7,232 matches
-
mai puțin controlabile, euforia degenerează, uneori, în acte antisociale, în crimă. O sărbătoare nu este o garanție a înțelegerii; mai degrabă un hiatus; o falie între grijile de ieri și cele de mâine. În abisul dintre ele, Magistratul proiectează un paradis temporar: imaginea unei comunități unite, îndestulate, cu respect față de Lege, de instituțiile civile, față de Biserică. Fenomenul religios a fost - în ultimii ani - minimalizat: Magistratul este ateu, iar Parohul, un spirit egumenic; nici ortodox, nici catolic ori de alt rit creștin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
fi dominat, după câteva zeci de pagini, de o trinitate înnoitoare: Romancierul ar conduce Consiliul, Filozoful s-ar ocupa de renașterea morală a comunității, iar Actorul ar fi responsabil cu artele. Un spirit umanist, purificator, ar face din Stațiune un paradis. Exclus! Un Romancier nu poate fi descalificat și vârât în rahaturi administrative. Politice. Avocățești. El scrie. Nu are nimeni dreptul să-l deturneze de la menirea lui. I s-a dat un har. Vacs; zeci de scriitori s-au vârât în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
-te de ea potrivit instrucțiunilor mele. Pe la ceasul al nouălea, suferința dumitale va fi dispărut. — Dar peste cele douăzeci de picături? Întrebă Dante. Cunoștea deja răspunsul. — Să nu faci asta. Niciodată. Peste cele douăzeci de picături se deschid, poate, porțile Paradisului, Însă nimeni nu a vizitat vreodată Paradisul În viață fiind. Dincolo de această măsură nu există altceva decât moartea. Dante străbătu bucata de drum până la mănăstire, apelând la ultimele sale puteri. La San Piero nu era nimeni la poartă, nici pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ceasul al nouălea, suferința dumitale va fi dispărut. — Dar peste cele douăzeci de picături? Întrebă Dante. Cunoștea deja răspunsul. — Să nu faci asta. Niciodată. Peste cele douăzeci de picături se deschid, poate, porțile Paradisului, Însă nimeni nu a vizitat vreodată Paradisul În viață fiind. Dincolo de această măsură nu există altceva decât moartea. Dante străbătu bucata de drum până la mănăstire, apelând la ultimele sale puteri. La San Piero nu era nimeni la poartă, nici pe scări. Până și garda părea să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
urmă, În menajeria ținută de ambasadorul sultanului. Dansul acela părea să fie celebrarea unui rit. Un rit blasfemator, prin evidenta nerușinare a oficiantei, și totuși Înțesat de o stranie spiritualitate. Era fascinat de ea. Dacă vreo creatură dansase vreodată În paradisul terestru, trebuia să o fi făcut În felul acela irepetabil. Așa trebuie să fi dansat Lilith, așa se pierduseră oamenii În primul lor templu. Expresia Antiliei pierduse orice urmă din lascivitatea cu care Își oferise trupul privirilor. Acum, pe chipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
care tremurase la simpla trecere a Beatricei? Iar dacă se schimbase, forța iubirii era atât de mare Încât să preschimbe Într-un mod atât de pervers Însăși firea omului? Aceasta era forța care Îi smulsese pe cei dintâi părinți din paradisul terestru? Luă cupa de vin plină până la margine și bău cu Înghițituri mari. O văpaie de fierbințeală Îi urcă din stomac până la tâmple. — Ai citit, cu siguranță, canțona lui Cavalcanti, prietenul dumitale, Doamna mă roagă. Tot Cecco fusese cel care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Îți este mai pe plac să studiezi efectele iubirii, messer Alighieri, decât cauzele sale, zise omul după o scurtă tăcere. De acum, renunțase să se mai elibereze. Glasul i se Îmblânzise. Ai spus multe despre iubire. Vino cu mine În Paradis. Cel mai bun dintre cele cinci. Bălăbănindu-se, Dante făcu vreo câțiva pași În direcția pe care celălalt i-o indica. Iarăși numărul cinci. De ce numărul acela afurisit Îi tot răsuna În cap? Era deranjat de trupul Însoțitorului său, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
În Florența, messer Alighieri. Iar fiecare e situată În apropiere de una din porțile cetății. Ar trebui să știi acest lucru, ca prior. Priorii nu merg la lupanar. Cinci porți. Cinci bordeluri. În ce se transforma Florența, sub coruptul Bonifaciu? — „Paradisul“? Casa monnei Lagia... murmură Dante. Acum pricepea, era totul limpede. — Îl cunoști? Întrebă Veniero pe un ton ironic. Credeam că doar Angiolieri este expert În aceste locuri. Dintr-o dată poetul se reînsuflețise, ca și când ar fi conceput o nouă idee. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
