KorAP: Find »[drukola/base=întuneric & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...664 665 666 ...716 >

17,900 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

ar mai fi încuiat la plecare. Urma să constatăm că dăduse altcineva un raid pe-acolo. Fata a introdus cartela de acces. I-a luat ceva timp să tasteze codul. M-au trecut fiori când am intrat. Era frig și întuneric. Mirosea a cafea. Fata a închis repede ușa și s-a asigurat de câteva ori că a încuiat-o bine. Apoi a aprins lumina. Laboratorul era în aceeași stare jalnică în care găsisem biroul și în care lăsasem apartamentul meu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
deteriorează o dată cu trecerea anilor. Nu sunt cinic, sunt sceptic. Atât. — Ți-e frică? — Da, mi-e frică. M-am aplecat și am mai privit o dată prin gaura aceea neagră. Era mică și învăluită în beznă. De mic copil am urât întunericul. — Nu te mai poți întoarce. Nu-ți rămâne decât să mergi înainte. Logic! am zis. Începeam să simt că trupul nu-mi mai aparține. Mai avusesem senzația asta în timpul liceului, când jucam baschet. Mingea se mișca parcă prea repede și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ușa s-a închis la loc. Pe măsură ce se închidea, petecul de lumină era tot mai mic. La un moment dat a dispărut de tot. Parcă era și mai multă beznă și umezeală de data asta. Nici lanterna nu făcea față întunericului. Dâra de lumină era slabă de tot. Nu prea înțeleg de ce a ales bunicul tău să o șteargă fix prin apropierea cuibului Întunegrilor. Pentru că i s-a părut drumul cel mai sigur, răspunse fata luminându-mă câteva clipe cu lanterna

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
singură dată. Fata s-a oprit brusc, s-a întors spre mine, a stins lanterna și m-a cuprins cu brațele. Mi-a atins buzele cu vârfurile degetelor. Ne-am sărutat. Am strâns-o ușor în brațe. Ciudat comportament pe întunericul acela! Cred că Stendhal a scris undeva despre asemenea îmbrățișări, dar nu-mi aminteam titlul cărții. Mă gândeam s-o caut dacă scăpam cu bine din aventura aceea și dacă nu se sfârșea lumea. Gâtul nu-i mai mirosea a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ne rătăcim. Hai să intrăm repede! Am mai îndreptat o dată lanterna spre sculpturi și am pornit imediat după ea. Mă impresionaseră teribil lucrările acelea atât de rafinate făcute de Întunegri pe o asemenea beznă. Chiar dacă știam că ei văd pe întuneric, n-aveam cum să nu-i admir. Acum erau cu siguranță cu ochii pe noi și ne urmăreau liniștiți fiecare mișcare. După ce-am intrat în sanctuar, drumul urca ușor și plafonul era tot mai înalt, ieșind la un moment

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mai înalt, ieșind la un moment dat din bătaia lanternei. — De-aici o să pătrundem în inima muntelui, zise fata. Ai probleme cu urcatul? — Pe vremuri urcam de două ori pe săptămână cel puțin. E adevărat însă că nu era așa întuneric. — Nu-i chiar munte, ci mai degrabă deal. Bunicul îmi spunea că ei îl consideră un munte sacru, subteran. — Și noi îl pângărim acum. Nici vorbă de așa ceva. Toate impuritățile se concentrează aici. Este precum cutia Pandorei, un loc pecetluit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
puțin altfel aici din pricina beznei. În primul rând, pentru că nu vedeam absolut nimic și nu știam la ce să mă aștept. Nici măcar nu eram sigur că am luat-o pe unde trebuia. Nu mi-am dat seama până acum că întunericul poate provoca atâta spaimă, că te poate priva de încrederea în tine și de curaj. Când cineva dorește să realizeze ceva, în mod normal există trei lucruri de care trebuie să țină seama: ce împliniri a avut, în ce poziție

