10,880 matches
-
părțile. Gherasim și Ilarion, sub un nuc bătrân, cojeau soarele ca pe un vierme de pe obrajii merelor, apoi îl striveau sub talpa bocancului. Gherasim și Ilarion cădelnițau întunericul din căușul inimii peste creștetul obștii. Starețul suferea de strabism, nu distingea nuanțele, bârfa contura obsesiile, tataia ura cleveteala: Bă, mie îmi spui verde-n față ce te roade! Mânăstirea nu-i radio-șanț și apoi ce-l fute grija pe măgar de unde beau oile apă! Arhimandritul cârmuia obștea: Aici, ava Ioan leagă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
amprenta desenată cu cretă pe asfalt. Știu, cărțile tale așezate cuminți în strană vorbesc despre limite, mântuirea desface paranteza pătrată: la un capăt, veșnicia pășește rar, balansând între doi umeri o cruce; la celălalt capăt, moartea ascute creioane colorate după nuanța ochilor. De mâine, în locul meu, vei găsi, stând la masă, două aparențe identice, nici o diferență între un câmp de luptă și un lan cu grâu, atâta timp cât moartea și viața își succed în egală măsură cerul. Eu, posibil, într-o conștiință
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
semn că se moare și-n cer. Biserica era goală. Lumânarea, aprinsă a veșnică pomenire sub Ușile Împărătești. Focul, precum o înălțare din cenușă, indica sensul. Catapeteasma, jertfelnic pe muntele Tabor. Arderea de tot înmiresma cerul. Sfinții picurau din tempera nuanțe multicolore. Iconostasul își elibera ierarhii încătușați în argint. Deasupra focului, îngeri dănțuiau Isaia. Crucea a fâlfâit din aripi, apoi s-a înălțat la cer. Petru și-a scos calamafca, paramanul, mantia, antirimul, cămașa, pantalonii, sandalele, apoi a urcat pe jeratic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
catapeteasma, o tușă neagră desenată peste mozaicul făcut țăndări; Ușile Împărătești nu au lăsat nici măcar o urmă de trecere. În fața Tatălui nu ai voie să te înfățișezi cu buzele uscate. Trupurile sfinților erau stafidite în tempera; focul a sărutat diferite nuanțe de sânge, dar nu a găsit butucul de vie. Catapeteasmă, o graniță de cenușă între nimic și nimic; în iconostasul din dreapta, Mântuitorul îmbrățișa pământul. (Așa se întâmplă prima răstignire a omului în apa botezului, așa se așterne omul sub cruce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
posteritatea foarte sinuoasă a cărții, oricum o posteritate nesperată de autor, deși sînt atrăgătoare, ar putea fi fastidioase. Ele sînt foarte multe, dar alcătuiesc o partitură ce se cîntă pe două coarde esențiale și doar prin apăsare de deget apar nuanțele. Principele e, așadar, una dintre cele mai controversate cărți ale lumii dacă nu cumva cea mai cea mai hulită și mai lăudată, mai mult citată decît citită; totuși foarte citită. E hulită cu ipocrizie pentru că e prea lucidă și adevărată
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
formulat, fără să le practice el însuși. El n-a fost machiavelic, nu pentru că n-ar fi știut să fie, ci pentru că n-a fost pus în situația (princiară) de a fi astfel. Cititorul inteligent de astăzi, capabil să distingă nuanțele, nu mai poate confunda numele autorului cu o concepție dedusă de el din opera istoriei. Oricît de limitat cititorul și oricît de răuvoitoare lectura, Machiavelli nu poate fi asimilat, el însuși, cu absolutismul. El n-a făcut decît să scrie
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
poziții înalte prin calitățile personale și favoarea destinului, au o semnificație majoră în analiza aspirațiilor personalității lui Machiavelli. Ereditatea princiară nu conferă, singură, vreun merit. Frecvente pînă la a contura o obsesie, frazele pe această temă sînt refăcute în toate nuanțele posibile, pînă la epuizare. Frecvența lor semnifică. Vom selecta cîteva. Un astfel de om care a făcut lucruri mari, fără a avea o origine ilustră a fost Castruccio Castracani. Scriindu-i biografia (Viața lui Castruccio Castracani), Machiavelli le Spune a
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
modernă. Valoarea exemplară a figurilor istorice e definită atît în raport cu vremea în care au trăit, cît și în raport cu istoria generală de pînă la 1500. Perfect proporționată cu ideea cardinală, cartea, și ca substanță și ca exemple ce tind să epuizeze nuanțele, își rezervă aproape jumătate din spațiul ei conducătorului de stat și artei de a guverna. Fraze despre comportamentul și funcția principelui în stat sînt întîlnite de la prima pînă la ultima pagină, dar capitolele XV-XIX și XXI-XXV (zece capitole din douăzeci
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
