KorAP: Find »[drukola/base=rosti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...666 667 668 ...719 >

17,957 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213

măturate de vîntul vieții. Cel care ajutase fundamental la asta fusese, fără voie, tatăl meu, despre care domnul Pavel știa cîte ceva, ca În orice oraș de provincie, și cu care vorbise de atîtea ori. Acum, spre accentuarea vîrstelor, Își rostea „superior” răfuielile cu un sistem care-i „mîncase - spunea - douăzeci de ani de viață”. Retrași În camera alăturată, În timp ce femeile rămaseră să-și continue dulcea lor vorbărie, el, picior peste picior, rosti simplu: - Nu mai mi-e frică, domnule judecător

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
de atîtea ori. Acum, spre accentuarea vîrstelor, Își rostea „superior” răfuielile cu un sistem care-i „mîncase - spunea - douăzeci de ani de viață”. Retrași În camera alăturată, În timp ce femeile rămaseră să-și continue dulcea lor vorbărie, el, picior peste picior, rosti simplu: - Nu mai mi-e frică, domnule judecător. De aceea rîdeam. Ce-o să-mi mai facă la vîrsta asta? Au distrus tot, și n-au pus nimic În loc, nici măcar speranța, o brumă măcar din ideile pe care le trîmbițau altădată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
sau fals compensator și nu-l puteam formula. Nu puteam sau nu Îndrăzneam? Ce se Întîmplă? Ce profesiune este asta În care cred, am crezut cu puterea ființei?... - Nu se Întîmplă nimic! auzii răspunsul, dar de data asta nu-l rostii eu ci vocea pe care o cunoșteam de mult - sau mă mîngîiam numai? - Întorsei capul: era În stînga mea, ivit ca de obicei, pe neașteptate. ZÎmbea, vorbirea lui era sigură pe ea ca Întotdeauna. „Mare lucru e să fii sigur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
era În stînga mea, ivit ca de obicei, pe neașteptate. ZÎmbea, vorbirea lui era sigură pe ea ca Întotdeauna. „Mare lucru e să fii sigur pe tine!” spusei ca În atîtea alte rînduri. - Numai tu ești nesigur, Îmi răspunse, deși rostisem cuvintele În gînd. - Cum adică „nu se Întîmplă nimic?” Îl Întrebai pentru a-și Întregi vorbirea. - Nimic, pentru că totul depinde de tine, Îmi vorbi. Iată, adineaori, Întrebai ce se Întîmplă cînd ai În fața ta un om pe care trebuie să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
peste un an și jumătate sau doi a fost grațiată. Era toamna tîrziu, burnița, se Întunecase, te aflai În autobuz, iar cînd ai coborît, veneai acasă, - ea, din Întîmplare aștepta În stație, sub felinarul abia arzînd, și recunoscîndu-te, ți-a rostit numele, vădit bucuroasă: - Vai, ce fericită sînt că vă văd! Vă mai aduceți aminte? Mă numesc Eugenia Săndulescu... M-ați judecat, mi-ați salvat viața. Era vorba de o delapidare. Am vrut să vin la tribunal, n-am Îndrăznit. M-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
aproape niciodată dacă am făcut dreptate sau nu, mă refer la „dreptul natural”, la morala eternă, la mine În raport de Dumnezeu În fața căruia voi fi chemat să dau socoteală. Fiecare va veni cu mîinile În buzunare, numai eu voi rosti: „Doamne nu știu ce-am făcut!” Își Întoarse privirea către mine, zîmbi: - Nu-ți fie teamă, primul judecător Îți vei fi tu Însuti, iar tu nu ai greșit, pentru că Între lege și neputință, ai salvat ideea de bine În slujba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
meargă repede”, căci nu doreau să stea mai mult de o zi aici. După trimiterea scrisorii de către tatăl ei, Ana simți o bucurie ca-n școală, În prezilele vacanței. Era o obsesie urcată din uitare, căreia nu Îndrăznea să-i rostească numele, din care cauză Încerca ocoluri Înșelătoare ca o plăcere anume amînată În jurul ideii ce părea să-i demonteze timpul, a cărei noimă o pierduse. Devenise, pe neașteptate vorbăreață, Însă nimeni din cei ai casei nu observase această modificare, mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
era oarecum de-al lor, locuia acum de atîția ani la oraș, unde el Însoțindu-le se putea Întîlni cu cine știe ce somități din lumea lui, nu de alta dar să nu se simtă omul jenat. Era gîndirea pe care o rostise și În prezența Anei. Aceasta, deși gîndea același lucru, purta În suflet ceva ce nu putea rosti. Știa precis numele acelei obsesii, ridicate acum parcă la suprafața zilei, dar pentru că toți vorbeau despre același lucru și i se dădeau mereu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
putea Întîlni cu cine știe ce somități din lumea lui, nu de alta dar să nu se simtă omul jenat. Era gîndirea pe care o rostise și În prezența Anei. Aceasta, deși gîndea același lucru, purta În suflet ceva ce nu putea rosti. Știa precis numele acelei obsesii, ridicate acum parcă la suprafața zilei, dar pentru că toți vorbeau despre același lucru și i se dădeau mereu sfaturi, simți preocuparea lor ca o pîngărire a ceva sfînt, invadarea unei intimități unde nu aveau drept