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
acum, când închid ochii, Aud zurgălăii săniuței Și văd sclipirea zăpezii. Ele reînvie mereu în sufletul meu. — Grozav! exclamă fata. L-ai improvizat? — În mare. — De ce-mi cânți numai cântece de iarnă cu zăpadă? — Chiar, de ce oare? ... Pentru că-i întuneric și frig. În condițiile astea nu-mi trece altceva prin minte, i-am spus eu continuând să urc. Acum e rândul tău să cânți. — Vrei să auzi Cântecul bicicletei? — Da. Într-o dimineață de aprilie M-am urcat pe bicicletă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și-au dus traiul acolo. Toți la un loc. Pe platoul pe care ne aflăm acum, își desfășurau ceremoniile religioase. Conform credinței lor, aici își aveau sălașul Zeii lor. Aici stăteau preoții și vrăjitorii și-i chemau pe Zei pe întuneric. Le aduceau și jertfe. Vrei să spui că Zeii lor sunt peștii ăia oribili cu gheare? — Da. Conform legendei, ei i-au adus pe strămoșii Întunegrilor aici. Ei guvernează ecosistemul, prezența diverselor lucruri, ideologia și sistemul valoric, viața și moartea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
nopții. Deci, nu trecuseră decât două ore bune, dar aveam senzația că-mi petrecusem un sfert din viață pe domeniul Întunegrilor. Ochii mă înțepau ușor chiar și din pricina luminii slabe a ceasului digital. Poate pentru că se obișnuiseră prea mult cu întunericul. Nici lumina lanternei nu-mi priește. Când stau prea mult timp pe întuneric, aceasta devine starea naturală - cum de fapt a și fost la origini -, iar lumina cea anormală. Cel puțin așa-mi vine mie să cred. Coboram mai departe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
petrecusem un sfert din viață pe domeniul Întunegrilor. Ochii mă înțepau ușor chiar și din pricina luminii slabe a ceasului digital. Poate pentru că se obișnuiseră prea mult cu întunericul. Nici lumina lanternei nu-mi priește. Când stau prea mult timp pe întuneric, aceasta devine starea naturală - cum de fapt a și fost la origini -, iar lumina cea anormală. Cel puțin așa-mi vine mie să cred. Coboram mai departe de-a lungul șanțului îngust, fără să scoatem o vorbă. Drumul era neted

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
o vorbă. Drumul era neted și nu ne mai era teamă că ne lovim cu capul de plafon. Am stins lanterna și mă ghidam după ecoul pașilor ei. Nici nu-mi mai dădeam seama dacă aveam ochii deschiși sau închiși. Întunericul era neschimbat. Îi mai deschideam și-i închideam din când în când ca să mă asigur că-i puteam mișca. Dar atât. Nu că aș fi văzut ceva. Dacă cineva nu e capabil să distingă între două acțiuni complet opuse, normal

