KorAP: Find »[drukola/base=rosti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...665 666 667 ...719 >

17,957 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213

dar rămîn neclintiți, și În această privință seamănă și cu fluviul ce curge la marginea de sud a marii Întinderi. Se Încheiase anul 1954. 26. Rex stătea Întins pe cimentul curții la soare: era În luna mai a anului 1955. Rostesc aceste cuvinte de nimic cu solemnitatea cu care aș anunța un nu știu ce eveniment major, dovadă a cenușiului curgerii vremii atunci, cînd simți necesitatea evadării fie și În ridicol chiar față de tine Însuți. Orice. Rex era singurul care nu avea probleme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
tuturor, a miilor de destine pustiite, după care asasinii se spălau pe mîini cu petece de conștiință rămase, unii mîndri chiar, ce a fi făcut ordinea de care erau convinși a fi necesară În numele doctrinei din care cei mai mulți nu puteau rosti o idee. Paznici ai Închisorilor și ai societății ea Însăși transformată În Închisoare. Ar trebui un scriitor... Numai că eu nu am puterea miraculoasă de a urca la lumina posterității adevărul În complexitatea lui umană și subumană. Un regim În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
orice lumină. CÎt o fulgerare. Domnul Pavel se ridică de pe scaun, umplu cele patru pahare prelungi, ne obligă să ne ridicăm și noi, și ciocnirăm toți patru, iar doamna Pavel, Înviorată ca dintr-o stingere dulceagă, o Îmbrățișă pe Marga, rostindu-și Încîntările față de „dulcea ei nepoată”. - Ee! domnule judecător, asta e cea mai mare avere a mea. Și o Îmbrățișă iar. Deodată, domnul Pavel Își plesni fruntea cu palma: - Bine că mi-am adus aminte! umplu din nou paharele, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
față de „dulcea ei nepoată”. - Ee! domnule judecător, asta e cea mai mare avere a mea. Și o Îmbrățișă iar. Deodată, domnul Pavel Își plesni fruntea cu palma: - Bine că mi-am adus aminte! umplu din nou paharele, și, ușor nostalgic, rosti: Să ciocnim și În sănătatea lui Davidsohn! Îl uitasem, bată-l norocul! l-am visat ast’ noapte. Ce om minunat! - Să-i dea Dumnezeu sănătate! adăugă doamna Pavel, ștergîndu-și ochii. Orele erau Înaintate cînd Încă ne mai aflam discutînd despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
pe care soțul le comenta. - Nu vedeți dumneavoastră? mi se adresă, toate s-au făcut un talmeș-balmeș, nemaipomenit. Manierele, mai ales manierele, au dispărut. - Adevărul e că se naște o societate fără Dumnezeu, fără strămoși. - Nu se știe, domnule Pavel, rostii, un popor nu piere cu una cu două. Ce vedeți nu e pădurea ci uscăturile, scoase acum la lumină de uraganul care bate. La plecare, domnișoara Marga Popescu poposi la mine, dar cînd deschise ușa grea de la intrare... ...mîinile ni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
eram pregătiți s-o Întîmpinăm. Ajunși În hol, intrarăm În camera dinspre bulevard, așa-numita cameră de la față, și fără să apuc s-o invit să se așeze În fotoliul dinspre ferestre, se apropie de mine, Îmi cuprinse, fără a rosti o vorbă, fața În mîinile ei albe și mă sărută pe obraji, pe frunte. Eu nu făcui nici o mișcare, uluit de ea și de amurgul zilei de mai care intra În cameră, imperial, pînă atunci așa ceva... Mă gîndii deodată la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
zilei de mai care intra În cameră, imperial, pînă atunci așa ceva... Mă gîndii deodată la Keti: exact acum 14 ani, la cîteva sute de metri de aici... Apoi către tînăra profesoară, ca și cum nimic nu se Întîmplase - căci Îmi lipsesc spontaneitățile - rostii, aproape imbecil: - Cu ce să vă servesc? Dar ea, nemișcată, mă privi cu o fixitate caldă, pe care nu i-o cunoscusem pînă atunci: - Cu nimic, domnule judecător! Făcu o jumătate de pas, Îmi luă iar fața În mîini și-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
descoperind În final că nu Împrejurările sînt abisale ci Însăși ființele noastre. - Vreau să vă Întreb... - Spune-mi pe nume, vorbi, - și În clipa aceea mă cuprinse iarăși, acoperindu-mi fața cu sărutări, pentru ca În momentul următor să mă aud rostind: - „Domnișoară Marga Popescu”. Apoi: E singura modalitate, Îi spusei, În care vă pot vorbi, - și-i sărutai ca-ntr-o nebunie fața, Îi descheiai nasturii bluzei pe care o purta, și dezvelindu-i umerii Într-o mișcare ce nu Întîmpină

