16,778 matches
-
singur traducerile, căci vorbea o franceză foarte pură, cu o oarecare încetineală datorată subtilității spiritului său. Mi-a mărturisit că Academia și dicționarul ei îl îngheață”. Alphonse Daudet Treizeci de ani la Paris I 1 Încă de copil ghiceam că zâmbetul acela aparte însemna pentru fiecare femeie o mică și ciudată victorie. Da, o revanșă efemeră asupra dezamăgirilor, asupra grosolăniei oamenilor, asupra rarității lucrurilor frumoase și adevărate din această lume. Dacă aș fi știut să o spun pe vremea aceea, aș
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mătușă anonimă, căreia nu i se pomenea numele decât când se vorbea despre femeile rămase fără soț după măcelul din ultimul război. Chiar și Glașa, singura țărancă din familia noastră, arbora, în puținele poze care ne rămăseseră de la ea, acel zâmbet miraculos. Mai era, în fine, un roi de tinere verișoare care-și umflau buzele încercând să țină în loc, preț de câteva interminabile clipe de pozat, acel trecător farmec franțuzesc. Murmurând „petite pomme”, încă mai credeau că viața ce avea să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
numai din asemenea clipe de grație... Perindarea aceea de priviri și de chipuri era curmată din când în când de figura unei femei cu trăsături regulate și fine, cu ochi mari, gri. Mai întâi tânără, în albumele mai vechi, cu zâmbetul pătruns de vraja misterioasă a lui „petite pomme”. Apoi, cu vârsta, în albumele din ce în ce mai noi și mai apropiate de vremurile noastre, expresia aceea se estompa, nuanțându-se cu un văl de melancolie și de simplitate. Femeia aceea, franțuzoaica aceea rătăcită
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de camera noastră. Avdotia era culcată pe dușumea, cu brațele și picoarele desfăcute, cu ochii pe jumătate închiși. Tot trupul ei - de la picioarele goale pline de praf și până la părul răsfirat pe jos - se tolănea într-o odihnă adâncă. Un zâmbet absent îi colora buzele întredeschise. - Ce bine-i la tine, Șura! a repetat ea foarte încet, chemând-o pe bunica cu diminutivul care înlocuia de obicei pentru oamenii de la noi prenumele ei neobișnuit. Ghiceam oboseala acelui trup mare de femeie
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o traiectorie diferită, se scufundase în verdeața stufoasă a daliilor, amortizându-și căderea. La venirea nopții l-am recuperat și l-am dus la noi. De atunci, în timpul lungilor noastre seri de vară din balcon, chipul acela de piatră cu zâmbetul lui obosit și ochii galeși ne privea printre ghivecele cu flori și parcă asculta istorisirile Charlottei. De cealaltă parte a curții umbrite de frunzișul teilor și al plopilor se înălța o casă mare de lemn cu două etaje, înnegrită de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sub abajur. Puțin câte puțin, ochii noștri au reînceput să vadă. Stelele și-au alcătuit din nou constelațiile. Calea Lactee s-a îmbibat cu fosfor. Iar dintr-un colț al balconului nostru, printre tulpinile încâlcite de măzăriche, bacanta detronată ne trimitea zâmbetul ei de piatră. Charlotte s-a oprit în prag și a suspinat ușor: - Știți, de fapt, La Marseillaise era un marș militar, nimic mai mult. Cam ca și cântecele revoluției ruse. Sângele nu înfricoșa pe nimeni pe vremea aceea... A
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
bună zi, „doamna ei de clasă”, cum era numită diriginta înainte de revoluție, a scos-o la tablă - dar nu ca s-o asculte... Când Charlotte s-a aflat în fața ei, doamna s-a uitat la picioarele fetiței și, cu un zâmbet disprețuitor, a întrebat-o: - Cu ce ești încălțată, domnișoară Lemonnier? Cele treizeci de eleve s-au ridicat de pe scaunele lor, întinzând gâtul, holbând ochii. Pe parchetul bine ceruit, au văzut doi cipici de lână, două “încălțări” pe care Charlotte și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
bulevardele mărginite de castani s-a transformat într-o paietă fină de aur care îi strălucea în privire fără ca cineva să-și dea seama. Charlotte îi deslușea scânteierea până și-n luciul frumoasei broșe de pe rochia unei tinere domnișoare cu zâmbet capricios și trufaș, așezată într-un fotoliu frumos, în mijlocul unei încăperi mari, cu mobile elegante, cu perdele de mătase la ferestre. - La raison du plus fort est toujours meilleure 1, declama tânăra cu o voce înțepată. -... est toujours LA meilleure
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
