4,121 matches
-
au revărsat în sudul Dunării până la hotarele Greciei. Urmările acestei mari migrații slave au fost de mare însemnătate pentru romanitatea carpato-balcanică: ramura sud-dunăreană a romanității a fost copleșită de numărul (masa) slavilor, iar populația autohtonă sedentară a fost slavizată, doar păstorii refugiați în munți au supraviețuit (etnic) sub numele de aromâni, macedoromâni și istroromâni, pe care izvoarele bizantine i-au numit vlahi. Dacă revărsarea slavilor în Balcani a dus la fărâmițarea "Romaniei" sudice, în schimb, grupul romanic din nordul Dunării a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
condiții, s-ar fi putut naște mai multe dialecte romane, dacă nu s-ar fi împotrivit la aceasta o intercirculație deosebit de activă, în interiorul regiunii, prin tot ceea ce răspândește în sensul unității, în părțile Pindului, ca și în acelea ale Carpaților, păstorul transhumant, care amestecă și armonizează graiul.39 În sudul Dunării, se menține deosebirea între limba orașelor din apusul regiunii (coasta dalmată) și limba muntelui, a sălașelor de păstori, în timp ce limba agricultorilor dispare în Balcani. Dimpotrivă, limba aceasta se păstrează într-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în sensul unității, în părțile Pindului, ca și în acelea ale Carpaților, păstorul transhumant, care amestecă și armonizează graiul.39 În sudul Dunării, se menține deosebirea între limba orașelor din apusul regiunii (coasta dalmată) și limba muntelui, a sălașelor de păstori, în timp ce limba agricultorilor dispare în Balcani. Dimpotrivă, limba aceasta se păstrează într-o regiune unde orașele mor, dar unde păstorul nu este atoatestăpânitor, adică pe malul stâng al Dunării. Însemnătatea părăsirii oficiale a Daciei este, în acest fel, hotărâtoare pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
În sudul Dunării, se menține deosebirea între limba orașelor din apusul regiunii (coasta dalmată) și limba muntelui, a sălașelor de păstori, în timp ce limba agricultorilor dispare în Balcani. Dimpotrivă, limba aceasta se păstrează într-o regiune unde orașele mor, dar unde păstorul nu este atoatestăpânitor, adică pe malul stâng al Dunării. Însemnătatea părăsirii oficiale a Daciei este, în acest fel, hotărâtoare pentru alcătuirea limbii românești. Un grai romanic unitar, opus limbii artificiale a Statului roman, nu se putea naște (constitui) decât prin
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în celelalte dialecte", susține Pușcariu.49 Brătianu remarcă faptul că dacă am reduce totul la migrații păstorești și la efecte ale transhumanței, n-ar exista nici un motiv ca românii emigrați în nordul Dunării să nu fi dispărut, la fel ca păstorii din Istria, Galiția sau Moravia, care s-au topit până la urmă în masa populațiilor slave înconjurătoare. În aceste condiții, în lipsa altui argument, suntem obligați să admitem că elementele etnice împinse de valul slavilor (din sud) la nordul Dunării, în regiunile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cuptor (coctorium), pâinea (panis-em), plăcintă (placenta), vărzare (viridiaria), păsat (quassatum). Păstorit și creșterea animalelor: oaie (ovem), miel (agnellus), berbece (vervecem), arete (arietem), capră (capra), ied (haedus), bou (bovis), vacă (vacca), vițel (vitellus), taur (taurus), cal (caballus), turmă (turma), păcurar (pecorarius), păstor (pastor), staul (stabulum), pășune (pastionem), lapte (lactis), muls (mulgere), chiag (coagulum), cașul (caseum), unt (unctum), coraslă (colostra), frupt (fructus). În agricultură: albină (albina), miere (mele), ceară (cera), fagure (favulus), păstură (pastura). Termeni cu înțeles militar: oaste (hostis), cetate (civitas), spadă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la locul numit "Stejarii frumoși", de către vlahi. Aceste câteva cuvinte reprezintă cea mai veche amintire istorică despre vlahi (români). Locul unde sunt menționați acești români este Macedonia de sud-vest, în munții Gramost, regiune locuită până în secolul al XX-lea de păstori aromâni. Câțiva ani mai târziu, împăratul Vasile II îi acordă lui Niculiță stăpânirea asupra vlahilor din thema Thesaliei. Ulterior, în secolul al XII-lea, mențiunile despre vlahi sunt tot mai frecvente. În 1166, în armata împăratului Manuel Comnenul, aflată în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
timp, felul în care sunt ei menționați ar duce la concluzia că în sânul populației daco-romane ar exista două elemente: romanicii autohtoni (cei nord-dunăreni) și migratorii, veniți din sud, și la existența a două ramuri foarte apropiate ale poporului român: "păstorii romanilor", originari din regiunile carpatice și dunărene, și blachii-"valahii" sud-dunăreni, de-aici două dialecte ale limbii române. E. Gamillscheg, în "Originea românilor", presupune că, sub aspect lingvistic, au existat două valuri: unul pornit din Munții Apuseni spre sud și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
