2,275 matches
-
revista 22, București, anul XIV (676) /18 feb.-24. feb. 2003. 167 Cornel Munteanu, op. cit., p. 120. 168 Emilia Parpală, Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semiotice și tipuri de text, Editura Minerva, București, 1984, pp. 70-72. 169 Ilie Guțan, Ars poetica, pp. 5-6. 170 Tudor Arghezi, "Pamfletul", în Ars poetica, p. 59. 171 Tudor Arghezi, în "Literatura în spectacol", în Ars poetica, p. 78. 172 Tudor Arghezi, "Polemistul", Scrieri 41, p. 148. 173 "O figură care pune în mod obligatoriu în
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
feb. 2003. 167 Cornel Munteanu, op. cit., p. 120. 168 Emilia Parpală, Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semiotice și tipuri de text, Editura Minerva, București, 1984, pp. 70-72. 169 Ilie Guțan, Ars poetica, pp. 5-6. 170 Tudor Arghezi, "Pamfletul", în Ars poetica, p. 59. 171 Tudor Arghezi, în "Literatura în spectacol", în Ars poetica, p. 78. 172 Tudor Arghezi, "Polemistul", Scrieri 41, p. 148. 173 "O figură care pune în mod obligatoriu în discuție referentul mesajului" cf. Grupul μ, op. cit., pp. 165-170
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
lui Tudor Arghezi. Modele semiotice și tipuri de text, Editura Minerva, București, 1984, pp. 70-72. 169 Ilie Guțan, Ars poetica, pp. 5-6. 170 Tudor Arghezi, "Pamfletul", în Ars poetica, p. 59. 171 Tudor Arghezi, în "Literatura în spectacol", în Ars poetica, p. 78. 172 Tudor Arghezi, "Polemistul", Scrieri 41, p. 148. 173 "O figură care pune în mod obligatoriu în discuție referentul mesajului" cf. Grupul μ, op. cit., pp. 165-170. 174 Tudor Arghezi, Ars poetica, p. 62. 175 Emilia Parpală, op. cit., p.
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Arghezi, în "Literatura în spectacol", în Ars poetica, p. 78. 172 Tudor Arghezi, "Polemistul", Scrieri 41, p. 148. 173 "O figură care pune în mod obligatoriu în discuție referentul mesajului" cf. Grupul μ, op. cit., pp. 165-170. 174 Tudor Arghezi, Ars poetica, p. 62. 175 Emilia Parpală, op. cit., p. 37. 176 Tudor Arghezi, "Permis și nepermis", în Scrieri 23, p. 71. 177 Tudor Arghezi, "Bilet de începător", în Ars poetica, p. 134. 178 Benveniste folosește termenul (intimation = somație, ordin) pentru a exprima
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
referentul mesajului" cf. Grupul μ, op. cit., pp. 165-170. 174 Tudor Arghezi, Ars poetica, p. 62. 175 Emilia Parpală, op. cit., p. 37. 176 Tudor Arghezi, "Permis și nepermis", în Scrieri 23, p. 71. 177 Tudor Arghezi, "Bilet de începător", în Ars poetica, p. 134. 178 Benveniste folosește termenul (intimation = somație, ordin) pentru a exprima intenția enunțiatorului de a stabili un contact viu, direct și imediat cu receptorul său. Emilia Parpală folosește varianta românească intimație pentru a califica același tip de raport, cf.
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
contact viu, direct și imediat cu receptorul său. Emilia Parpală folosește varianta românească intimație pentru a califica același tip de raport, cf. op. cit., p. 272. 179 Publicat în Cugetul românesc, București, I, nr. 1/febr., 1922. 180 Tudor Arghezi, Ars poetica, p. 207. 181 Marc Angenot, op. cit., p. 21. 182 Nicolae, Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, p. 11. 183 Cornel Munteanu, op. cit., p. 253. 184 Albert W. Halsall, " Figures de la véhémence chez Shakespeare et Hugo", în vol. La parole polémique, pp.
