3,943 matches
-
deocheată, „Dimineața la șosea...”, poarta se deschise și intră domnișoara Marga Popescu care întrerupse repertoriul mătușii ei prin simpla deschidere a porții căci aceasta apăru la fereastră uitând de melodii, întâmpinând-o cu bucurie nestăpânită: - Bine-ai venit, scumpa mea! Nepoata intră în casă, și după jumătate de oră, chemat de doamna Pavel (de altfel m-aș fi dus și nechemat, deoarece n-o mai văzusem pe tânăra profesoară de câteva luni și vroiam să-i restitui cartea pe care mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
rostii, înclinându-mă politicos, sunteți veselă, văd. - Am intrat în vacanța de vară, domnule judecător! - Fericită profesie! subliniai. Să tot fii profesor - trei luni de vacanță! - Să știți, interveni vesela mea gazdă, că nu a fost ideea mea ci a nepoatei mele să vă chem. Îi era dor de dumneavoastră. Ce părere aveți de asta? - Ce să spună? vorbi, în locul meu, profesoara. - Realitatea: că sunt încântat, apoi întorcându-mă către ea: vreau să vă mulțumesc pentru cartea pe care mi-ați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cu dulceață și ceștile cu cafea, și așezându-se apoi pe scaunul din fața fotoliului în care stătea - picior peste picior - doamna Pavel întrebă într-o doară: - Și despre ce vorbeați dumneavoastră, că v-ați întrerupt deodată? - Despre dragoste îi răspunse nepoata, zâmbind și modulându-și vocea spre tonalități imaginar complicitare. - O! și de ce n-ați amânat discuția până să vin și eu, că-mi plac asemenea discuții. Și cum ați ajuns, mă rog, la un așa subiect, făcu șiret doamna Pavel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
un așa subiect, făcu șiret doamna Pavel. - În legătură cu cartea pe care domnișoara mi-a dat-o prin dumneavoastră, s-o citesc, spusei. - Aa! exclamă, vădit decepționată, fără a i se cunoaște gândul adevărat. - Da’ dumneata în legătură cu ce credeai? o întrebă nepoata, zâmbind. - Mă gândeam - începu, ocolind se vedea cât de colo un alt gând ce-i stăruia în minte, pe care nu-l rosti - mă gândeam că-ți povestea domnul judecător niscaiva amintiri de nuntaș, c-a fost - n-ai mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
am început discuția, cum ți-a spus, de la cartea pe care i-am dat-o domnului judecător și dumnealui spune că dragostea nu poate fi decât absolută. - Așa e! - Si niciodată relativă. - Asta nu mai știu ce-nseamnă. Cum adică? Nepoata începu să-i explice, dar doamna Pavel mărturisi că nu pricepe nimic, spunea că „facem pe filozofii” și în final își expuse punctul de vedere foarte concis: - Eu știu una: Dacă ți-e dat să iubești, nu poți cu adevărat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
aprinse o țigară, intră apoi și doamna Pavel, care în după-amiaza acelei zile - de joi sau sâmbătă - avea unul din zaiafeturile ei obișnuite, și o rugă să vină și ea, o oră măcar; era lauda ei cea mai mare, iar nepoata, cu gândurile încă la elevele ei, încuviință, înțelegând, printr-o alianță simpatetică, slăbiciunile nevinovate ale mătușii care făcea sforțări neobservabile în substanța lor, - dar numai ea știa câte - de oprire a timpului. 4. Timpul trecea însă nepăsător, fără vârstă, încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
luă după umeri și o conduse în casă, în timp ce ea, întoarsă către mine, îmi zâmbi ca din teritoriul altei lumi. La mai mult de jumătate de an după asta, primii un telefon de la tatăl ei, anunțându-mi nașterea primei lui nepoate, căreia îi puseseră numele tot „Ana”, ca pe maică-sa, și mă invită la botez, în ziua de... (am uitat), cam peste trei săptămâni, când tot Lung mă va aștepta la gară împreună cu el. Veni și ziua asta: o desfrunzire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mulțumi. O întrebai despre domnul Pavel, îmi spuse că „e plecat în oraș încă de dimineață, pentru unele cumpărături de-ale gurii, că marfa e puțină și, fiind înghesuială, vroia să apuce rând”. - Apropo, adăugă, am vorbit la telefon cu nepoată-mea, și mi-a spus să vă transmit complimente; ori de câte ori vorbesc la telefon cu ea vă transmite complimente. Era duminică. Pe micul bulevard din fața porții se auzi căruța cu calul slăbănog și mic, și vocea căruțașului care stătea pe capra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