să fie severi cu cei care spun despre ei lucruri bune, de care și ei sînt convinși. Lingușirea care se întemeiază pe o bază solidă este cea mai subtilă dintre toate; trebuie să ai un discernămînt foarte fin ca să descoperi nuanța pe care ea o adaugă adevărului. Ea nu va face ca pe rege, în tranșee, să-l însoțească poeții, în loc de istorici; nu va compune prologuri de operă pline de hiperbole, prefețe fade și epistole slugarnice; nu-și va copleși eroul
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
contra lui Machiavel" a dat titlul: Anti-Machiavel, ou Essai critique sur le "Prince" de Machiavel. Voind să protejeze imaginea lui Frederic, Voltaire a intervenit în text, corijînd erori de limbă sau de istorie, suprimînd cu prudență afirmații brutale, lipsite de nuanță sau de-a dreptul frivole, adăugind sau rezumînd anumite pasaje. Ar fi schimbat prea mult aspectul textului dacă încerca să elimine sau să corecteze prea numeroasele fallacia extra dictionem, pe care și noi le-am descoperit. Nu o dată, Frederic respinge
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
dacă apariția ei Îmi transmite anume semnale, negreșit mi-o Închipui minunată. Și culmea este că o văd instantaneu, ca o răsărire din valuri, ca o inflamare de culori. Ciudatul meu ecran lăuntric se Însuflețește dintr-o dată. Ajung pînă la nuanțele vestimentației, care cu sigu ranță mi se arată Întotdeauna diferită față de ceea ce poartă ea chiar În acel moment, percep o Îmbrăcăminte de stiluri cel mai probabil ieșite din modă, dar orice emoție autentică obligă la cromatism. În sepia, rămîn femeile
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
mari, aurii și purpurii, iar doi bărbați cafenii, Înarmați cu niște pari groși care aveau cîte un bostan plin de țepi În vîrf, păzeau o ușă mare deschisă. Am mai văzut și un copil (aici culorile dispă reau, lăsînd locul nuanțelor de argintiu și cenușiu), culcat la pămînt, cu fața În sus și cu o cruce Înfiptă În pîntecele umflat. Poze am Întîlnit și-n alte cărți, ba chiar și-n unele revis te. Pe cele din poveștile lui Creangă le-
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
ai mei băteau spre culoarea asta, iar fetele ziceau: „Dacă ne uităm la tine, albastru mai tare e pe partea dreaptă“. Cei mai interesanți erau ai Liei, pe ea o chinuiam mai mult, mutînd-o Întruna de la umbră la soare, fiindcă nuanțele nu se hotărau Între cenușiu și verzui. Eva, din cauza căreia pornise jocul, Îi avea, după vorba noastră, „sclipitori“, vasăzică, de un azuriu cumva fragil, dar cu lumină proprie. Toți o strigam „Eva cea Mică“ deoarece, pe cîteva ulițe de jur
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
Întind mîna și mă țin de crenguța unui oleandru Înflorit. Poza aceasta alb-negru luată din profil o ține mama Înrămată pe perete, În camera ei. Fotografia e Încadrată de un passe-partout alb, iar rama e dată cu un bronz patinat, nuanță de aur vechi. Alături se află o fotografie de asemenea Înrămată, a soră-mii, făcută la București, color, cu Lia pe la cei tot vreo patru ani, dar ai ei, În costum albastru, cu pălăriuță albastră și cu ochii ei aproape
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
adevăr vise vizuale, uneori În culori, dar că plutesc de obicei Într-o vizualitate impură. Mă mișc prin spații de pete maronii și de penumbre de cenușă, altfel spus, tocmai printre repere reale, dar vagi, greu de distins, cufundate În nuanțele din pragul Întunecării. Ochiul meu oniric e la fel ca acela din starea de veghe: percepe mase informe, mai mari sau mai modeste, de fum translucid. Alteori, văd limpede arborii pe lîngă care trec, Însă pînă nu-i ating cu
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
scînteieri proprii de la regimul lor recluzionar, alimentat numai de inten si tatea amintirii, nu de contactul cu modelul. Lanțurile de cris tale rupte, Împrăștiate, așchiile, pulberile, lăcrămările lor rănite, oglindind un cer de demult, conțin nu tocmai culori, ci emit nuanțe și penumbre cromatice care nu mai există sub soare, s-au format la fața locului prin amestecuri endogene haotice, În absența luminii. Dar imaginile despre care Ruby vorbește pot fi recunoscute pînă la urmă, iar dacă nu recu nos cute
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
Ardealului cu orbita pustie mascată de ochelarii fumurii, am revenit la București unde un medic mi-a confec ționat o proteză din acrilat. La sfatul lui, am renunțat la artificiul cu irisul albastru și am acceptat unul căprui, mai potrivit cu nuanța incertă a scleroticii globului din dreapta. Și astfel, după un răstimp pe care tocmai l-am pomenit de trei ori, jocul de-a ochii albaștri cu Eva, Lia și Erica s-a Încheiat. Aștept acum ca, dincolo de linia orizontului, vederea mea
