168,335 matches
-
de sânge, chiar și animal; dar nu trebuie supraevaluat, așa cum se Întâmplă adesea, refuzul jertfei sângeroase atribuit culturii indiene și zoroastriene. Nu trebuie să se uite că parsii mai practică Încă jertfirea țapului (Boyce, 1986, 173) și că imnurile rigvedice vorbesc despre jertfirea animalelor. Ideea că jertfa sângeroasă Își are fundamentul În nevoia de hrană a zeilor este, cu siguranță, târzie, nefiind scutită de dezvoltări comice (este suficient să ne gândim la felul În care o folosește Aristofan În Norii) și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
care calul, boul, oaia și capra sunt surogate. Lucrurile nu ar fi putut sta altfel Într-o cultură religioasă care vedea ca bază a Întregii realități jertfa Omului Primordial. În Grecia exista o amintire clară a unor asemenea jertfe: ne vorbesc Încă despre ele miturile și textele literare. Este suficient să ne gândim la faptul că Agamemnonxe "Agamemnon", pentru a-și asigura protecția zeilor În timpul călătoriei spre Troia, se pregătise să o jertfească pe fiica sa Ifigeniaxe "Ifigenia", salvată În ultimul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sacrificiu cu caracter de ispășire, În care victima, indiferent dacă Își dădea sau nu consimțământul, era un sărac, care, după ce era hrănit timp de un an pe cheltuială publică, era Încărcat cu toate păcatele orașului și ucis cu barbarie. Hipponax vorbește despre acest rit ca despre unul foarte bine cunoscut cititorilor săi. Chiar și la Roma, În plină epocă istorică, se mai practicau sacrificii umane. Știm de la Plutarh că, În 288 Î.Hr., În atmosfera de teroare determinată de invazia galilor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cu aceeași semnificație, Își au corespondent doar În avestică, spenta-, „sacru, sfânt”; 6) termenul rus vopit’, a „invoca”, corespunde avesticului ufyeimi, „eu invoc”; 7) termenul rus zvat’, „a invoca”, corespunde avesticului zbay³ , „eu voi invoca”; 8) termenul rus gatat’, „a vorbi misterios”, poate fi confruntat cu termenul avestic g³th³, „imn sacru”; 9) cuvântul rus åașa, „cupă”, are corespondent doar În limba pahlavi, *åașak, cu aceeași semnificație (care se continuă În armeanul åașak, din nou cu același sens); 10) termenul rus ra¹
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
obligatoriu existența unor culte naturaliste, ci ar putea fi vorba, pur și simplu, despre păduri considerate sacre, datorită frecventării lor de zeități, sau despre locuri de cult tradiționale; ceva asemănător se Întâlnește În cazul religie germanice vechi: Tacitus (Germania, XL) vorbește despre o „pădure sacră” (castum nemus) dintr-o insulă oceanică, unde era păstrat carul zeiței Nerthusxe "Nerthus", iar În alt loc (ibidem XLIII) amintește de pădurea unei religii antice (antiquae religionis) În zona locuită de naharavali. O altă trăsătură comună
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
rezistență al păgânismului slav - era crescut un cal alb, consacrat zeului, care putea fi Încălecat doar de preot și era folosit pentru divinație; alte exemple vom mai da pe parcurs. Putem facem ușor analogie cu alți cai albi despre care vorbea Tacitus (Germania, X), cu ajutorul cărora germanii prevesteau viitorul folosindu-se de nechezatul și săriturile lor. 3. Zeii principalitc "3. Zeii principali" a) Perunúxe "Perunu^" Oricare ar fi semnificația ce poate atribuită mărturiilor despre cultele naturaliste, este clar că, În cele
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
mult mai rezonabil să ne limităm la a vedea În Perenú și Velesxe "Velesu"ú un cuplu de zei suverani, unul peste oameni, celălalt peste animale. c) Svarogúxe "Svarogu^" - Svaroic¹ - Da¹bogúxe "Daz^i^bogu^" Un lung fragment din Cronica Anuală vorbește despre zeul Svarogúxe "Svarogu^", al cărui nume inițial ar fi fost Feostaxe "Feosta" (adică Hefaistos). Este deci vorba despre un zeu al focului. Unele izvoare slave Îi redau numele În forma sa completă Svaroic¹. Fiul lui Svarogú este, tot conform
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
adică lista idolilor pe care principele Vladimir i-a Înălțat la Kiev Înainte de convertirea sa la creștinism, convertire devenită inevitabilă În vederea căsătoriei sale cu o prințesă bizantină, În 988. În afară de Perunúxe "Perunu^" și Da¹bogúxe " Daz^i^bogu^", despre care am vorbit deja, pe lista respectivă mai apar următoarele divinități: 1) Chúrsúxe "Chu^rsu^": probabil o divinitate solară provenită din lumea iraniană; cf. În avestică, hvare-khșa¶t½, În medio-persană, khwarș¶t, „Soarexe "Soare" Strălucitor”. 2) Stribogúxe "Stribogu^": este posibil ca și acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