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
la plinul Înfloririi ei, ca maică-sa altădată; - trecut și viitor, - viitor și trecut - În aceeași cuprindere a privirii. CÎnd ajunserăm acasă, fiica „Încîntată” de „intimitatea” micului bulevard (pentru prima dată auzii o asemenea Încărcătură adjectivală pentru un domeniu public), rosti: - Ce fericit trebuie să fiți: copacii, umbrarul acesta! Ana Își aprobă fiica, nu deslușii, dacă din automatism sau din convingere; fusese tăcută pînă atunci, era visătoare: cunoșteam perfect privirea aceea ușor pierdută, ce căuta să pară neutră, neschimbată de douăzeci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
musafirele venite de la țară (omițînd că Ana cea mică Își făcuse liceul la București), stare ce nu Îneca sinceritatea și bunăvoința de gazdă, caracteristic orientale. Un țel al ei romantic, Întîrziat de dulce visare a timpului. Dar nu apucă să rostească cele cîteva cuvinte de Întîmpinare, că domnul Pavel apăru În canatul ușii deschise cu ieșire spre curte a bucătăriei, Înalt, scorțos prin solemnitatea studiată ce o dădea prezenței sale, păru chiar mai Înalt ca În realitate, nu știa, dacă ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
s-ar fi simțit fericit de a părea mult mai solemn decît se voise, - și, Înaintînd cîțiva pași pe cimentul curții, se aplecă ceremonios și le sărută mîinile, Încîntat de impresia bună pe care era sigur că o făcuse. - Doamnă, rosti, și dumneavoastră, domnișoară, fiți binevenite În casa noastră. Și fură poftite Înăuntru. Doamna Pavel văzîndu-se În pericolul de a fi trecută pe planul doi, de prezența masivă și guturală a soțului care captase - era convinsă - atenția noilor venite, trecu Înaintea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
absurdă), În chiar clipa ivirii lui. Și fără vreo altă deschidere verbală, Îmi prinse mîna stîngă În palmele ei mici, după care se agăță de privirea mea contrariată: - Ce repede uităm! spuse. Eu n-am uitat. Trec anii, domnule judecător, (rosti ultimele două cuvinte ca mîngîiere pe o catifea), și n-am uitat. N-am răspuns, nu puteam, nu știam ce să răspund. Între mine și ea stăruia, ca o interdicție, veselia, petrecerea aceea gălăgioasă și becurile orbitor luminoase din noaptea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
Mai stăruia și zîmbetul, din aceeași noapte, nedeslușit ca și acum sau poate cu o anume deslușire secretă pe care mă făceam a n-o Înțelege. - Dacă atunci, reluă ea, descătușîndu-mi mîna din palmele ei, dacă atunci... dar n-ai rostit nici un cuvînt... N-a fost să fie. Ai tăcut. Tot timpul ai tăcut. Tăceam și acum. Simțeam că orice cuvînt - Într-o direcție sau alta - putea fie să nimicească timpul acela rămas nemărturisit (pe care eu Însumi nu mi-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
mișcare o anume suplețe ce o avea Încă, deși vîrsta Îi era trecută de patruzeci de ani. Mă ținea din cînd În cînd la braț, mă făceam a nu observa această intimitate publică, născută În ea - știam bine, nu putea rosti nici un cuvînt - dintr-o disperare de neînvins. O priveam În răstimpuri, pe furiș: fața Îi era totuși, cu vagi deplasări ale timpului, aceeași ca-n tinerețe. Nu puteam spune nimic, dar Începui să nu mă satur privind-o, un fel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
sigură de asta - deoarece asculta cu atenție vizibilă nu numai În ochi ci și În mimica participativă a feței. Era acum Întuneric, și după o tăcere ce putea semnifica oricare din posibilele noastre stări sufletești, Ana se ridică și adresîndu-mi-se rosti simplificat și eliminatoriu pentru ceilalți, păstrînd Însă o anume catifelare politicoasă a vocii: - Să vedem fluviul! Era o propunere și o rugăminte În același timp. Mă ridicai și o Însoții. După cîțiva pași ne aflarăm În fața gardului de sîrmă Împletită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
la masă, domnul Pavel, care gîndise Între timp la unele evoluții ale tinereții lui, În segmentele petrecute În această Grădină și surîdea acelor amintiri fără mărturisiri către soție, Întrerupt Își ridică privirea spre noi și, adresîndu-se Anei și fiicei sale, rosti Înviorat: - Nu-i așa că-i măreț? - În adevăr, răspunse Ana, spre Încîntarea nereținută a domnului Pavel, cutremurat de un nostalgic patriotism local. Doamna Pavel, zîmbind, mai mult pentru a-și marca participarea, fiind atentă În realitate la mesele vecine, sperînd

