17,300 matches
-
doilea model este Emoția sau Erosul: sufletul precede dragostea, pasiunea merge spre unicitate, pasiunea este invadatoare și Își este suficientă sieși. Semnul ei este cupa (inima), deviația tipică este mazochismul, gustul care animă pasiunea este gustul morții. Este, prin excelență, pasiunea tristaniană. A treia formă este plăcerea sexuală, cu două variante: a) sexualitatea condamnată și b) sexualitatea separată. Semnul ei este trefla și, În fișa dată de Denis de Rougemont, citim: nomadism sentimental, gurmandism, temperament senzual impulsiv, plăcere trupească etc. Sub
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și, În fișa dată de Denis de Rougemont, citim: nomadism sentimental, gurmandism, temperament senzual impulsiv, plăcere trupească etc. Sub semnul caroului stă dragostea ca Energie cosmică, cu alte vorbe: iubirea care mișcă soarele și alte stele (Dante), penetrația, elanul gîndirii, pasiunea descoperirii, producerea de concepte, sentimentul limitelor, stăpînirea de sine, echilibrul etc... Schema propusă de Denis de Rougemont combină, cum se poate ușor temarca, formele philiei grecești cu formele sensibilității erotice trubadurești. Într-un arhetip recunoaștem pasiunea de ordin spiritual, În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Dante), penetrația, elanul gîndirii, pasiunea descoperirii, producerea de concepte, sentimentul limitelor, stăpînirea de sine, echilibrul etc... Schema propusă de Denis de Rougemont combină, cum se poate ușor temarca, formele philiei grecești cu formele sensibilității erotice trubadurești. Într-un arhetip recunoaștem pasiunea de ordin spiritual, În altul platonismul, În tipul emoțional se ascunde Afrodita Pandemos ș.a.m.d. Aplicînd-o, cu titlu experimental, la stihuitorii noștri, ce observăm? Că erosul lui Conachi stă sub semnul cupei, fiind, În esență, emotiv-depresiv, invadator și retractil
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fiind, În esență, emotiv-depresiv, invadator și retractil, nostalgic (citește: plîngăreț, suspinător), cu Înclinații spre voluptatea durerii (mazochism prefăcut). Însă tristanismul se combină, la el, cum am arătat, cu donjuanismul, trefla cu inima (cupa), depresiunea morală cu energia seducției. Lipsește din pasiunea conachiană energia cosmică, deși În versuri sînt chemate adesea, ca martori, cerul și stelele, iar marele univers participă, cînd confesiunea atinge momentul dramatic, prin semne premonitorii: fulgerul, trăsnetul etc ... Semnele caroului nu se văd Însă În această vale a plîngerii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
decît foarte rar exuberanța, bucuria simțurilor. O singură formă de exuberanță Îi este accesibilă: aceea a durerii. Pentru ca toate acestea să fie posibile, trebuie ca femeia să fie puțin Îndărătnică și crudă, dar cu Înțelepciune (duh) și grație (nuri). Afectînd pasiunea lui Tristan, stihuitorul nu are În realitate gustul morții, perspectiva neantului nu-l seduce. Moartea nu-i adevăratul său scop. El vrea mereu să moară, fiind sigur că la sfîrșitul poemului Înviază. Moartea este o metaforă utilă În mîinile lui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