larg răspândită la români (cf. Miorița). Creșterea animalelor presupunea păstoritul sedentar, integrat în gospodăria țărănească, și păstoritul itinerant cu diferitele lui forme-precum transhumanța. Păstoritul sedentar era larg practicat în gospodăria țărănească, de pildă, creșterea oilor. Păstoritul itinerant practicat exclusiv de păstori însemna pendularea turmelor pentru pășune și în vreme de iarnă. Pentru istoria agriculturii, avea însemnătate creșterea sedentară a cornutelor mici (oilor), specifică majorității populației și care depindea în mare măsură de cultivarea cerealelor și furajelor. În urma cercetărilor arheologice, s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
regatul Ungariei, unguri, teutoni (germani) și alți dreptcredincioși trec la credința lor și făcându-se una cu acei valahi primesc zisele taine" de la acei "pseudo-episcopi". În această situație, papa, pe de o parte, dispunea ca episcopul Teodoric să numească un păstor (episcop) catolic din neamul lor (al românilor), iar pe de alta îi cerea principelui Bela să silească pe acei români să primească pe episcopul, care urma să li se dea, și să i se acorde venituri corespunzătoare din dijmele care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1027, se văd vlahi în oastea bizantină din sudul Italiei, alături de ruși, vandali, pecenegi, bulgari, macedoneni-pe la jumătatea secolului, ei luptau în Sicilia. Rolul lor militar deosebit se manifesta încă sub Vasile II, apoi sub Alexie Comnenul, împăratul recurgea la "păstorii de acasă" și, în felul acesta, avem ceata muntenilor (vlahii din munți), care coborau în văi cu căpeteniile lor. La începutul secolului al XI-lea, thema Paristrion (Paradunavon) a avut parte, timp de un sfert de veac, de o existență
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se închegaseră pe malul sudic al Dunării, formațiuni politice autonome, alcătuite din alogeni și localnici, numiți de cronicari "barbari amestecați" (mixo-barbari). Acestea întrețineau legături de amiciție (alianță) cu pecenegii, instalați în nordul Dunării, și se sprijineau pe o populație rurală, păstori și agricultori, dar și pe orașele implicate în comerțul din regiune. Relațiile formațiunilor din sud cu populația din nordul Dunării aveau și o motivație militară, rezistența împotriva Imperiului și mai ales a fiscului bizantin, care pretindea dări în bani pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se întindea pe o suprafață întinsă, în nordul și în sudul Dunării. Spre sfârșitul acestui secol, întreaga regiune sud-dunăreană se afla, nominal, sub stăpânirea Imperiului. În perioada aceasta, la românii sud-dunăreni se produsese o diferențiere socială în sânul obștilor de păstori și agricultori, s-au conturat centre militare și comerciale, ceea ce a permis o concentrare teritorială și, ulterior, închegarea de unități etnice și statale. Toate aceste procese social-politice au avut loc în sudul Dunării anterior celor petrecute în nordul regiunii. Vlahii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prelungiri până la Dunăre și, la sud, până în Tracia. Evident, între cele trei grupuri existau strânse legături. În anul 1104, sunt menționați vlahii de lângă Muntele Athos, apoi cei din suburbiile Constantinopolului. Cea mai mare parte a vlahilor erau, așa cum am văzut, păstori, astfel, Kekaumenos notează: "la vlahi e obiceiul ca turmele și familiile lor să petreacă pe munți înalți, în locuri răcoroase, din aprilie până în septembrie". Este vorba despre transhumanță: patria lor (a vlahilor) era la munte, cu colibele, livezile și pășunile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
să petreacă pe munți înalți, în locuri răcoroase, din aprilie până în septembrie". Este vorba despre transhumanță: patria lor (a vlahilor) era la munte, cu colibele, livezile și pășunile lor, iar din noiembrie până în mai coboară la câmpie. Produsul principal al păstorilor vlahi era brânza de oi-"casseum valahicum". Ca organizare (statut), vlahii erau împărțiți în două categorii: liberi și dependenți (paroiki), fiind supuși mănăstirilor, în general. Vlahii liberi trăiau în sate, care aveau autonomie, fiind stăpânite de obști țărănești, deținătoare de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sau celnici (fruntași, în slavă), dar niciodată cnezi (stăpâni feudali). Celnicii erau ereditari în funcțiile lor, aveau drept de judecată, reprezentau comunitatea vlahă în fața stăpânirii bizantine și comandau ceata militară a obștilor-Kekaumenos precizează că "celnic este numele unui șef militar". Păstorii vlahi aveau o organizare militară proprie (ei își apărau averea cu armele), de care se foloseau și împărații bizantini ce recrutau vlahi în armata lor.21 În aceste condiții, vlahii sudici au reușit să organizeze un stat propriu, cu statut
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din nord, dintre Dunăre și Haemus-împăratul Alexie Comnenul cerea, în 1091, generalului Nicephor Melissenos să adune, împotriva pecenegilor, o oaste nouă în care erau și "cei ce duc viață nomadă, numiți în limba populară vlahi" (Anna Comnena). Acești nomazi erau păstori vlahi transhumanți, care locuiau în părțile centrale ale Munților Haemus și în Rodopi. Vlahii din Haemus aveau un rol însemnat, ei îi călăuzeau pe potecile munților pe cumani, deducem că locuiau în partea de est, în fața Dobrogei. În același timp