După vreun sfert de oră, profesoara rosti, prefăcându-se a fi uitat: - Aaa! Trebuia să mă duc la domnul judecător! Apoi către doamna Pavel, ca să audă și celelalte femei: Mă conduci, tanti? - Ei, asta-i! răspunse doamna Pavel, găsind cererea nepoatei total deplasată față de raporturile ca și familiale cu tânărul judecător, după atâția ani de când locuia aici. Soneria zbârnâi. Judecătorul răsări în fața ușii pe care o deschise larg. - Sărut mâna! întâmpină cu vădită bucurie, mirându-se el însuși de exuberanța afișată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Pavel se ridică de pe scaun, umplu cele patru pahare prelungi, ne obligă să ne ridicăm și noi, și ciocnirăm toți patru, iar doamna Pavel, înviorată ca dintr-o stingere dulceagă, o îmbrățișă pe Marga, rostindu-și încântările față de „dulcea ei nepoată”. - Ee! domnule judecător, asta e cea mai mare avere a mea. Și o îmbrățișă iar. Deodată, domnul Pavel își plesni fruntea cu palma: - Bine că mi-am adus aminte! umplu din nou paharele, și, ușor nostalgic, rosti: Să ciocnim și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
din cer, de noua lui viață, căci nu văd de ce, ca ființă a lui Dumnezeu, n-ar avea dreptul și el să se bucure de veșnicie... Învățătorul, adus la conversații despre familie, gândea melancolic la trecerea timpului, la fiicele și nepoata lui. Ana avea acum 39 de ani, sora ei 35, iar fiica 17, era elevă la un liceu cu internat, în București, pentru că în municipiul-capitală a județului, unde mă aflam, nu exista un asemenea liceu. Era în ultima clasă. El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
se schimbau sub ochii lor. - Bucureștiul e prea departe pentru noi, domnule judecător. Și ea și soțul vin din când în când, foarte rar; mai merge nevastă-mea cam o dată pe an. Dar au grijă, și ea și soțul, de nepoată, ne-au ajutat s-o vârâm la internat; mare lucru! - Viața își are legile ei, medită domnul Pavel. Nu putem face totdeauna ce vrem. Dar bine c-aveți copii buni - să vă trăiască! Și găsind că rostirea trebuia subliniată cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
plăcea să întoarcă timpul care a fost, ca pe-o arătură, se simțea stăpân pe el, singurul teritoriu - timpul - în care opera - era sigur - cu vădită competență, mai ales față de noile generații în care o număra întâi pe Marga, „răsfățata nepoată a nevestei”, apoi pe mine - cât ar fi ei de școliți, își spunea - încurajat de neabătuta noastră atenție, de interesul nostru real. Găsea însă cui să vorbească și în oraș, sau printre vecini, cu toate opreliștile nescrise, câte erau (procedând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cu seamă că ei înșiși deveniseră preocupați de preconizata plecare a Anei la oraș, ca și cum urma să se întâmple unu din cele mai importante evenimente pe plan mondial. Trebuie, spunea soția învățătorului, cea mai emoționată din toți, ca fiica și nepoata să facă impresie bună soților Pavel pe care nu-i cunoștea și care fuseseră atât de amabili că se oferiseră să le găzduiască, și de asemenea medicului la care Ana se va duce cu judecătorul, poate e un prieten sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
dimineață, o doamnă în jur de patruzeci de ani, îmbrăcată în doliu, bătu la ușa biroului meu, la tribunal, deschise, o poftii înăuntru, vorbi: - Mă iertați domnule judecător, sunteți domnul... (îmi rosti numele). Eu confirmai, după care ea continuă: Sunt nepoata doamnei Iulia Valșar. V-am cunoscut de mult, dar nu mă rețineți - n-aveți cum, era multă lume - în casa fostei doamne Perussi, al cărui parastas avea loc atunci și pe care mătușa mea o moștenise. Mătușa a murit acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
să apeleze la mine ori de câte ori va avea nevoie. A doua zi, după-amiaza, aprinsei lumânări și așezai flori la mormântul Iuliei Valșar și al familiei Perussi; mângâiai fotografia lui Keti. La venire, ca și la întoarcere, aleile cimitirului erau goale. Pe nepoata venită în doliu atunci, slabă, plăcută la înfățișare, cu ochii adânciți în orbite, palidă, n-am mai văzut-o niciodată. 3. Trecuse un an de atunci. Alaiul după-amiezii de vară intra victorios în odaie, ocrotit de razele roșiatice ale apusului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
umărul drept: ultima dovadă a prezenței lui în seara aceea. 4. Într-o după-amiază dinspre mijlocul toamnei acelui an, venind acasă și văzând toate luminile aprinse în apartamentul doamnei Pavel, mă abătui pe la ea. Mă bucurai; avea în vizită pe nepoată, Marga Popescu, tânăra profesoară de altădată. Era acum în vârstă, dar o anume știință a vieții o ajuta să întârzie ivirea semnelor de amurg. Pleca în Franța. Venise să ne anunțe plecarea. - Cum așa? o întrebai. - La invitația unor cunoscuți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
