românesc este cântată, în partitura istoriografică, nu doar în gama specifică manualelor de istorie de către naționaliștii cu o propensiune cognitiv-emotivă în acest sens, ci și de către cei ce clamau înlocuirea lirismului tragic cu sobrietatea analitică. Astfel, spre exemplu, cedează în fața acestei ispite patetice Ion Ursu legatarul lui Dimitrie Onciul la catedra de Istorie a Românilor de la
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
a coloniștilor romani este demontată complet, arătându-se că aceștia proveneau din cele mai exotice părți ale imperiului (Asia, Egipt, Africa, Siria etc.), iar unii dintre ei nici măcar nu erau romanizați. Criticismul istoriografic își permite chiar să pronunțe ceea ce pentru naționaliștii fanatici trebuie să fi fost percepută ca o blasfemie națională, anume că "cucerirea Daciei de Romani a fost oarecum o greșală din punctul de vedere al ușurinței apărării hotarelor lor. Dunărea era cel mai bun hotar, care se putea lesne
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
rețineri că Dacia a fost colonizată "cu elemente aduse ex toto Orbe Romano", cu oameni veniți din "Tracia, Pannonia, Gallia, Asia Mică, Nordul Africei etc.", "fie romanizați, fie neromanizați". Distrugând iremediabil teza purismul etnogenetic (fie și daco-romanic), atât de scump naționaliștilor români, manualul rollerian afirmă că în urma colonizării s-a format "un adevărat mozaic de neamuri" (Roller, 1952, p. 41). Poporul român avea să rezulte din acest amalgam doar după ce slavii își vor fi adus contribuția cardinală. Prin această nouă mutație
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]