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
că Își are limitele lui. Fiecare metal Își are punctul lui de topire. Și-atunci cum să-i Învinuiești pe oameni pentru că... Da, Îmi spusei din nou, dar ceea ce nu se poate frînge este credința... Pot să mă supună, voi rosti cuvintele lor dar nu voi crede În ele niciodată. În adîncul ființei va arde cu aceeași putere flacăra dintîi a credinței, ca singură posibilitate de-ați mai sfida dușmanul care, Înfumurat și puternic, nu va bănui cît este de slab

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
E mai simplu. - Adevărat! Asta confirmă că puterea respectă Încă justiția, glumii, o urmă de respect, pentru că e conștientă că nu i se poate cere să condamne În orice situație, adică să fabrice infractori. - SÎnt abia la Început, aveți răbdare, rosti cu o voce pîndită de silă, mai tîrziu va fi altfel, veți vedea...Mă pofti apoi să mă așez În fotoliul de lîngă fereastră. - Nu cred, spusei. - N-are importantă ce credeți, important e că așa va fi. Nu trebuie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
vizibil, cuvintele ca și cum atunci mă vedea prima dată. - E vorba de o pomenire pe care vreau s-o fac, un parastas, după atîția ani pentru toți trei. Am venit să vă rog să veniți și dumneavoastră... dacă aveți timp. - Bineînțeles! rostii cu o convingere tristă, apoi o rugai să primească, din parte-mi, cîteva sute de lei, cu care țineam să contribui. Ea avu o ezitare. Precizai: Trebuie să primiți, e o pomenire la care vreau să iau parte; trebuie să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
a lui Keti la data plecării ei, era parcă anume hărăzit comunicării dintre noi, deasupra mormîntului ce Închidea În el... „Părinte, cine v-a trimis să slujiți, cine v-a ales? Ce știți, părinte?” El nu auzi, nu mă văzu, rosti, doar cu privirea spre crucea din fața lui: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului duh”... - „E tot ce-a rămas, Keti!” Am luat apoi parte la masa de pomenire, și la sfîrșit, cînd plecai, titulara moștenirii Perussi Îmi mulțumi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
apoi parte la masa de pomenire, și la sfîrșit, cînd plecai, titulara moștenirii Perussi Îmi mulțumi ca și cum Îi făcusem un serviciu personal (cred Însă că intuise exact realitatea). Străzile mi se părură goale. „E tot ce-a mai rămas, Keti!” rostii a doua oară. Mă aflam acum În fața casei mele. CÎnd am intrat În hol, ea s-a ivit lîngă mine, poate era de mult: „Nu e tot ce-a rămas, Îmi spuse, gîndești greșit. „Mai este ceva, care Înseamnă totul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
casei mele. CÎnd am intrat În hol, ea s-a ivit lîngă mine, poate era de mult: „Nu e tot ce-a rămas, Îmi spuse, gîndești greșit. „Mai este ceva, care Înseamnă totul, abia acum e Începutul. Preotul acela a rostit eternitățile, fără să-ți dai seama, nici el nu știe că sîntem cuprinși În ele, deși, aparent, tu aparții, Încă, acestei lumi. Spune-mi!” - „Ce?” Nu-mi dădu nici un răspuns, se apropie doar și mă sărută prelung, că-i simții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
de la miezul nopții, după urările și Îmbrățișările ce urmară, tata, aflat pe scaunul din capul mesei, după o oarecare pauză, vorbi liniștit: - V-am chemat pe toți, ca să vă spun că anul acesta vă părăsesc... Era vocea lui de totdeauna. Rosti diagnosticul - denumirea unei Îngrozitoare boli pe care o purta În el, incipientă În simptomatologie, nimeni din familie nu știa, unii dintre noi nu crezură nici atunci, dar În septembrie, diagnosticul, pe care el ca medic Îl rostise, se adeveri În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
lui de totdeauna. Rosti diagnosticul - denumirea unei Îngrozitoare boli pe care o purta În el, incipientă În simptomatologie, nimeni din familie nu știa, unii dintre noi nu crezură nici atunci, dar În septembrie, diagnosticul, pe care el ca medic Îl rostise, se adeveri În oribila lui realitate, Își fusese ultimul pacient, și ne părăsi cu un zîmbet conștient și trist, spunînd atît: - „ Mă Îndepărtez...” - Tată, nu se poate, spusei. Timpul Îl luă cu el. PARTEA A TREIA 1. Partea a treia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
luase căruța, plugul, celelalte, precum și calul și vitele, că i se făcea inspecție din cînd În cînd, să se „descopere” dacă nu ascunsese cîte ceva din cele trebuincioase „unelte ce trebuiau predate muncilor agricole” că așa era „politica”, dar cînd rostea aceste din urmă cuvinte - preciza Învățătorul - Lung le rostea „cu aerul că Înțelege toate acestea ca pe o desfășurare normală, justificată, nimic aducînd a protest sau a bătaie de joc”, Învățase pe dinafară lecția acestei ipocrizii ocrotitoare ca o plapumă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
i se făcea inspecție din cînd În cînd, să se „descopere” dacă nu ascunsese cîte ceva din cele trebuincioase „unelte ce trebuiau predate muncilor agricole” că așa era „politica”, dar cînd rostea aceste din urmă cuvinte - preciza Învățătorul - Lung le rostea „cu aerul că Înțelege toate acestea ca pe o desfășurare normală, justificată, nimic aducînd a protest sau a bătaie de joc”, Învățase pe dinafară lecția acestei ipocrizii ocrotitoare ca o plapumă, atît doar, că față de Învățător făcea cu ochiul, menținînd