vecine pe care le convocase telefonic în acest scop. Trecuseră două săptămâni de la plecarea profesoarei. Îi simțeam lipsa, iar doamna Pavel, paznic în singurătățile casei, m-aștepta zilnic când veneam de la tribunal, după care nu mai contenea vorbindu-mi despre nepoată; este sigur că încerca o suferință pe care n-o mărturisea ca atare, dar lunga deschidere de vorbe forma pentru ea tot atâtea bandaje secționate de curgerea zilelor, cu care-și oblojea nerostitele răni sufletești, căci cu plecarea Margăi Popescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
un ghem de lână vopsită albastru, în care erau înfipte două andrele și începu să împletească - avea încă vederea bună sub ochelarii mari și bombați. În noaptea aceea însă, aproape că nu putu dormi. Se făcea că se plimba cu nepoata, care era foarte veselă, pe aleile unei grădini înflorite de primăvară, în inima Parisului, apoi pe străzi cu zeci de magazine cu reclame colorate și mărfuri în vitrine elegante. Și ele mergeau ținându-se de mână, erau vesele, râdeau și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
trecut de atunci, domnule judecător? - De când? întrebai. - Uite, am uitat ce-am vrut să spun, fir-ar să fie, exclamă. Am îmbătrânit prea mult, se vede... Îmi vorbi apoi despre ale vieții câte erau, despre scrisorile, tot mai rare, de la nepoată, care nu uita să o roage mereu să-mi transmită salutări. - Cine-a fost Marga Popescu?, gândeam. Dar Ana? Acum câteva luni, o scrisoare din partea ei mă anunțase că e foarte bolnavă, că a ieșit cu greu din iarnă. Doamna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și numai o duducă are... — Apoi atuncea-i cuconu Ionașcu Razu care venea în vremea când știu eu, la Avrămeni, la boierii noștri... Îl știu eu. Am văzut și pe duducuță, când era mititică... și subțirică, și balaie. E o nepoată a dumnealui. —Vra să zică știi cine-i... și tot e adevărat, murmură călugărița plecându-și ochii în pământ. Îi știu, îi știu, urmă cojocarul, da’ cuconu Ionașcu trebuie să fie bătrân tare... Și cucoana știam c-a murit... —Ia-ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
deveniseră buni prieteni din ziua aceea îngrozitoare în care mă înființasem la apartamentul lui. Am schițat un zâmbet politicos- nu foarte diferit de salutul mamei cu bărbia ridicată - și m-am ascuns și mai strategic în mulțimea de surori și nepoate. Nu voiam să-i vorbesc. N-aș fi știut ce să-i spun. Helen circula printre oameni și aduna bani. Pariem pe cât de mult vor întârzia. —Rachel n-o să întârzie, a zis mama. Zice că e o lipsă de respect
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
în trecere fețele lor luminoase, mi-am amintit ceva ce nu știam că uitasem: Aidan nu era singura persoană pe care o iubeam; iubeam și alți oameni. Îmi iubeam surorile, o iubeam pe mama, îl iubeam pe tata, îmi iubeam nepoatele, îmi iubeam nepoții, o iubeam pe Jacqui. În clipa aceea iubeam pe toată lumea. Mai târziu, muzica s-a schimbat abrupt de la Kylie la Led Zeppelin și Bărbații Adevărați au luat cu asalt ringul de dans. Erau ditamai gașca și deodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
noastră, cartierul Albaicin. — Mulțumesc Ziditorului zi de zi că m-a îndrumat să iau calea pribegiei, căci cei care au ales să se boteze sunt acum victimele celor mai rele prigoane. Șapte dintre verii mei sunt în temniță, iar o nepoată a fost arsă de vie împreună cu soțul ei, acuzați că au rămas evrei în taină. M-a lăsat jos înainte de a continua, cu glas scăzut: — Toți convertiții sunt bănuiți că au rămas evrei în taină; nici un spaniol nu poate scăpa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mai sufere, spuse el cu emfază, ca și cum ideea unui substitut pentru dinți fusese a lui de la bun început. Simțindu-se atât de ștearsă că-i venea să plângă, Pinky își urmă cu pași apăsați bunica în stația de autobuz. Spre deosebire de nepoata sa, Ammaji era bine dispusă. Aerul din afara orașului era răcoros și curat și-i amintea de copilărie. Nepotul ei se dovedea a fi un succes de proporții, exact cum își imaginase dintotdeauna că va fi. Iar acum mergea să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]