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
e capabil să distingă între două acțiuni complet opuse, normal că și zidul care le separă dispare la un moment dat. Singurul lucru pe care-l mai percepeam era ecoul pașilor ei. Din cauza topografiei locului, sau a aerului, sau a întunericului sau nu știu de ce naiba, ecoul răsuna distorsionat. Am vrut să-l fac să răsune altfel în urechile mele, cumva mai real, dar el răsuna ca o limbă africană pe care nu o auzisem în viața mea. Un șir de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
situații extreme. Mi-era clar lucrul ăsta. Poate îmi dădea deja târcoale procesul evoluției. Apoi - sau mai bine zis cam în același timp - am simțit o durere înfiorătoare la cap. Am văzut stele verzi în fața ochilor de parcă ar fi explodat întunericul. M-am chircit pur și simplu de durere. Sigur mi-am spart capul sau în cel mai fericit caz mi-am făcut un cucui. Mi s-or fi împrăștiat creierii? Nu știu. Poate era vorba de moarte clinică și doar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
le pot stăvili. Apoi pe buze, apoi pe lespede. Era prima oară în viața mea când mă loveam la cap atât de rău. Simțeam că-mi pierd cunoștința, dar ceva mă ținea totuși treaz, legat de durere și de lumea întunericului. Mi-am amintit că făcusem ceva înainte de a mă lovi. A, da, alergasem. Fugisem de ceva. Apoi m-am împiedicat și-am căzut. Nu era cazul să rămân așa, în starea aia de inerție. Mintea mi se întuneca tot mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
înnebunitoare de a trage un pui de somn. Toate au o limită. Nervii îmi erau încordați la maximum. Mă simțeam ca un pian care nu mai fusese acordat de cel puțin cinci ani. Oare câte ore trecuseră de când umblam prin întunericul acela de rău augur? Cât o fi ceasul în lumea de la suprafață? Cum arată cerul? O fi apărut ediția de dimineață a ziarelor? Nu îndrăzneam să mă uit la ceas. Nu-mi permiteam să irosesc nici o mișcare. Trebuia să mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nu-mi permiteam să irosesc nici o mișcare. Trebuia să mă concentrez doar asupra drumului. Aș fi vrut să văd cum se lumina de ziuă, să simt mirosul copacilor în zori, să răsfoiesc paginile ziarelor. Mă săturasem până peste cap de întuneric, de lipitori, de gropi, de Întunegri. Fiecare bucățică a trupului meu tânjea după lumină. Lumină adevărată. În timp ce mă gândeam la toate astea, mi-am simțit stomacul contractându-se și un miros oribil în gură. De pizza cu salam stricat. — N-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pentru altceva în capul meu. Îmi petreceam timpul liber singur, citind cărți vechi, uitându-mă la video - în general la filme de la Hollywood , bând bere sau whisky. De aceea nu m-au mai interesat ziarele și revistele. Poate că din pricina întunericului, a lipitorilor și a gropilor, simțeam acum nevoia să citesc un ziar. Voiam să stau undeva la soare, să-l citesc de la cap la coadă, fără să sar un rând, așa cum pisica linge ultima picătură de lapte din farfurie. Să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Tot mai sus. Dacă explicațiile pe care mi le dăduse erau corecte, însemna că partea superioară a turnului devenea un fel de insulă în mijlocul unei mlaștini întinse. Lanterna ei, prinsă de umăr cu o curea, se balansa ciudat, trasând în întuneric figuri geometrice întâmplătoare. Urcam și urcam, fără să-mi dezlipesc privirile de pe lanternă. La un moment dat, am încetat să mai număr treptele. Urcasem vreo sută cincizeci sau chiar două sute. Zgomotul apei se schimba mereu. La început fusese ca un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
sau chiar două sute. Zgomotul apei se schimba mereu. La început fusese ca un vuiet furios, apoi ca un vârtej într-un bazin de cascadă, răsunând imediat după aceea înfundat, de parcă i s-ar fi pus capac. Apa urca însă. Din pricina întunericului n-am putut aprecia cât de mult, dar nu m-ar fi mirat să mă trezesc cât de curând cu gleznele spălate. Aveam impresia că trăiesc un coșmar. Mă urmărea ceva, nu puteam înainta și acel ceva era chiar în spatele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
prin minte, dar a reacționat prompt: Nici vorbă! Există un vârtej foarte puternic care absoarbe tot. Nu poți înota în asemenea condiții. Și chiar dacă ai reuși să te ridici iar la suprafață, n-ai ști încotro s-o apuci din pricina întunericului. Deci nu ne rămânea decât să ne târâm pe scara aia mizerabilă. Vuietul mai scăzuse în intensitate. Răsuna ca o barcă cu motor care-și reducea viteza. Apoi, un geamăt ascuțit. Apa urca fără întrerupere. Măcar de-aș fi avut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
prin intermediul ecranului din alt loc și din alt segment de timp. Umbra era singură pe zidul curbat al barajului. Fusese abandonată. Nu-mi dădeam seama nici cum ajunsese acolo, nici ce avea de gând să facă. S-a lăsat treptat întunericul și a înghițit-o. Sau poate a fost împinsă de curent și a ajuns la mare, reluându-și rolul pe care-l avusese înainte. M-am întristat foarte tare la gândul acesta. Știrile legate de baraj s-au terminat și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și a clădirilor. S-a rupt firul amintirilor. Nu eram absolut convins că mi se întâmplaseră toate astea. Oricum, era prima oară când îmi zburau prin minte. Puteau foarte bine să fi fost creații ale propriei mele imaginații în contextul întunericului ciudat și al vuietului apei. Am mai întâlnit asemenea situații relatate în cărți de psihologie. În cazuri extreme, omul inventează un scenariu care să-l apere de realitatea cruntă. Cel puțin aceasta era explicația pe care o dădeau psihologii. Numai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cel de mercerie. Cam pe-acolo. Oare ce înălțime are stânca asta? Mi se pare suficient de înaltă și până aici, unde am ajuns împreună. Țin minte că am urcat odată douăzeci și șase de etaje. Numai că aici e întuneric, nu se vede nimic în jos și nu mă simt în largul meu. Oricât ai fi de obișnuit cu cățăratul, nu-i chiar simplu să faci asemenea escaladări fără echipament potrivit și încălțat doar cu niște teniși prăpădiți. E periculos

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
să suport durerile cu stoicism. Când am ajuns destul de aproape de vârf, lumina lanternei era îndeajuns de puternică pentru a fi capabil să disting câte ceva în jurul meu. Deși n-ar fi fost nevoie. Mă obișnuisem atât de bine cu cățăratul pe întuneric, încât chiar m-a deranjat când am început să-mi văd gesturile și era cât pe-aci să alunec de câteva ori. Nu puteam aprecia distanța dintre lumină și umbră. Părțile luminoase păreau mult mai sus decât cele lăsate în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]