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
se afla În camera de la față, parcă exilat În ipocrizia oficială a relațiilor, cu oamenii puterii locale, pomul se numea Pom de Iarnă, pe care și ei, aproape toți, Îl aveau Împodobit În seara asta, dar nimeni din ei nu rostea cuvîntul Crăciun, se transmitea astfel continuarea unei ipocrizii, prin generații. Îl Întrebai pe soțul Anei: - SÎnteți Învățător: ce vă Întreabă copiii despre pomul de Crăciun? - Nu Întreabă nici unul. SÎnt de altfel În vacanță. Părinții lor nu vorbesc cu ei despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
dreaptă cu o vigoare greu bănuită, transmițîndu-mi căldura ei tremurătoare. Încercai o desprindere dar ea, cu o cunoaștere perfectă a disimulării, venită de bună seamă din instinct, descrise cu cealaltă mînă cercuri, imaginînd rostogoliri de cuvinte pe care nu le rostea, mimînd un joc al buzelor Între vorbire și rîs, rîdea chiar de uimirea mea, Încît oricine ar fi privit-o (aflîndu-se toți În momentul acela la o oarecare distanță, Lung trecuse mult În dreapta) ar fi dat totul pe seama unei conversații

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
fără să știe, parafînd cu peceți nevăzute, imposibila ignorare a anilor ce-i aparțineau. Ea se uita Încă În ochii mei; Îi Înțelegeam, nu-i Înțelegeam privirea; vorbi: - Cine știe cînd te mai văd! poate niciodată! De-ai rămîne aici! Rostea imposibilul. Noaptea, profitînd că nimeni nu putea s-o vadă, veni În somn și Încercînd să-mi explice deznădejdea singurătății În care, nu peste mult timp, avea să se afle cînd și fiica - asemeni surorii altădată - va pleca definitiv la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
nu Înțelegeam, nu Înțeleg cum a fost, de ce a fost să fie așa cînd ordinea logică a acelui timp ar fi impus să-mi fii soț, cred că și părinții mei nutreau În secret acest gînd, dar tu n-ai rostit niciodată un cuvînt. Ce să cred? Nu știam, nu știu. Și mai ales cum puteam să Îndrăznesc? Viața e un șuvoi care-i duce pe toți, - către unde? și mai ales de ce? SÎnt Întrebările banale, de toată ziua ale omului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
că aveți Încredere În mine, m-aș fi simțit jignit să nu aveți. - Vedeți? De altfel asta vor: unuia să-i fie teamă de celălalt. Și au reușit. Abia după două decenii de conviețuire În aceeași casă am ajuns să rostim, deschis, adevărul. Asta dovedește că omul nu-i făcut să fie Înfrînt, oricît timp ar trece, și poate că asta e salvarea. Cum să distrugi un popor? Există În noi, În fiecare popor o memorie nativă a libertății, - cum s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
discuții direct, dar nu-ti trebuie multă inteligență ca să Înțelegi asta, e suficient limbajul adiacent din timpul deliberărilor, al ședințelor, și celelalte. Abilitatea, prudența cu care se Încearcă unele motivații, pentru ieșirea din absurdul sau nedreptățile legii, fără a se rosti acestea fiecare preîntîmpinîndu-și riscul cu motivări juridice În favoarea legii, eventual În elogiile ei, ca un fum de acoperire - am văzut asemenea hotărîri - pentru ca apoi s-o demonteze, luminînd-o cu justificarea pretinsei ocrotiri individuale, ajungîndu-se astfel la umanizarea raporturilor juridice și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
A plecat ca să-și urmeze fiica. Dacă erau vremuri normale ar fi rămas aici. Afară Începu o ninsoare Înceată. Se Încheia a doua zi a noului an; profesoara - căzuse amurgul - Își luă rămas bun de la noi. Conducînd-o pînă la poartă, rosti: - Și totuși țin la dumneavoastră. Poate vă iubesc. Vru să Întîrzie la mine, dar nu avu curajul. Ne sărutarăm colegial ca de Început de an. După plecarea ei, urcai scările de la față, singur, puțin trist. Deschisei ușa, și, intrînd În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
ce o va depune, și cu adevărat, peste o lună și ceva Îmi telefonă aducîndu-mi la cunoștință executarea comenzii. CÎnd crucea fu instalată la mormînt, Întinsei doamnei jumătate din costul lucrării. Mă privi ca speriată: - De ce? Întrebă. Nu se poate, rosti dezorientată. - Nu e nimic, o liniștii. Vă rog să primiți, e o datorie a mea de suflet. Nu știu, dar simt că trebuie să fac așa. Vă rog să Înțelegeți. Ca prin minune primi banii. Nu știu ce gîndise. Nu, nu-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]