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vestea pe împărat, aflat la Anchialos, pe litoralul Mării Negre, despre trecerea cumanilor peste Dunăre. Dar, în general, stăpânirea bizantină ce s-a prelungit două secole la sud de Dunăre, a sfârșit prin a nemulțumi pe cei de jos, agricultori și păstori, din cauza fiscalității și a nedreptăților din Imperiu. Pe lângă privilegiile economice și politice, românii sud-dunăreni aveau și unele obligații militare, precum apărarea frontierei nordice a Imperiului. În regiunile dintre Dunăre și Haemus, trăiau alături de români și bulgari, și grupuri răzlețe de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cât și germani, împreună cu alți credincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și, astfel, alcătuiesc un singur popor cu acești români". Având în vedere cele de mai sus, papa îl împuternicește pe episcopul cumanilor să orânduiască un păstor catolic pentru români. Din această scrisoare, datată 1234, document major al istoriei noastre medievale, răzbate o lume românească vie, autentică, organizată politic și bisericesc, în jurul arcului carpatic, dar nu numai acolo. Papa se arată îngrijorat de fragilitatea episcopatului catolic cuman
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de animale, un statut privilegiat îl aveau proprietarii de herghelii de cai, nu atât prin rolul lor economic cât prin cel militar. Structura societății mongole intrase într-o nouă etapă, spre sfârșitul secolului al XII-lea, când printre triburile de păstori nomazi s-a diferențiat o pătură bogată, o nobilime prosperă, pregnant războinică, aristocrația tribală.11 Punctul de pornire al expansiunii mongole a fost înfăptuirea unității triburilor răspândite între lacul Baikal și deșertul Gobi. Conducătorul genial, cu neobișnuite calități politice și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
acoperite cu femeile și copiii. Carele lor, așezate cap la cap, alcătuiau o adevărată tabără de luptă. Nu practicau agricultura, se hrăneau cu lapte și fiertură de mei, luat de la localnici, după consemnările unui rabin, din 1170. Exista la acești păstori nomazi frăția de sânge, fiind organizați pe ginți. Aceste populații, mai ales cumanii, au avut o înrâurire însemnată asupra istoriei românilor, mai ales după 1223 (bătălia de la Kalka), când o bună parte din ei s-au creștinat. Schimbându-și modul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cumani au pătruns în sânul boierimii noastre și au lăsat moștenire numele respective. O influență cumană persistă și în vocabularul românesc, unde întâlnim cuvinte vechi turce, ca aslam (camătă), uium (dijmă) stăpâni ai teritoriului, ei impuneau prestațiile locuitorilor și cioban (păstor). La rândul său, un alt istoric, C. C. Giurescu, ne oferă alte detalii despre turanicii pecenego-cumani migrați în ținuturile românești. După valul pecenegilor, înlăturat de bizantini, locul lor este luat de cumani. Aceștia vorbeau o limbă îndeaproape înrudită cu limba turcă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în aceste secole ? Închegați ca neam creștin încă din secolul al X-lea, ei și-au continuat existența istorică, sub conducerea cnejilor lor româno-slavi, în vechile vetre de dăinuire ale obștilor. Ei duceau o viață simplă, mai curând patriarhală, de păstori și plugari, încadrați în uniuni de obști, cnezate și voievodate, așa cum apucaseră din vechime, de la începuturile neamului românesc. Aflați sub dominația neamurilor turanice de nomazi asiatici, ei plăteau dijmele cerute de stăpânitorii pământurilor (ținuturilor) lor, fără a mai fi supărați
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Vicinei, "aflat în apropierea sa", Iachint. Pe temeiul hotărârii amintite, noul mitropolit urma "să hirotonească preoți", iar "toți clericii din acea țară și ceilalți călugări sau laici" sunt datori să-l asculte și să i se supună "ca unui adevărat păstor". Patriarhul înștiința în scrisoarea sa pe domn că a hotărât, cu încuviințarea împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376), ca Iachint să fie "de acum înainte..legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia". Actul din 1359 avea și o dimensiune politică, domnul Țării Românești
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
colindătorilor tineri sau maturi, care este tipul cel mai răspândit și mai consistent. C. se poate cânta dimineața („zăorit”), seara sau noaptea. De multe ori este individualizată după situația socială sau civilă a gazdei. Există c. pentru logofăt, primar, preot, păstor, agricultor, pescar, dar și pentru copil mic, fată mare, flăcău, bătrân, văduv, ba chiar pentru animalele domestice. Transmiterea urării se face indirect, printr-o alegorie în care cel colindat este pus în situații favorabile și i se atribuie calități excepționale
COLINDA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286331_a_287660]