momentului, mergea încet ducând un enorm buchet de trandafiri. Un judecător al poporului, chiar și îndrăgostit, nu trebuia să semene cu un banal îndrăgostit de operetă. Charlotte îl vede de departe, înțelege imediat tâlcul punerii în scenă și, cu un zâmbet malițios, primește buchetul pe care Fiodor îl ia din mâinile grefierului. Acesta, intimidat, dar curios, dispare de-a-ndăratelea. Sau poate încă un crâmpei: unica fotografie de nuntă (toate celelalte în care apărea bunicul aveau să fie confiscate la arestarea lui): chipurile
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
care le aveam în colecția mea. În afară de Președintele-amant, deputații din barcă și acel dandy cu ciorchinele lui de strugure, mai erau și personaje mult mai umile, deși nu mai puțin neobișnuite. De pildă, copiii aceia, minerii aceia foarte tineri, cu zâmbetul lor încercănat cu negru. Un vânzător de ziare ambulant (nu îndrăzneam să ne imaginăm un nebun care ar fi putut să alerge pe străzi strigând „Pravda! Pravda!”). Un coafor de câini care își făcea meseria pe cheiuri. Un paznic de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
centironul lui, ar fi plâns... Dar el a apărut foarte departe, îngăduind să fie recunoscut puțin câte puțin, lăsându-i soției lui timp să se obișnuiască cu strada aceea devenită de nerecunoscut datorită siluetei unui bărbat căruia îi remarca deja zâmbetul nehotărât. N-au alergat, n-au schimbat nici o vorbă, nu s-au îmbrățișat. Li se părea că au mers o veșnicie unul spre celălalt. Strada era pustie, lumina înserării, reflectată de frunzișul auriu al copacilor, avea o transparență ireală. Oprindu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
licărire de spaimă... Cred că s-ar fi descurcat fără ajutorul meu, era prea învățat cu greutățile, prea legat de forțele naturii ca să se lase prins în cursă de ele. Dar, de data aceasta, m-a apucat de mână fără zâmbetul lui obișnuit. Câteva minute mai târziu, ardea focul și Pașka, cu picioarele goale și cu trupul acoperit doar de un pulover lung pe care i-l împrumutasem cât să-și usuce hainele, dănțuia pe o scândură linsă de flăcări. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
-l încurajeze, afirmând că nu cunosc povestea aceea sau că au uitat-o... Am clătinat ușor din cap, cu un aer plin de îndoială. - Nu, nu, nu cred. Dar ești sigură că mi-ai povestit-o deja? Am văzut un zâmbet luminând chipul bunicii. Și-a reluat istorisirea. O ascultam, de data aceasta, cu atenție. Și, pentru a nu știu câta oară, s-a ivit în fața ochilor mei o stradă îngustă dintr-un Paris medieval, într-o noapte rece de toamnă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
frunze moarte, unde se opriseră o clipă, stând nemișcate în fața obiectivului. Fixând clipa aceea... Da, exista în viața lor o dimineață luminoasă...” Cuvântul acesta a făcut minuni. Căci, deodată, cu toate simțurile mele, am fost transpus în clipa suspendată de zâmbetul celor trei cochete. M-am pomenit în atmosfera aceea cu miresme de toamnă, nările mi-au fremătat, atât de pătrunzătoare era aroma amăruie a frunzelor. Am clipit din ochi în soarele care străbătea printre crengi. Am auzit zgomotul îndepărtat al
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Picioarele pline și aurii fremătau. Se bucura de propria ei agilitate, care îi permitea până și gesturi inutile - de pildă, să-și cambreze cadențat arătoasa ei crupă pietroasă. Da, ea dansa. Și, chiar fără să îi văd fața, îi ghiceam zâmbetul. M-am îndrăgostit de tânăra necunoscută roșcată. Era vorba, desigur, înainte de toate, de o dorință foarte fizică, o încântare carnală în fața taliei sale de o fragilitate copilărească încă, ce contrasta atât de puternic cu bustul ei deja feminin... Mi-am
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ei și în chipul ei trebuia să-mi displacă, iar acum mi se părea atât de frumos. Tot rotindu-se, s-a lovit de mine, a ridicat ochii. Am văzut succedându-se pe chipul ei mai multe măști - frică, mânie, zâmbet. Zâmbetul a fost cel care a învins, un zâmbet vag, părând să se adreseze altcuiva decât mie. M-a luat de braț. Am coborât de pe Munte. Mai întâi a vorbit fără întrerupere. Vocea ei tânără, de om beat, nu reușea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și în chipul ei trebuia să-mi displacă, iar acum mi se părea atât de frumos. Tot rotindu-se, s-a lovit de mine, a ridicat ochii. Am văzut succedându-se pe chipul ei mai multe măști - frică, mânie, zâmbet. Zâmbetul a fost cel care a învins, un zâmbet vag, părând să se adreseze altcuiva decât mie. M-a luat de braț. Am coborât de pe Munte. Mai întâi a vorbit fără întrerupere. Vocea ei tânără, de om beat, nu reușea să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