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
București, 1974, pp. 252-254. 242 Ion Vlad, în prefața la Alexandru Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Editura Institutul European, Iași, 2000, p. 6. 243 Tudor Arghezi, art. cit., p. 253. 244 Tudor Arghezi, "Vers și poezie", în Ars poetica, pp. 37-52. 245 I.L. Caragiale, "O bună lectură", în Opere, IV, p. 286. 246 V. Fanache, Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 191. 247 I.L. Caragiale, Opere 4, ESPLA, București, 1965, p. 94. 248 Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol. II, ediție
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
scriere. Nu există cuvânt pentru creație? Atunci poesis ce este, dacă nu un termen de estetică? Oare? Opus lui praxis, poesis desemnează fie fabricarea obiectelor de uz curent, ca parfumurile sau corăbiile, fie compunerea operelor literare poem, comedie și tragedie. Poetica lui Aristotel nu este o Estetică; ea nu tratează nici despre Frumos, nici despre judecățile de gust. Aristotel nu studiază opera de artă, pe care o disprețuiește, ci opera literară, singura care merită comentată. Voi vorbi despre poezie în general
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
mai bine, se și inventează mai mult. Neșansa istoriei oficiale a artei este că rupturile estetice decisive intervin în general în domeniul cel mai puțin "estet" al momentului prezent. Când Valéry îți ținea cursurile de Poetică la Collège de France, poetica imaginarului care avea să modeleze epoca lui se inventa în studiourile din Joinville. Ideea capitală a fiecărei generații n-avea să se mai scrie la fel...". Până la apariția tiparului, continuă Hugo* evocându-l pe Gutenberg în secolul al XV-lea
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
atâția ani zadarnici și atâta sânge vărsat. Considerată însă ca o Ahileidă, ea este altceva, poemul unor pasiuni nemăsurate și fatale, și aceasta este ceea ce aș vrea să arăt aici în oarecare amănunt. Iliada - încă Aristotel a văzut asta, în Poetica - este o operă în care desfășurarea epică se convertește, prin structură și tensiune internă, în poem tragic. Voi încerca să prezint acțiunea și structura Iliadei în această lumină. Aheii se află, când începe poemul, în al zecelea an al campaniei
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãții by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2880]
-
metaforă. Aerul, ca orice element, este supus și el necesității. Ariel înseamnă dezrobirea aerului însuși de legile care îl guvernează și, ca atare, el este închipuita întrupare a libertății care descătușează de necesitatea însăși, la nivelul ei cel mai elementar; poetica demonstrație că fie și ce este strâns de legi are în sine, latentă, putința libertății. Se știe bine ce subtilă și nețărmurită libertate se află înscrisă în acele geometrii pe care Lobacevski le-a numit întâi imaginare. Sau, în alți
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãții by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2880]
-
atâția ani zadarnici și atâta sânge vărsat. Considerată însă ca o Ahileidă, ea este altceva, poemul unor pasiuni nemăsurate și fatale, și aceasta este ceea ce aș vrea să arăt aici în oarecare amănunt. Iliada - încă Aristotel a văzut asta, în Poetica - este o operă în care desfășurarea epică se convertește, prin structură și tensiune internă, în poem tragic. Voi încerca să prezint acțiunea și structura Iliadei în această lumină. Aheii se află, când începe poemul, în al zecelea an al campaniei
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãþii by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2881]
-
metaforă. Aerul, ca orice element, este supus și el necesității. Ariel înseamnă dezrobirea aerului însuși de legile care îl guvernează și, ca atare, el este închipuita întrupare a libertății care descătușează de necesitatea însăși, la nivelul ei cel mai elementar; poetica demonstrație că fie și ce este strâns de legi are în sine, latentă, putința libertății. Se știe bine ce subtilă și nețărmurită libertate se află înscrisă în acele geometrii pe care Lobacevski le-a numit întâi imaginare. Sau, în alți
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãþii by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2881]
-
nu și-au pus întrebări asupra artei cărora, muți de uimire, îi dădeau naștere (ceea ce pare cel mai veridic), fie pentru că scrierile lor nu ne-au parvenit, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea pieselor lor. Platon, în Republica, Aristotel, în Poetica, sunt primii teoreticieni. Unul abordează teatrul ca metafizician și moralist, celălalt se întreabă, ca poetician, asupra modurilor de funcționare a piesei de teatru. Intervențiile lor, una hermeneutică, cealaltă formalistă, deschid calea a două tipuri de abordări care sunt astăzi și
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și stilizare. Activitatea mimetică, naturală, dacă-l credem pe Aristotel, este sursă de plăcere. "Încă din copilărie, oamenii au, înscrise în natura lor, în același timp o tendință de a reprezenta (...) și o tendință de a găsi plăcere în reprezentări" (Poetica, cap. 4). O componentă intelectuală intră în natura acestei plăceri, ce are un suport sensibil. Activitatea mimetică necesită o muncă de abstractizare care constă în a discerne trăsăturile pertinente ale unui obiect real, pentru a trece la cazul general, reproducându
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