parte din patrimoniul religios posibil ereditar, Jupiter, Martexe "Marte", Apolloxe "Apollo" și Mercurxe "Mercur". Dacă analizăm aceste patru divinități În baza funcțiilor pe care li le atribuie Cezar, ele se inserează bine În schema ideologiei tripartite despre care am mai vorbit, mai ales În capitolul despre religia indo-europenilor. Avem, așadar, un zeu al primei funcții - Jupiter -, care domnește În ceruri; un zeu - Martexe "Marte" - care are În stăpânire tot ceea ce ține de război (a doua funcție) și două divinități cu atribuții
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
nume, Lucanus nu ne oferă nimic despre natura reală a acestor zei. Ne aflăm astfel În fața unei dificultăți serioase, care se repetă aproape constant: unele izvoare ne dau numele indigene ale zeilor galici, dar nu le clarifică funcțiile, În timp ce altele vorbesc despre funcții, dar nu dau nume; fără să fie realizată o fuziune organică Între cele două categorii diferite de izvoare, o reconstrucție substanțială, nu doar nominală, a panteonului respectiv, rămâne aproape mereu imposibilă. Doar În câteva situații norocoase ajungem la
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
o furtună, așa cum se spune că fac celții: neînfricat este cel care Își depășește temerile, făcându-și curaj” (III, 7, 7). Într-adevăr, singurul lucru de care se temeau celții era să nu le cadă cerul În cap; despre aceasta vorbește Ptolemeu Lagidul În Strabon (VII, 3, 8): Ptolemeus, fiul lui Lagos, spune că, În timpul acestei expediții, unii celți din preajma Adriaticei s-au Întâlnit cu Alexandru pentru a Încheia cu el legături de prietenie și asistență, iar regele Alexandru, primindu-i
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
aflăm aici În fața unui act „normal” de cruzime războinică, ci În fața unui sacrificiu ritual care folosește ca materie primă prizonieri de război: este exact ceea ce făceau germanii În codrul Teutoburg, după cum vom vedea În capitolul despre religia germanică. Vom mai vorbi, Într-un paragraf următor, despre un alt tip de sacrificiu uman practicat la marginea lumii grecești. Și În India era practicat sacrificiul uman: dacă Aitareya-Br³hmana (2, 8) stabilește ca victime sacrificiale, În ordinea crescătoare a valorii: capra, oaia, boul, calul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
munte. Este clar că acest sacrificiu nu se referă la cetatea greacă Marsilia, din secolul I d.Hr. (trebuie să se țină cont că primul izvor este Petronius), ci mai degrabă la neamurile galice care locuiau În jurul cetății (de altfel, Servius vorbește despre un obicei al galilor). Ajungem astfel la concluzia că anumite triburi galice din Provence practicau ritul pharmakòs. Este vorba despre un rit necunoscut celorlalte popoare celtice și este ușor de presupus că acesta ar fi fost Împrumutat, la urma
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
că aceștia erau sau nu greci contează mai puțin. Mai interesant este că nici un autor grec sau latin care se referă la celți nu dă vreodată informații despre acest obicei, deși trebuie să fi fost foarte cunoscut dacă despre el vorbește o persoană ca Petronius care nu avea vreun interes aparte pentru etnografie. Se poate presupune că se păstra intenționat tăcerea, pentru că prea ușor amintea oricărei persoane culte de practica ionică identică, pomenită În satirele lui Hipponax. Este ocultat astfel un
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
identică, pomenită În satirele lui Hipponax. Este ocultat astfel un tip de sacrificiu uman care nu era potrivit pentru a demonstra barbaria specifică și exclusivă a celților. De altfel, poate nu este o Întâmplare nici faptul că izvoarele clasice nu vorbesc despre ritualul decima, bine atestat de diferite inscripții galice din Galia Narbonensis (unde apare formula dede bratou dekanten - „dedit grate decimam”), ritual care, după toate probabilitățile, a fost cunoscut de gali de la grecii din Marsilia și care avea inconvenientul de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
două concepții - cea galică și cea greacă - nu există nici o coincidență materială: coincidența constă doar În conștientizarea ororilor care Îl așteaptă pe om după moarte. Dar, după cum lumea greacă, alături de ororile din Erebxe "Ereb", cunoștea și Insulele Fericiților - despre care vorbesc deja Homer și Hesiod -, la fel și În lumea celtă, alături de destinul sinistru bine simbolizat la Tarasque de Noves, se prefigura o ipoteză mai Încurajatoare despre destinul ultim al omului. Informația despre acest lucru ne-a parvenit Într-un mod
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În perioada romanizării. Dimpotrivă, În perioada anterioară cultul Matroanelor era limitat la dimensiuni care nu ar fi putut niciodată să pună la Îndoială importanța enormă a religiei oficiale administrată de druizi, astfel Încât, În cadrul religiei galice prezentate de Cezar, nu se vorbește deloc despre acest cult. Ar fi deci oportun să spunem câte ceva despre sacerdoțiul galic. Scriitorii clasici cunosc trei categorii de „intelectuali” gali - druizii (transformați apoi, În mod grotesc, În dryades), poeții inspirați și barzii - și fac referire la trei activități