soare Cipind plină de-nfocare, Cu gene Înlăcrămate Spui că inima să bate?” Ochii spun mai mult decît vorbele. Conachi sugerează existența unui limbaj al ochilor, a unui adevărat cod al privirii. Ei citesc, În ei poți citi repede intensitatea pasiunii sau diminuarea ei. Ochii constituie o carte deschisă, oglinda adevăratului sentiment. Gura poate minți, cuvintele pot trăda. Privirea este calea cunoașterii. Adevărul se revelează printr-o clipire a ochilor. În ochi, zice galantul Conachi, stau Închise viața și moartea. Ochii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sentiment. Gura poate minți, cuvintele pot trăda. Privirea este calea cunoașterii. Adevărul se revelează printr-o clipire a ochilor. În ochi, zice galantul Conachi, stau Închise viața și moartea. Ochii constituie, pe scurt, o entitate care concentrează formele și intensitatea pasiunii. Numai ei pot decoda limbajul secret al sufletului și al corpului: „Ei sînt pricinuitorii focului ce vezi aprins, Ei și viața, ei și moartea și ființa mi-au cuprins. De la dînșii, nu de la tine scăparea mea o aștept, Ei pot
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ochi, În scara de valori a lui Conachi vine sînul sub forma, uneori, mai Îndrăzneață a țîțișoarei. Complexitatea simbolică a ochiului s-a putut constata. Vocația sinului e să „Înghie”: „Spre sînul cel de albcțc, Alunei patima mă-nghie”... Ochiul provoacă pasiunea, sînul naște delirul erotic. „SÎnuri cu mici țîță” (Cine-i Amoriul?), „țîțișoara dezvelită” cutremură, smintesc simțurile. Farmecul lor (unul dintre...) vine din albețea lor. Din sin izvorăsc nurii, blindera și dulceața, trei din componentele pasiunii erotice. Aerul ce aburește I
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Alunei patima mă-nghie”... Ochiul provoacă pasiunea, sînul naște delirul erotic. „SÎnuri cu mici țîță” (Cine-i Amoriul?), „țîțișoara dezvelită” cutremură, smintesc simțurile. Farmecul lor (unul dintre...) vine din albețea lor. Din sin izvorăsc nurii, blindera și dulceața, trei din componentele pasiunii erotice. Aerul ce aburește I Dintr-un sîn... zice În chip tulburător poetul. Mai departe, Conachi, totuși, nu merge. Veșmintele retoricii sale poetice acoperă bine restul corpului. Restul se dezvăluie În iatac, dar poezia n-are acces acolo. Senzualitatea rămîne
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
firește Cer cu stele-nchipuiește...” Acest paralelism facil merge departe: dacă obrazul este un succedaneu al cerului, ochii nu pot fi decît luceferi și anume luceferi săgetători (Nume). În poeme este vorba la tot pasul și de inimă: spațiul interior al pasiunii. Este motorul emoției și seismograful emoției: ritmurile ei exprimă ritmurile pasiunii. Roland Barthes o numește organul dorinței („Ce mot vaut pour toutes sortes de mouvements et de désire, mais ce qui est constant, c’est que le coeur se constitue
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este un succedaneu al cerului, ochii nu pot fi decît luceferi și anume luceferi săgetători (Nume). În poeme este vorba la tot pasul și de inimă: spațiul interior al pasiunii. Este motorul emoției și seismograful emoției: ritmurile ei exprimă ritmurile pasiunii. Roland Barthes o numește organul dorinței („Ce mot vaut pour toutes sortes de mouvements et de désire, mais ce qui est constant, c’est que le coeur se constitue en objet de don - soit méconnu, soit rejeté*). Inima lui Conachi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Așteaptă, plînge, suspină, dar nu fuge niciodată. Și răbdarea este, de obicei, răsplătită. Poezia română nu mai cunoaște un caz asemănător de tenacitate. Dublu record: În durată (Conachi nu Încetează să scrie versuri erotice nici la bătrînețe) și În intensitate: pasiunea trăiește intr-o perpetuă stare de delir. Curios, inima nu explodează niciodată. S-a obișnuit cu acest puls infernal. Menirea ei este să trăiască pe culmile durerii, așteptînd milostivirea. Anton Pann antrenează, Într-un irmos, toate părțile trupului În aventura
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