iar acum mi se părea atât de frumos. Tot rotindu-se, s-a lovit de mine, a ridicat ochii. Am văzut succedându-se pe chipul ei mai multe măști - frică, mânie, zâmbet. Zâmbetul a fost cel care a învins, un zâmbet vag, părând să se adreseze altcuiva decât mie. M-a luat de braț. Am coborât de pe Munte. Mai întâi a vorbit fără întrerupere. Vocea ei tânără, de om beat, nu reușea să rămână egală. Șoptea, apoi aproape că striga. Agățându
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de jos a malului povârnit și nisipos al Sumrei, citea sub crengile sălciilor, care îi acopereau rochia cu un fileu de umbră și de soare. Părul argintiu îi era adunat la ceafă. Din când în când, mă privea cu un zâmbet ușor. Încercam să înțeleg ce anume, în chipul acela, în rochia aceea foarte simplă, iradia frumusețea a cărei existență o recunoșteam, aproape încurcat. Nu, Charlotte nu era „o femeie care se ține bine”. Trăsăturile ei nu aveau nici frumusețea rătăcită
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
tigaie, duetul feminin și masculin dintr-o ceartă, amestecul de voci și de muzică de la mai multe radiouri... I-am aruncat o privire Charlottei, ridicând din sprâncene cu o strâmbătură batjocoritoare. Ea a ghicit fără efort ce voia să spună zâmbetul meu. Dar marele furnicar trezit nu a părut să o intereseze. A vorbit numai când am ajuns în stepă: - Iarna trecută, mi-a spus ea în franceză, i-am dus medicamente Frosiei, băbuța aceea cumsecade, știi, care fuge întotdeauna prima
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ar tenta, nu-i așa? Expresia trăsăturilor ei nu s-a schimbat. A plecat doar ochii. Am auzit melodia fluierătoare a ceainicului, țiuitul cristalelor de zăpadă la geamul întunecat. - Știi, mi-a spus ea în cele din urmă, cu un zâmbet obosit, când în 1922 m-am dus în Siberia, jumătate sau poate o treime din călătorie am făcut-o pe jos. Era ca de aici până la Paris. Vezi, nici măcar n-aș avea nevoie de avioanele voastre... A zâmbit din nou
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
se apucase să scrie în franceză”. Într-un gest de disperare, inventasem atunci un traducător și trimisesem manuscrisul ca tradus din rusă. Fusese acceptat, publicat și salutat pentru calitatea traducerii. Îmi spuneam, mai întâi cu amărăciune, mai târziu cu un zâmbet, că blestemul meu franco-rus era mereu prezent. Numai că, dacă în copilărie fusesem obligat să-mi ascund grefa franceză, acum „rusitatea” mea era cea care devenea condamnabilă. Seara, instalat pentru noapte, reciteam ultimele pagini din Însemnări. În fragmentul consemnat în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
din povestirile științifico-fantastice ale anilor ’50. În cursul primei noastre întâlniri, îl sfătuiam pe Alex Bond, alias Alexei Bondarcenko, să-și francizeze numele și să se prezinte Alexis Tonnelier, mai degrabă, decât să-l mutileze astfel. Fără nici o urmă de zâmbet, mi-a explicat avantajele unui nume scurt și eufonic în afaceri... Aveam impresia că înțeleg din ce în ce mai puțin Rusia, pe care o vedeam acum prin acei Bond, Kondrat, Fed... Mergea la Moscova și acceptase, mișcat de latura sentimentală a comisionului meu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
unuia dintre cele mai bune hoteluri pariziene. Vidul înghețat al oglinzilor, de ambele părți ale fotoliilor, corespundea perfect neantului care îmi împânzea privirea, gândirea. Necunoscutul a ieșit din ascensor poftind-o înainte pe o femeie blondă, înaltă, strălucitoare, al cărei zâmbet se adresa parcă tuturor și nimănui. Erau urmați de un alt bărbat, foarte lat în umeri. - Val Grig, a spus necunoscutul, strângându-mi mâna, și mi i-a prezentat pe cei care îl însoțeau, precizând: „Nestatornica mea interpretă, credinciosul meu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
arbuști, sub frunzele cărora ghiceam acum ciorchini fragezi. Din mers, mă uitam din când în când la fotografia femeii în pufoaică. De-acum înțelegeam ce dădea trăsăturilor ei o asemănare îndepărtată cu personajele din albumele familiei mele adoptive. Era un zâmbet ușor, ivit grație formulei magice a Charlottei - „petite pomme”! Da, femeia fotografiată lângă gardul unui lagăr rostise cu siguranță, în sinea ei, silabele acelea enigmatice... Mă opream o secundă, îi priveam ochii. „Va trebui să mă obișnuiesc cu ideea că
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]