2,812 matches
-
vrea să-i prinzi cununa S-o dăruiești iubirii, s-o simți întotdeauna... Dar ea dispare-n ceață, în ceață și în gând; O fi pe cerul nopții, pe astre lunecând? Ne pierdem crud adesea și întrebăm de noi, În rătăciri fugare ca picurii prin ploi... Și strigă întristarea, mai vie ca oricând: Unde-a plecat iubirea? O voi găsi curând?
Gânduri…. In: Aproape de cer by Vera Crăciun () [Corola-publishinghouse/Imaginative/318_a_548]
-
Vera Crăciun Când visul mă va părăsi, Să nu mă cauți, Nu voi fi.... Căci noaptea mă va-nvălui, Și-n pas ușor, Prin rătăciri și amăgiri Ce mă apasă, Voi reclădi o nouă casă, Și porți de soare voi avea, Cu clar de lună și cu stea Și-n locul ce va fi fereastră, Voi pune voalul de speranță... Și flori de rouă voi
Flori de rouă. In: Aproape de cer by Vera Crăciun () [Corola-publishinghouse/Imaginative/318_a_551]
-
fald/ Acoperit de neaua în albu-i de smarald./ Visarea este dulce și voalu-i de rubine,/ Mă poartă-n sărbătoare, mă cheamă iar la Tine!”) și în versurile ce redau stări interioare („Ne pierdem crud adesea și întrebăm de noi,/ În rătăciri fugare ca picurii prin ploi”; „Sunt starea de stâncă din grota adâncă/ De munte surpat ca un vis uitat,/ și nemângâiat...”) și în versurile de dragoste („Dacă mă cauți / Prin foșnetul din munte/ Când cu parfumu-i te va încânta,/ Mă
Poemul iubirii. In: Aproape de cer by Vera Crăciun () [Corola-publishinghouse/Imaginative/318_a_544]
-
a ei vrere...”; „Timpul urcă pe-a lui treaptă,/ Toamna-și scutură veșmântul”; Plânge copacul de lângă fântână,/ Adâncul de ape se rupe și el...”; O, tu, toamnă, doamna mea,/ Spune-i vântului să stea,/ Oprește-i dezlănțuirea/ Și alungă-i rătăcirea!”. Este ca și când poeta, asemenea unei zâne cu bagheta sa fermecată, însuflețește tot ce atinge. Este acel ceva care mă îndreptățește să afirm că pastelul este cheia de boltă a liricii poetei. Vera Crăciun adulmecă, simte plurisenzorial și rezultatul acestor senzații
Poemul iubirii. In: Aproape de cer by Vera Crăciun () [Corola-publishinghouse/Imaginative/318_a_544]
-
pustiul, Ce melancolie! Plouă, plouă, plouă... Nimeni, nimeni, nimeni, Cu atât mai bine - Și de-atîta vreme Nu știe de mine Nimeni, nimeni, nimeni... Tremur, tremur, tremur... Orice ironie Vă rămâne vouă - Noaptea e târzie, Tremur, tremur, tremur... Veșnic, veșnic, veșnic, Rătăciri de-acuma N-or să mă mai cheme - Peste vise bruma, Veșnic, veșnic, veșnic... Singur, singur, singur, Vreme de beție - I-auzi cum mai plouă, Ce melancolie! Singur, singur, singur... Nervi de toamnă E toamnă, e foșnet, e somn... Copacii
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
de toamnă te opreai încet, sfioasă, Lăsând gândul spre amorul înțeles de-atîtea ori?... Așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări Te duceai mereu nainte înspre-o umbră întunecată Ca o pală rătăcire coborând din alte zări. Ah, mi-ai spus atât de simplu că ți-i sete de iubire Neascultând decât șoptirea singuraticei păduri, Îți opreai cu mâna sânul și zâmbea a ta privire, Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
o forță primitivă de revelație, revelația că oniricul e real; dar și invers, orice realitate a lumii se va resorbi cândva în Imaginea fantastică, în distrugerea pură. Aceasta este tragică nebunie a lumii. O a doua formă a nebuniei sunt rătăcirile morale. Acestea nu mai cunosc dimensiunea cosmică a primei forme de nebunie, ci sunt nebunii prin păcat moral, prin îndepărtarea de la lege. Nebunia este cuprinsă acum în universul discursului, devine mai subtilă, este în inima oamenilor, le reglează și le
Monştri şi gargui în arta medievală. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Codrina-Laura Ioniţă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_943]
-
poate aduce cunoașterea, sau prin spaima de tenebre și fantasme, care in de lipsa de credință; a doua prin îndepărtarea morală de la viața creștină. Cele două forme de nebunie nu sunt chiar așa de departe una de alta. Nebunia ca rătăcire prin lume și îndepărtare de sacru este accentuată și de apropierea ei de moarte. M. Foucault crede că nebunia e o prezență a morții. nebunia, care-și găsește exteriorizarea în urât, fie în înțelesul ei de figură tragică, fie în
Monştri şi gargui în arta medievală. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Codrina-Laura Ioniţă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_943]
-