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
nu trebuia, iar „cu puterea nu te joci” acesta era cuvîntul lui de ordine, iar acolo unde a fost „a fost bine, toți s-au purtat frumos”, Își repeta lui și celorlalți. - Păcat că nu e și Lung aici! Îmi rostii regretul, iar Învățătorul adăugă: - Pomenește mereu de dumneavoastră, și el și soția lui... La timpul acestor vorbiri, doamna și domnul Pavel luau parte cu vădit interes, căci se dezvelea o lume la care ei, ca oameni de oraș, nu avuseseră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
sau a destinului, - ori a distrugerii. Dar pe pozele din revistele sau ziarele (păstrate unele de soții Pavel), ale acelor vremi, se putea vedea lumea care a fost demult, care nu va mai fi, despre care ți-era teamă să rostești un cuvînt de bine, ca și cum rostindu-l a-i fi săvîrșit o nelegiuire. Mai mult chiar, lăudînd trecutul fie și În cel mai nevinovat mod, lucruri din domeniul public ce nu mai prezentau vreo importanță, afișînd Însă o nostalgie oarecare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
Dar pe pozele din revistele sau ziarele (păstrate unele de soții Pavel), ale acelor vremi, se putea vedea lumea care a fost demult, care nu va mai fi, despre care ți-era teamă să rostești un cuvînt de bine, ca și cum rostindu-l a-i fi săvîrșit o nelegiuire. Mai mult chiar, lăudînd trecutul fie și În cel mai nevinovat mod, lucruri din domeniul public ce nu mai prezentau vreo importanță, afișînd Însă o nostalgie oarecare, puteai fi anchetat sau arestat, că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
nu mai deranja Puterea, căci țara Întreagă devenise Între timp un perfect lagăr de concentrare, greu de recunoscut de către un călător străin din lumea liberă, care În legăturile lui sporadice cu cei de aici, nu afla decît un monoton entuziasm, rostit egal, fără a se lăsa observării semnele prefăcătoriei, căci teama zămislise din fiecare un actor aproape perfect. E greu de Înțeles - peste ani va fi și mai greu. E adevărat, rămăseseră revistele, cîte mai erau prin casele oamenilor, asemeni celor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
reverie. - Ana, zise el deodată, trebuie să vină peste o lună, o lună și ceva aici, la un doctor pentru ochi că o cam supără la citit, o să vină cu fetița care e acum În vacanță; atunci o să vă rog, - rosti către mine - să vă Îngrijiți de cameră la hotel; o să vă anunț la vreme. - Vai de mine, ce vorbă e asta? interveni ca insultată, doamna Pavel. La noi nu e loc? Am camera de-alături, aranjăm noi; să nu aud

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
era al lui - despre uitata sărbătoare a zilei de 10 mai, Încoronarea primului rege; femeile erau atît de atente, deși subiectul nu le era străin, că aproape nu-mi observară intrarea În cameră, decît În momentul În care, Înclinîndu-mă ușor, rostii, În pauza cîtorva secunde, cu politețe, dar și afectuos - căci mărturisesc că-mi erau simpatice -: „Sărut mîinile, doamnelor!”. Ele Îmi răspunseră În cor dezordonat: „Bună ziua!”, apoi una din ele adăugă: „Bine-ați venit!” și, odată cu aceasta se amestecară vorbe ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
urmă, numai de el știute, străvechi ca basmele ce nu-și găseau așezare În timp. - În Capitală, regele Însuși, continuă el, primea defilarea armatei, toată În ținută de gală. Era o frumusețe. Și ce rău era În asta? Spuneți-mi! rosti, nostalgic și convingător. Apoi, Regatul a dat strălucire istoriei, doamnelor! GÎndiți-vă că regatul e cel sub care am dobîndit independența și-am făcut România Mare. Și-acum cu ce ne-am ales? La rostirea acestei Încheieri se așeză o liniște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]