voi arăta mai tîrziu, pentru Anton Pann ibovnica nu-i o imagine abstractă. Vorbește și el de „nur osebit”, de „rumenețea” care este semnul știut al sensibilității, Însă criteriile lui de valorificare nu rămîn pe acest plan. Femeia care provoacă pasiunea erotică este „nostimă” la mers, are „cătare” bună, glas „mieros”, este delicată, are adică, un ce, determinabil. Pann dă realului ce este al realului. Idealitatea Îndelungată Îl obosește. 6. Chin, foc, mîhnaciune mare, năcaz mare, durere otrăvită, lacrimi curgînd pîrău
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Chin, foc, mîhnaciune mare, năcaz mare, durere otrăvită, lacrimi curgînd pîrău și Încă o dată, de zece, de o sută de ori foc hrănit cu plîns, suspin, vaet... iată termenii ce se repetă În poezia lui Conachi. Ei definesc iubirea ca pasiune, mai precis: o pasiune nefericită. Nefericirea este, fără paradox, condiția de existență și fericire a Îndrăgostitului. Toți interpreții lui Conachi vorbesc de puterea poetului de a inventa nenorociri, cu alte cuvinte: puterea lui de a se preface, neobosita lui impostură
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
năcaz mare, durere otrăvită, lacrimi curgînd pîrău și Încă o dată, de zece, de o sută de ori foc hrănit cu plîns, suspin, vaet... iată termenii ce se repetă În poezia lui Conachi. Ei definesc iubirea ca pasiune, mai precis: o pasiune nefericită. Nefericirea este, fără paradox, condiția de existență și fericire a Îndrăgostitului. Toți interpreții lui Conachi vorbesc de puterea poetului de a inventa nenorociri, cu alte cuvinte: puterea lui de a se preface, neobosita lui impostură. Faptul este de ordinul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
că suferința a fost totdeauna scutierul iubirii. Numai dragostea nefericită are istorie (Rougemont). Iubirea fericită se mistuie fără a lăsa mari urme. Poezia Începe de-abia de la un anumit grad de insatisfacție În dragoste, iar forma ei pasională (iubirea ca pasiune) are, ne asigură toți filozofii, culoarea și gustul tragediei. Prima figură a iubirii conachiene este aceea de natură tristaniană pe care Rougemont o numește „reciproc nenorocită”, iar Roland Barthes „hipnoza abisului”. Reproduc definiția dată de ultimul: „S’abîmer. Bouffée d
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
să sugereze Conachi: resemnarea În delirul (potopul) nenorocirii, plăcerea de a trăi pe buza prăpastiei. Toate versurile sînt jeluitoare, toate vorbesc de un „aht”, de un chin cotropitor, incit imaginea finală este aceea a unei existențe copleșite de o mare pasiune. O pasiune devastatoare care atinge toate compartimentele și funcțiile ființei: fiziologice, psihice, spirituale. Să vedem Întîi dezastrul global. O senzație, Întîi, de cădere, de „clătire” a sufletului, de zmintire, apoi, a lucrurilor: „Toate-au lipsit de la mine, de toate petrec
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Conachi: resemnarea În delirul (potopul) nenorocirii, plăcerea de a trăi pe buza prăpastiei. Toate versurile sînt jeluitoare, toate vorbesc de un „aht”, de un chin cotropitor, incit imaginea finală este aceea a unei existențe copleșite de o mare pasiune. O pasiune devastatoare care atinge toate compartimentele și funcțiile ființei: fiziologice, psihice, spirituale. Să vedem Întîi dezastrul global. O senzație, Întîi, de cădere, de „clătire” a sufletului, de zmintire, apoi, a lucrurilor: „Toate-au lipsit de la mine, de toate petrec departe, Toate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
decît În cerc de durere. Pămîntul tot În cutremur și stihiile-n perzare Sămăna Înspăimîntate de atîtea pătimiri...”. De aici pînă la ideea că există o conjurație a „rălelor” din univers și că omul Îndrăgostit a devenii, prin chiar intensitatea pasiunii lui, o jucărie În mîinile sorții nu este o cale prea lungă. Conachi ridică jalea pe fundamentul unei filozofii a predestinării, proprie lumii medievale. Un sentiment stăruitor de zădărnicie și de nimicnicie a omului Întovărășește această idee. O zădărnicie ce