nou tăcerea. Vultur-în-Zbor nu-și uitase jurământul făcut sieși în acea dimensiune interioară: va renunța la căutare și, dacă va putea, își va clădi o viață aici. Așadar, aici era sfârșitul unor secole de pribegie, al unei epoci matusalemice de rătăcire oarbă spre locurile în care îl arunca mâna sorții. Ar fi trebuit să simtă ușurare, dar simțea doar tensiune. Oricui îi e greu să-și golească mintea de toate țelurile și să le substituie dintr-odată, uite-așa cu altele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
încă teamă să modelez. Frământ deocamdată, absent, cu plăcerea doar de a simți cum lutul meu se joacă, prin mâinile mele, cu mine. Nu-i doar un meșteșug literar să mărturisesc sentimentul că, în astfel de dimineți, cu nehotărâri și rătăciri, simt cum, de fapt, lutul frământat mă modelează el pe mine. 8tc "8" Începusem să descopăr Biblioteca încă din primele zile ale studenției. M-a dus Lia la Universitară și mi-a arătat fișierul. Am rămas descumpănit văzând puzderia de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
-i invidia altuia reușita. Mi-a dăruit adevărata putere de a nu fi singur, chiar în grele clipe de însingurare. M-a adunat Biblioteca din risipiri, m-a primit întotdeauna răbdătoare, îngăduitoare, lăsându-mi mereu lumini în cele mai pustiitoare rătăciri ale beznei. M-a adunat mereu din risipiri, redându-mă din cioburi, sprijinindu-mă să mă înalț, să fac iarăși acel dintotdeauna greu, copleșitor, nou pas întru coborâre. Biblioteca, într-un minunat fel, cu blândețe și statornică îngăduință, mi-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
condus întruna pe drumul deja scris. Nu cunosc, mărturisesc acum, când suflarea Morții este în ceafa mea, altă libertate decât a supușeniei și a ascultării față de Domnul zilelor tale. El te îngăduie și-ți lasă toate răzvrătirile, toate semețirile, toate rătăcirile, îți lasă toți spinii și toate biciuirile, durerile și disperările toate ție ți le priontinde, ți le scoate în cale, ți le lasă să le încerci tăria așteptând doar ca, într-un târziu, când toate încercate au fost, să revii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
tot mai puține, de aici, din partea capătului de viață, de sub adierea Morții, pot crede că eu i-am fost celui de demult împlinitorul de destin. Nu mă simt vinovat față de el. Dimpotrivă, îi sunt recunoscător pentru că din chinurile lui, din rătăcirile lui, din umilințele lui, din neîmplinirile lui, din toată pierderea lui m-a lăsat să-mi împlinesc viața, să mi-o fac adevărată. M-a pregătit ca acum, când a venit timpul plecării, să fiu împăcat, să mă pot bucura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
dreptul să zburd. Puteam să fac oricâte năzdrăvănii în țarcul meu. În facultate, am simțit și m-a înrăit sufletește, într-un fel, frica. Un altfel de frică, dar tot păcătoasă. Intrasem din nou la facultate, după un șir de rătăciri care mă duseseră în armată. Intrasem în partid la îndemnul colonelului comandant (el mi-a dat și recomandarea) și în freamătul general de entuziasm de după atitudinea lui Ceaușescu în augustul acelui an, când rușii invadaseră Cehoslovacia. Abia revenit la facultate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Privesc spre cel rămas în ușa crâșmei. Îl văd cum șovăie, copleșit de o tristețe cu adevărat împovărătoare. Manuscrisul pierdut îl face să simtă dintr-odată mâzga în care colcăie cu toate visele lui, cu toate semețiile lui, cu toate rătăcirile lui, cu toate înfrângerile și bucuriile lui. Aici, de la capătul textului, din locul în care Moartea încă șovăie să vină, lăsându-mă să-i simt doar vălătucii respirării, mi-e ușor să-l scriu pe cel de atunci. Mi-e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a fost să fie drumul celor care m-au adus pe lume. Îmi vorbeau cu indiferența cu care știi că tot nu are ce să ți se mai întâmple când deja ai pierdut demnitatea rosturilor tale. În acele nopți de rătăcire prin piețe, bând alături de acei țărani veniți să vândă și să-și apere mărfurile, am cunoscut o Românie pe care, probabil, ani mulți de trăit în rosturile mele de zi cu zi din multilateral dezvoltata nu mi-ar fi dezvăluit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
se mistuiau zilele, una după alta, într-un dus despre care nu mă întrebam dacă este pierdere sau câștig, înălțare sau prăbușire. Nici nu-mi păsa, de altfel. Îmi pare rău că am distrus acele carnete, într-o clipă de rătăcire, când am crezut că viața mea chiar că nu mai avea rost. Mi se părea că ajunsesem la capătul tuturor prăbușirilor, al tuturor umilințelor și că nu mai erau deznădejdi, altele în Lume, decât cele trăite în acele clipe când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