la fugă, lăsându-și stupefiat Însoțitorul, care după o clipă se zori să Îl ajungă din urmă. Îl apucă ușor de cot, abătându-i mersul către o străduță laterală. — De ce Încolo? Întrebă Dante, care continua să se simtă dezorientat. Pentru Paradis trebuie să mergem În partea opusă. — Cercul zidurilor vechi: acesta este ceea ce leagă casele... Un cerc. Iar un cerc poate fi parcurs În ambele sensuri, messer Alighieri, răspunse Veniero. Poetul era sigur că acele cuvinte ascundeau un adevăr profund. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
constelațiilor și cele șapte planete cu orbitele lor. Un Întreg zodiac În descompunere, care se Întindea pe toată suprafața curții interioare. Dante era dezorientat. Câte nopți Își petrecuse pe acele semne, cu conștiința și cu simțurile orbite de lascivitate? Cerul Paradisului... Dar exista cu adevărat un Paradis pe undeva, În afară de acea obscenă parodie de piatră, unde șteoarfele dormeau cu amanții lor ocazionali? Ici și colo, piesele de marmură dispăruseră, Însă traseul astrelor era Încă vizibil, și chiar dinaintea lui se contura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
orbitele lor. Un Întreg zodiac În descompunere, care se Întindea pe toată suprafața curții interioare. Dante era dezorientat. Câte nopți Își petrecuse pe acele semne, cu conștiința și cu simțurile orbite de lascivitate? Cerul Paradisului... Dar exista cu adevărat un Paradis pe undeva, În afară de acea obscenă parodie de piatră, unde șteoarfele dormeau cu amanții lor ocazionali? Ici și colo, piesele de marmură dispăruseră, Însă traseul astrelor era Încă vizibil, și chiar dinaintea lui se contura orbita arcuită a Venerei. Zeița Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
cu căldura pe care le cunoștea prea bine. Dar nu voia să cedeze. Își Împinse brațele către ea, respingând-o. — Pleacă, Pietra. — Oh, messer Alighieri, În noaptea asta nu trebuie să te consolezi după soție? Atunci, ce te aduce la „Paradisul“? zâmbi ea strâmb. Din nou o senzație de amețeală Îi tulbură vederea. — Nu... nu știu. Privirea fetei păru să se Îndulcească. Dar În ochii Îi rămăsese o străfulgerare de viclenie. — Stăpâna vrea ca nimeni să nu iasă de aici nemulțumit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
văzuse ivindu-se În delta Padului. Ca și când dansatoarea nu s-ar fi aflat acolo, și nu s-ar fi aflat nici el. Două vedenii care se Întâlneau Într-o oglindă. Acea imagine cobora În abisul durerii dintr-un alt cer. Paradisul e un infern răsturnat. Cum greșise Platon, cel totuși mare, atunci când imaginase că sufletul nostru coboară din stele. Nu, sufletul vrea doar să se Întoarcă acolo unde nu a fost niciodată. Își voia răsplata. O curvă, ca și Pietra. Sări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
arunca o ultimă privire spre ferestre, iar apoi ieși În stradă. Dinaintea lui stătea un bărbat. Mușchii poetului se contractară instinctiv, În timp ce se punea În gardă. Apoi, de Îndată ce recunoscu trăsăturile ironice ale lui Angiolieri, se liniști. — Cecco, și dumneata cunoști Paradisul? murmură el. — Pe acesta și multe altele, de aici până la Sinea. Dar acesta e cel mai divin dintre toate. Se priviră preț de câteva momente fără să vorbească. De ce ar fi trebuit să fie surprins că Îl găsea acolo? L-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
spre ferestrele de la cămăruțe. Fu doar o scânteiere, iar apoi privirea Îi reveni asupra lui Dante, cu aceeași indiferență dinainte. Fu suficient pentru ca poetul să se Întoarcă brusc, aruncând o privire rapidă În jur. Nu văzu nimic, Însă, dintr-o dată, Paradisul apăru iluminat de o lumină diferită. Mai puțin sordidă, dar absurdă. Oastea falșilor ciumați. Amestecați cu pelerinii care se Îndreptau spre Roma, exilații ghibelini Își dădeau oare Întâlnire la Florența, odată cu aventurieri și cu intriganți precum Cecco, pentru a se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ei. Cine ar fi căutat vreodată o moștenitoare a Hohenstaufenilor sub acoperișul unei taverne, ori Între pereții unui lupanar? Ce era dator să facă? Să dea fuga la Palat și să denunțe urzeala ghibelinilor? Să revină cu soldații, să Înconjoare Paradisul, să o arunce pe Antilia În lanțuri, să Îi smulgă cu focul o mărturisire, iar apoi să o dea pe mâna călăului ca să o decapiteze, așa cum făcuseră cu Corradino? Să Împiedice o curvă să urce pe tron? Scutură din cap
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