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lungă. Conachi ridică jalea pe fundamentul unei filozofii a predestinării, proprie lumii medievale. Un sentiment stăruitor de zădărnicie și de nimicnicie a omului Întovărășește această idee. O zădărnicie ce ascunde, totuși, un imens orgoliu: orgoliul de a crede că suferința (pasiunea) omului poate pune În mișcare universul; că iubirea poate stăpîni lumea. Lingă senzația de clătire a sufletului, de cufundare În neant există, și la Conachi, un sentiment stăruitor de plăcere, de tandrețe. Căderea este dulce pentru că ea este o probă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lumea. Lingă senzația de clătire a sufletului, de cufundare În neant există, și la Conachi, un sentiment stăruitor de plăcere, de tandrețe. Căderea este dulce pentru că ea este o probă de dragoste. Cufundarea este Întăritoare pentru că ea ilustrează existența unei pasiuni incontrolabile. Figura catastrofei se transformă, astfel, printr-o abilă răsturnare de perspectivă, Într-o figură a crosului acaparator, totalizant: o figură a paroxismului pasiunii erotice. 7. A doua figură a crosului curtenitor de tip Conachi, Văcărescu (Ienăchiță, Alecu) este aceea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dulce pentru că ea este o probă de dragoste. Cufundarea este Întăritoare pentru că ea ilustrează existența unei pasiuni incontrolabile. Figura catastrofei se transformă, astfel, printr-o abilă răsturnare de perspectivă, Într-o figură a crosului acaparator, totalizant: o figură a paroxismului pasiunii erotice. 7. A doua figură a crosului curtenitor de tip Conachi, Văcărescu (Ienăchiță, Alecu) este aceea a vasalități (domnei, donnoi, cortezia din poezia trubadurescă). Rougemont o pune În legătură cu erezia Catharilor și dogma „Bisericii Amorului” (L’Amour et l’Occident), descoperind
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vasalității (obiectul iubit aservește total subiectul Îndrăgostit) se bazează pe un sentiment puternic de futilitate. Dependența nu este o slăbiciune, nu e ridicolă pentru un Îndrăgostit, ci un semn de forță: cu cît dependența, aservirea este mai mare, cu atît pasiunea Își afirmă forța și identitatea. În limbajul lui Conachi, Momuleanu și În limbajul general al poeziei erotice din secolul trecut, această dependență voluntară se cheamă robire. Este cea mai răspîndită și cea mai puternică dintre figurile iubirii. Oriunde am deschide
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nerăbdătoare dorință a Îndrăgostitului: „Stăpîna mea, Încetează A unui rob chinuire... Robește cu biruință A sîmțîrilor ființă... Stăpîna mea, priimește Darul care Îți jărtfește O slugă ce te slăvește... A dedica ființei iubite viața este o dovadă minimă de devotament. Pasiunea Începe astfel cu o probă de vasalitate. Conachi Își pune cu Încîntare viața amanet și promite o robie necondiționată pînă la moarte. Marioara, stăpîna, primește semnele de supunere desăvîrșită și durabilitate În amor: „Mă duc, stăpînă, de-acum și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Două inimi ce se despart) ce stă ambiguu la frontiera dintre simulare și senzația reală de stingere. Conachi se grăbește să Îmbrățișeze o idee mare, răspîndită În poezia erotică a evului mediu: unirea eternă În moarte. Este mitul tristanian al pasiunii care află plenitudine și liniște În transcendent. Nu-ți vine să crezi că ipocritul boier moldav Împinge libovul lui spre o asemenea metafizică: „Amar nouă, ce durere ne arde și ne topește, Noi murim, și lumea toată nimic nu ne
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]