întors la matca lui prăbușindu-se în tine. Moartea, îți dai seama atunci, nu înseamnă nimic. Nici măcar despărțire. E doar revenirea ta deplină în text. Poarta s-a închis în urma ta. Cerurile s-au prăbușit. Începe un alt timp al rătăcirilor, al așteptărilor, al altor reveniri care ți se vor oferi, al altei porți care, poate, cândva se va deschide iarăși pentru tine. Înaintez în astfel de dimineți cu molcome zăbave în fața vitrinelor, a intrărilor în clădiri, a gangurilor, a crâșmelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ușa berăriei. Știu că voi intra? Știu că nu voi intra? Până și tristețea care se pogoară acum în această pagină o simt ca o boare dinspre text. O tristețe mai grea decât pot duce cuvintele. O tristețe indiferentă ca rătăcirea frunzelor, poate. Fără timp, fără duh, fără corp. Tristețe a coborârii, poate, dacă ai simți-o. Dar nu simți cum cobori. Simți doar cum hălci de text se tot adună, se ordonează și se reordonează continuu, într-un multiform și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Lawrence a tras concluzia că Iisus spusese adevărul... Păsările cerului nu săpau și nici nu arau. Și nici nu-și adunau grâne În hambare. După cum nu munceau nici crinii sălbatici de pe câmp... Da, Învățătura lui Pavel Îndreptase lumea pe calea rătăcirii. Vrabia, zicea Oliver, nu-și făcea hambare cu grâu fiindcă În gușa ei nu Încăpeau mai mult de zece boabe. Pe când omul, da. Hălăduind pe câmp, masterandul ajunsese la concluzia că munca e o prostie, iar grija omului pentru ziua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Învierea celor drepți era aproape. Poate că Oliver și pictorul ce Îi apăruse În cale nu erau altceva decât niște mesageri, Îmbrăcați În haina bicisniciei și neputinței omenești. Oare faptul că starețul se Întâlnise cu Bikinski, Într-un moment de rătăcire, când sufletul lui orbit de trufie uitase de Învățătura Sfintei Evanghelii, nu era un semn trimis de Dumnezeu?! Nu Întotdeauna adevărul răzbate din gura celor Înțelepți. Însuși Iisus, cînd se arătase În lume, părea În ochii celor bogați sărac cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
cu repeziciune, chiar fulminant. Imediat a început să-și scoată veșmintele pregătindu-se de ședință. Și-a dezbrăcat penultimele desuuri în mod firesc și a stat în cumpănă, derutată, câteva secunde. Deodată, hotărâtă, cuprinsă de o blândă, nespusă și nesupusă rătăcire a aruncat restul lenjeriei. A rămas cu bustul gol arămiu, de un arămiu uniform care mă înăbușea exclamând ca justificare: - Este prea cald... doar ai mai văzut și alte femei! A spus având privirea pierdută într-o tainică reverie, iar
?edin?a by Aurel Avram St?nescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83735_a_85060]
-
acel inel minunat, după cum v-am mai povestit, Angelica se simtea mândră de puterea lui și a început a călători singură fără frică, dar nu și fără un tainic simțământ de rușine la gândul că fusese nevoită să caute, în rătăcirile ei, protecția contelui Roland și a lui Sacripant. Ea și-a imputat deasemeni ca pe o slăbiciune până și dorința ce o avusese, la un momentdat ,de a se uni cu Rinaldo și trufia sa urcă atât de sus, încât
AVENTURI ALE PAIRILOR De la curtea lui Carol cel Mare sec.al VIII-lea e.n. by Thomas Bulfnich () [Corola-publishinghouse/Imaginative/349_a_559]
-
a luat spada din copac și a pornit în direcția apucată de calul sarazinului. Numai că, animalul sarazinului neavând altă îndrumare decît aceea a spaimei sale, își încâlcise urmele într-o asemenea măsură încât Roland, după două zile de zadarnică rătăcire, a renunțat a-l mai căuta. Era cam pe la mijlocul celei de a treia zi când paladinul a ajuns pe malul unei ape ce străbătea șerpuind, o livadă smălțuită cu flori. Copaci înalți ale căror vârfurei se îmbinau formând o boltă
AVENTURI ALE PAIRILOR De la curtea lui Carol cel Mare sec.al VIII-lea e.n. by Thomas Bulfnich () [Corola-publishinghouse/Imaginative/349_a_559]
-
CE ROST ÎȘI AU?... M-am adaptat cu mediul vicios Pătruns de simțuri, dincolo de vreme, Din magma împlinirilor, din os, Ce-n ancestral, trudit-a să mă cheme; E-o trecere de fapt, spre timpii morți, Prin care rătăcirea-mi șopotește Iar viața-mi trage întâmplarea-n sorți, Și-n ea destinul și-l îndeplinește; Ce rost își au culorile pălind, Când în culori se mistuie lumina, Când rătăcind, cu fiecare gând, O floare-și pierde, renunțând, stamina? Nu
CE ROST ??I AU?... by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83761_a_85086]