plăcerea de a afla ca și pe aceea de a recunoaște. Într-adevăr, dacă ne place să vedem imagini, asta se întâmplă pentru că privindu-le învățăm să cunoaștem și înțelegem ce înseamnă fiecare lucru ca atunci când spunem: ăsta este el" (Poetica, cap. 4). Jocul dramatic, apropiat de jocurile copiilor, este forma cea mai naturală a activității mimetice, după cum sugerează Dostoievski în Frații Karamazov. Unuia dintre tovarășii săi, care n-ar fi vrut să se creadă despre el că s-a "jucat
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
apărut în domenii specifice, acest tip de reflecție nu se mai exprimă decât în tratate științifice, matematice, fizice, filosofice, istorice etc., care au un mod de exprimare specific, diferit de cel al literaturii, cel narativ pur. Tipologia aristotelică, formulată în Poetica, este mult mai pertinentă. Aristotel conservă modul de enunțare drept criteriu esențial al diferențierii între forma narativă și teatru. Dar în tipologia platoniciană, se elimină povestirea pură, formă teoretică nerealizată vreodată, cu excepția ditirambului, dacă trebuie să ne luăm după Platon
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Aristotel dă exemplul următor: Sofocle este autorul aceluiași tip de reprezentare ca Homer, pentru că amândoi reprezintă personaje nobile. Dar el poate fi pus și alături de Aristofan, în măsura în care amândoi reprezintă personaje care acționează și formează drama. Să notăm că Aristotel, în Poetica, face distincție între tragedie și comedie nu numai prin noblețea sau inferioritatea personajelor, dar și prin efectul produs asupra spectatorului, lacrimile sau râsul, care se manifestă în funcție de prezența sau absența durerii manifestate de autor. În partea Poeticii care ne-a
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se stabilește un consens, chiar și numai momentan, în sânul unui grup. Născut odată cu cetatea, el este un ciment susceptibil de a uni o colectivitate. De aceea, întotdeauna va fi, mai mult decât celelalte arte, supus cenzurii. 3. Dramaturgia aristotelică Poetica a fost redactată în timpul celei de-a doua șederi a lui Aristotel la Atena, din 355 până la 323 î.H. cu aproximație. Drumul parcurs de această operă, care nu ne-a parvenit decât mutilată, merită să fie povestit. Puțin cunoscut
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Cele șase elemente constitutive ale piesei de teatru Aristotel definește piesa de teatru prin suma trăsăturilor sale distinctive. Pentru a le determina, el utilizează cele trei criterii de diferențiere a artelor mimetice pe care le-a enunțat. Dacă tratează, în Poetica, mai ales despre tragedie, care este, în Antichitate, genul dramatic major, definiția pe care o cităm aici este pertinentă pentru orice piesă de teatru, oricare ar fi genul și epoca cărora le aparține. Corneille, în Primul Discurs, subliniază răsunetul general
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
moderni îi fac să vorbească în calitate de oratori" (cap. 6). Gândirea este deci actul de limbaj, în sensul cel mai puternic al termenului, pentru că în teatru limbajul este act. Ea caracterizează personajul în aceeași măsură ca și "caracterul". Dacă Aristotel, în Poetica, se mulțumește să o definească pe scurt, motivul este că începuse deja să o studieze în Retorica , lucrare la care îl trimite pe cititor. 3.2. Primatul acțiunii Printre cele șase elemente care constituie piesa de teatru, "sistemul faptelor (...) este
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
încât s-a ajuns la stabilirea unei maxime foarte false, și anume că trebuie ca subiectul unei tragedii să fie verosimil, aplicând astfel condițiilor destinate subiectului jumătate din ceea ce a spus despre maniera de a-l trata."17 Verosimilul, în Poetica, se referă, după cum explicitează cu claritate Corneille, la condițiile privind subiectul care trebuie să fie credibil, în timp ce necesarul se referă la maniera de a-l trata. Aristotel preferă, în teatru, ceea ce este verosimil în loc de ceea ce este adevărat. El merge până la
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
practicată nu în vederea unui singur avantaj, ci a mai multora (căci ea are în vedere educația și purgația ce înțelegem noi prin purgație? Pentru moment, luăm acest termen în sensul său general, dar vom vorbi despre el mai clar în Poetica noastră în al treilea rând ea îi servește vieții drept timp liber petrecut în mod nobil și, în sfârșit, ea este utilă destinderii și odihnei după un efort susținut." Cum muzica este o imitație a emoțiilor sufletului, ea exercită un
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înfruntări violente dintre personaje, nici complet bune nici complet rele, unite prin relații de alianță. Pateticul este maxim când eroul ignoră pentru un timp identitatea celui împotriva căruia acționează. Oedip Rege, pe care Aristotel o citează de zece ori în Poetica, realizează acest model ideal. O puternică emoție se naște aici din lovitura de teatru care, dezvăluind identitățile, revelă existența unei relații de alianță între personaje care, ignorând-o, au transgresat interdicțiile. Din cauza acestei preferințe net afirmate de Aristotel pentru Oedip
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acest lucru, că o piesă conformă, în scris, canoanelor ideale, nu-l impresionează obligatoriu pe spectator. Aristotel pare, pe de altă parte, să disprețuiască arta scenei, care nu este, pentru el, decât o afacere de regie. Nu există nicăieri, în Poetica, o analiză a jocului actorului. Teatrul de text își ajunge lui însuși, fără să mai aibă nevoie să recurgă la artificiile reprezentației. "Cât despre spectacol, care exercită cea mai mare seducție, este în totalitate străin artei și nu are nimic
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]