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
personaj galic devine absolut identic cu omologul său irlandez (druí, fáith, bardd), care Își desfășura activitatea Înainte de creștinarea insulei. 11. REGELE CA PERSONAJ SACRUTC "11. REGELE CA PERSONAJ SACRU" În cultura indo-europeană regele - deși, ca să fim realiști, ar trebui să vorbim despre șeful de trib - nu era doar deținătorul puterii politice și militare, ci și o figură de natură esențialmente sacră; acest caracter al său s-a conservat În lumea celtă cu o fidelitate impresionantă, până În epoca istorică. Un cleric englez
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ca și orz, și de soi, iar pomii de roade se-ndoaie, Turmele pasc ne-ncetat, iar marea dă pești, o mulțime, Cu lucrul bun, și noroadele-s mândre sub dânsul 1. Trebuie observat că Homer Încearcă să raționalizeze vechea credință vorbind despre dreptate și bună guvernare, dar faptul că de rege depinde chiar și abundența peștelui În mare demonstrează că bunăstarea poporului nu depinde de virtuțile umane, ci este rodul magico-religios al „autenticității” suveranului. Acesta se configurează ca preot prin excelență
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În mare demonstrează că bunăstarea poporului nu depinde de virtuțile umane, ci este rodul magico-religios al „autenticității” suveranului. Acesta se configurează ca preot prin excelență, nu pentru că Împlinește personal rituri și jertfe - aceasta fiind, dimpotrivă, misiunea acelui „intelectual” despre care vorbeam mai sus -, ci pentru că regele este legătura necesară Între oameni și zei. Iar această natură sacerdotală a fost declarată clar În ritul indian al Înscăunării, atunci când regele se Îndreaptă către patru preoți (brahman-, hotar-, udg³tar-, adhvaryu-) numindu-i „O preotule
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
reprezentau zeul care patrona toate meșteșugurile, epitetul Llaw Gyffes „cu mâna pricepută”, care se adaugă constant numelui Lleu, indică aceeași specializare. La fel, și numele Dônxe "Dôn" este comparabil etimologic cu cel al zeiței irlandeze Danuxe "Danu", despre care vom vorbi mai jos. În plus, personajul cu numele Gofannonxe "Gofannon" poate fi identificat cu irlandezul Goibniuxe "Goibniu", meșterul divin. Dar, după cum se vede, nu se poate merge mai departe de recunoașterea unor nume divine și epitete. Desigur, foarte puțin se poate
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
fără Îndoială, foarte asemănător cu cel al lui Manannánxe "Manannán", o divinitate irlandeză marină. Brânxe "Brân" are același nume ca și irlandezul Bran care, Însă, nu este un zeu, ci protagonistul unei călătorii În ținutul Fericirii, despre care am mai vorbit. Ne putem gândi deci că la baza textului galez stă călătoria mitică a unui erou, Brân, În ținutul nemuririi, care, legat la vest de Britania, ar putea fi reprezentat În acest caz de Irlanda, unde debarcă eroul. După cum se vede
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
aici, un gen literar - narațiune istoriografică - funcționează ca instrument În păstrarea culturii indigene. Desigur, nu fără infiltrări creștine, un lucru cât se poate de firesc, având În vedere că aceste povestiri se nășteau la umbra culturii conventuale. Cartea cuceririi Irlandei vorbește despre invaziile repetate pe care le-ar fi cunoscut insula Începând cu o perioadă foarte veche, anterioară potopului universal, când aceasta ar fi fost cucerită de Cesairxe "Cesair", fiica lui Bithxe "Bith" și nepoată a lui Noexe "Noe". Potopul a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
peste multe chestiuni legate de problemele etnografice, care și-ar putea găsi locul Într-o tratare enciclopedică și exhaustivă; trebuie să menționăm imediat că, În ceea ce privește tocmai structurile, religia germanică antică se configurează esențialmente În continuarea religiei indo-europene, despre care am vorbit În capitolul dedicat acesteia În volumul de față1. Din acest punct de vedere Însuși numele de „zeu” este relevant nu numai ca inovație structurală, ci poate ca indiciu al unor evenimente preistorice. Este vorba despre *guda-, atestat În toate limbile
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
din punct de vedere istoric, este consecința faptului că multe divinități romane sunt importate chiar din Grecia sau sunt create după exemplul celor grecești). Aceste practici duc la nevoia de a lămuri care sunt figurile germanice ascunse sub nume romane; vorbim despre figuri germanice mai mult decât despre figuri ale panteonului occidental arhaic german, deoarece vechimea atestării nu le plasează la o distanță temporală foarte mare de faza unitară anterioară diversificărilor regionale. Se acceptă fără dificultate că Mercurxe "Mercur", definit drept
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]