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
a tuturor acestor explicații și în consens cu specialiștii Noului Testament, propun echivalarea lui paradidomi cu „a preda”, chiar dacă acest echivalent prezintă unele inconveniente de ordin stilistic. În funcție de context, se pot folosi și verbele „a încredința” sau „a da”. Orice nuanță peiorativă nu-și are locul, pentru că, așa cum am văzut, dacă l-ar fi avut, ar fi fost sugerată de evangheliștii înșiși. Etapele diabolizării Pe lângă celebra „listă a apostolilor”, Marcu ni-l prezintă pe Iuda în două împrejurări, în Ghetsimani și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
De ce Iuda a fost ales ca apostol de către Fiul lui Dumnezeu, dacă era mai bine ca el să nu se fi născut? Cert este că, în episodul Cinei de Taină, Iuda nu apare numit niciodată. Totul se joacă la nivelul nuanței, al sugestiei, personajul principal fiind grupul apostolilor cu Isus în centru. Evenimentele vor dovedi că toți vor ieși până la urmă trădători. La Marcu, Iuda se pierde în masa „celor doisprezece Iuda”. Matei (capitolul 26) propune o versiune diferită, cu câteva
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sens al termenului, „tovarăș”, „membru al unei confrerii”, „codiscipol”. Iuda folosește o apelație foarte oficială: Rabbi. La Matei, ucenicii I se adresează sistematic lui Isus cu Doamne/Stăpâne (Kyrios), niciodată cu Rabbi, Învățătorule. Aici, Iuda schimbă regula jocului, dând o nuanță voit oficială raportului dintre el și Isus. Isus se pretează acestei ajustări de moment, răspunzându-i și El în registru oficial: Tovarășe/ucenicule! ™f’ Ö p£rei (eph’ ho parei) pune mari probleme de sens. Dacă îl interpretăm pe hetaire
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ale creștinismului popular, „curate” din punct de vedere dogmatic. Se impune așadar o decantare a corpusului apocrif în funcție de procentul de „învățătură eretică” pe care-l conține fiecare text în parte. Toate mărturiile creștinismului antic, de orice culoare și de orice nuanță (gnostic, iudeo-ebionit, popular), sunt importante, întrucât toate ajută la conturarea unei lumi altfel inexistentă pentru noi. Legitimitatea științifică nu rimează însă cu aprobarea teologică. Un creștin își poate satisface curiozitatea științifică studiind un text gnostic, precum Pistis Sophia, dar, în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
unică, irepetabilă, definitivă. De partea lor, autorii textelor apocaliptice „intertestamentare” detestă elementul istoric în general și prezentul în special, considerând că numai o intervenție bruscă, imediată și miraculoasă a lui Dumnezeu ar putea elibera in extremis poporul lui Israel. Totuși, nuanțele, deși există, nu-mi par semnificative. Devalorizarea istoriei de acum merge mână în mână cu revalorizarea „timpului de apoi”. În plus, multe „motive” provin din textele profetice: Ziua Domnului, noua creație, viziunile alegorice interpretate de către un înger (Zaharia 9-14; Isaia
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
chiar Duhul Sfânt, precum Origen în Omilii la Isaia 6,1. - Isaia 6,2. Biblia românească: „Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau”. LXX (atenție la nuanțe!): „și serafimii stăteau în jurul Lui; fiecare avea câte șase aripi; cu două acopereau fața, cu două acopereau picioarele și cu două zburau”. Am tradus cât mai aproape de litera textului, căci numai așa ne putem da seama cum a înțeles, de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
înșine? M.G.: Iuda, trădătorul, Iuda, singurul care l-a înțeles pe Isus. Vorbește-mi despre imaginea lui Iuda de la Evanghelii până azi. C.B.: Tocmai scriu un studiu pe acest subiect și sunt fascinat de peripețiile personajului de-a lungul secolelor. Nuanțele încep chiar de la evangheliști. Marcu îl prezintă detașat, fără nici o ranchiună, neacordându-i, de altfel, mare importanță. Matei adaugă episodul căinței și al sinuciderii. În fine, Luca, dar mai ales Ioan, care-l detestă fanatic, îl echivalează pe Iuda cu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Iuda, un verb care înseamnă, în greacă, pur și simplu „a preda”, „a livra pe cineva”, iar nu „a trăda”? Ei folosesc verbul paradidonai, cu sensurile de mai sus, când aveau foarte bine la îndemână verbul prodidonai, „a trăda”, fără nuanțe. Acum, de-a lungul vremii există, spuneam, o mulțime de avataruri ale personajului. Pentru Ioan Gură de Aur, de pildă, Iuda este „iubitorul de arginți”. El L-a vândut pe Isus de dragul banilor. Ioan Gură de Aur pare să nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]