farmec În mijlocul oamenilor săi. — Și domnia ta tot În recunoaștere nocturnă, messer Alighieri? Îl Întrebă când fură aproape unul de altul. E o recunoaștere dulce, dacă e să judecăm după locul de unde vii, adăugă el cu un zâmbet prefăcut, arătând spre Paradis. — Ce faci aici cu oamenii dumitale? Îi replică Dante fără să ia În seamă insinuarea. — Datoria, messer Alighieri. Se pare că cineva vrea să se infiltreze În oraș. Garda e dublată. Poetul bolborosi ceva și Își continuă drumul spre arcadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Acolo e Dumnezeu. Iaca de ce! Și de ce o floare? — Și de ce nu? pufni celălalt. Dante se uită În altă parte, deranjat de a asemenea insistență. Se gândea la Floarea pe care o scrisese: numai loc al Domnului nu era. Totuși, Paradisul terestru ar fi putut să semene Într-adevăr cu paiațăria aceea. Cel puțin acela al Monnei Lagia așa era. Cine știe dacă nu cumva saltimbancii nu Își găsiseră inspirația, pentru reprezentația lor, Într-un popas făcut la curve. Orbitele circulare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
dușumea Întregul conținut, care se Împrăștie de jur Împrejur, strălucind. În turnul acela se găsea comoara unei Împărății. O Împărăție... Antilia era cu adevărat urmașa marelui Frederic al II-lea. Așadar, pentru asta se supusese ea acelui spectacol obscen, În Paradis. Orice, numai ca să Își ascundă adevărata identitate. Iar podoabele erau doar un expedient pentru a ascunde măcar o parte din bogățiile imperiale, amestecate În felul acela ca să treacă neobservate? Oricine ar fi văzut acele brățări ar fi remarcat cât erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Și oare nu se obișnuiește, pe mare, să se ungă trupul condamnaților cu bitum, pentru a-i păstra spre Învățătura de minte a celorlalți? Acesta e șirul de gânduri care m-a condus la dumneata. Și apoi, În drum spre Paradisul, când ai afirmat că un cerc poate fi parcurs În ambele sensuri. Ambrogio și Teofilo se aflau pe același drum lipsit de speranță, și numai printr-o Întâmplare unul a murit Înaintea celuilalt. Asta voiai să spui, atunci când ai afirmat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
unui mare actor, nu voia să părăsească scena fără un ultim gest de bravură, fără un ropot de aplauze la adresa ingeniozității lui. — Și nimeni din Cerul al Treilea nu te-a bănuit vreodată. Și nici pe Antilia, ascunsă Între zidurile Paradisului precum ultima prostituată. Dar de ce Teofilo? Cum a fost prins spițerul În plasa morții? Întrebă Dante. Ai fost cu adevărat abil. Să caute să-l măgulească putea fi singurul mod de a câștiga timp. — Cunoștea secretele metalelor. Ale pietrelor. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Un munte la antipozi, În mijlocul unei mări clocotitoare. Cine știe căror locuitori le hărăzise Dumnezeu o asemenea viziune? Silueta Antiliei prinse contur dinaintea ochilor săi. Poate că străbunii noștri dintru Început erau ca ea, se gândi. Poate că așa era paradisul pământesc. Mângâie cu mâna colierul de pietre verzi ascuns sub vestă. Nemurirea. Da, o va avea. MULȚUMIRI Multă lume a colaborat la Întocmirea și la tipărirea acestui roman. Care este, În definitiv, asemenea tuturor operelor fanteziei, un precipitat de glasuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
rugăciuni și munți de smerenie? Este Dumnezeu nemilos, crud și vindicativ? Sau numai drept, dar de o manieră și Într-o măsură ce depășesc puterea de Înțelegere a muritorilor? Ar fi, Încalte, o consolare. Dar dacă darul inițial al divinității - paradisul cu promisa viață veșnică, dar și cu enigmaticul pom al cunoașterii - a reprezentat o fatală eroare a Creatorului, de care El a devenit conștient Îndată după comiterea sa? Ce avea de ascuns de ochiul indiscret și de mintea iscoditoare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
meu se opintește din greu să iasă din brațele puternice ale Terrei. Pluteam în eterul nesfârșit al cosmosului cu atâta tandrețe încât aș putea spune că stăteam pe loc. Mă mișcam încet, cu pas domol, prin șoapta zilei nocturne. Mângâiam Paradisul și am întâlnit un înger: Luna. Dădea din aripi și lăsa ca rămășițele să împodobească cerul. Privesc lumina lunii cum se sparge în mii și mii de cioburi care la rândul lor se sparg. Îmi doresc să merg acolo sus
Rătăcitor printre stele. In: ANTOLOGIE:poezie by Cosmina Bojoga () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_660]
-
ochii limpezi pentru că era doar un vis frumos. Călătoria mea a dat un sentiment greu de descris în cuvinte. Un sentiment inefabil al ființei umane. Am sperat că va mai fi o zi pe care am s-o petrec în Paradis, Eden, țara de vis.
Rătăcitor printre stele. In: ANTOLOGIE:poezie by Cosmina Bojoga () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_660]